ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2928/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

1.

Instanța de fond

La 6 mai 2009 reclamantul G.E. a

formulat o acțiune împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pentru

stabilirea sumei de bani ce urmează a fi plătită ca echivalent al valorii

apartamentului din București, valoare ce urmează a se stabili prin expertiză.

Acțiunea a fost motivată în drept pe

disp. art. 50

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

În fapt reclamantul a invocat

împrejurarea că deși a formulat o cerere de cumpărare a apartamentului pe care îl

ocupă în calitate de chiriaș din 1985, și deși a achitat prețul acestuia, de

13.861.386 lei cu chitanța nr. 2054 din 12 noiembrie 1996, contractul

încheindu-se prin acordul părților, i s-a refuzat predarea titlului de

vânzare-cumpărare, de către SC A. SA, cu care a negociat, cu motivarea că

apartamentul face obiectul unei cereri de revendicare (dosar nr. 9995/1996

aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București).

Pârâtul a obținut însă un titlu

executor prin sentința civilă nr. 13157 din 8 octombrie 1998 a Judecătoriei

sectorului 2 București prin care pârâta SC A. SA a fost obligată să încheie cu

reclamantul un contract de vânzare-cumpărare a apartamentului.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința civilă nr. 686din 6 mai 2009 a respins ca neîntemeiate

atât excepția lipsei calității procesuale pasive cât și acțiunea reclamantului.

În motivarea acestei soluții s-a

reținut în esență următoarele:

Pârâtul are calitate procesuală

pasivă în raport de temeiul de drept invocat de reclamant în restituirea

pretențiilor sale și anume art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, articol

care, raportat la disp. art. 50 alin. (3) din aceeași lege stabilește în

sarcina Ministerului Finanțelor obligația de plată a prețului actualizat

achitat de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate

prin hotărâri judecătorești.

Pe fondul cauzei s-a constatat că

pretențiile reclamantului nu se înscriu în condițiile prevăzute de art. 50

1

alin.(1) din Legea nr. 10/2001 niciuna din cerințele prevăzute în acest text

nefiind întrunite în cauză.

Astfel s-a dovedit că prin sentința

civilă nr. 6627/2004 a Judecătoriei sector 2 și pronunțarea deciziei nr.

176/2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins cererea

reclamantului de a se pronunța o hotărâre care să țină loc de act de

vânzare-cumpărare pentru apartamentul ocupat de acesta cu motivarea că

reclamantul poate solicita restituirea prețului plătit și care poate fi

actualizat în funcție de inflație și care nu poate reprezenta prețul pieței – la

data pronunțării amintitelor hotărâri judecătorești, textul invocat nefiind în

vigoare.

S-a mai reținut că reclamantul nu a

devenit proprietar, neîncheindu-se contractul la momentul achitării prețului de

către cumpărător întrucât încheierea contractelor de vânzare a imobilelor în

temeiul Legii nr. 112/1997, se făcea cu respectarea unei anumite proceduri

prevăzută de H.G. nr. 20/1996 iar prin sentința civilă nr. 13157/1998 s-a

născut în patrimoniul pârâtului nu un drept de proprietate ci numai un drept de

creanță. Ca atare interpretarea reclamantului în sensul că dreptul său de

proprietate a fost desființat, nu concordă cu realitatea.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 587 din 17 noiembrie 2009 a respins ca

nefondat apelul reclamantului.

În motivarea soluției Curtea de Apel

a reținut că reclamantul nu se încadrează în categoria persoanelor cărora li se

aplică disp. art. 50, întrucât acesta nu este proprietar al imobilului în

discuție iar achitarea prețului fără remiterea contractului de

vânzare-cumpărare nu echivalează cu recunoașterea unui drept de proprietate ci

doar a dreptului de creanță relativ la restituirea prețului.

S-a mai reținut că această situație

este confirmată și de sentința civilă nr. 13157/1968 a Judecătoriei sector 2

care îi recunoaște reclamantului dreptul de a fi despăgubit cu suma

reprezentând avansul de 13.861.368 lei între reclamant și SC A. SA încheindu-se

de fapt numai un antecontract de vânzare-cumpărare și nu o vânzare valabilă pentru

care instanța să fi dat o hotărâre care să țină loc de act de

vânzare-cumpărare.

Împotriva deciziei Curții de Apel

București reclamantul a declarat recurs.

În fapt s-au adus critici

referitoare la greșita interpretare a actelor încheiate între părți în sensul

că între acestea nu s-ar fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare. În acest

sens s-a invocat codul civil potrivit căruia, conform art. 1295 vinderea este

perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător

îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului.

Recurentul a susținut că el este

proprietar și că în realitate bunul, i-a fost furat prin declarații false

întrucât în sentința civilă nr. 11367 din 12 decembrie 1996 a Judecătoriei

sector 2 se spune că imobilul în cauză a fost dobândit de numiții I. și M.I.P.

care au cumpărat bunul în 1942 prin contractul de vânzare-cumpărare transcris

la nr. 3577.

Recurentul a formulat o serie de

critici la modalitatea în care a fost revendicat acest imobil, după 38 de ani

de la decesul M.P., fără deschiderea și urmarea procedurilor succesorale, prin

utilizarea de acte și declarații false și fără plata taxelor de timbru,

imobilul fiind naționalizat nu de la M.P. care figura cumpărătoare ci de la

familia A.M., cu două apartamente, care figura ca vânzător.

Recursul nu a fost motivat în drept,

indicarea generică a dispozițiilor art. 299-321 C. pen., nefiind suficientă din

perspectiva condițiilor impuse de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ.

Criticile formulate pot fi însă

încadrate în motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în raport de care

va fi analizată decizia atacată.

Condițiile prevăzute de articolul pe

care recurentul își întemeiază acțiunea sunt clar exprimate în redactarea

acestuia din Legea nr.10/2001.

Art. 50

1

: „Proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Pentru despăgubirile prevăzute de

textul citat este necesar a se dovedi în persoana petentului, calitatea de

proprietar, pierdută prin desființarea titlului său (hotărâre judecătorească

definitivă).

Instanțele în mod corect au apreciat

că în cauză reclamantul nu a reușit să încheiere un atare contract.

S-a dovedit că reclamantul, în

calitate de chiriaș al apartamentului în discuție a solicitat cumpărarea

acestuia și a achitat un avans.

Într-adevăr potrivit art. 1295 alin.

(1) C. civ. „vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept

strămutată la cumpărător în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit

asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și

prețul încă nu se va fi numărat”.

Alin. (2) al articolului invocat de

recurent prevede expres că „în materie de vindere de imobile drepturile care

rezultă prin vinderea perfectă între părți, nu pot a se opune, mai înainte de

transcripțiunea actului unei a treia persoane care ar avea și ar fi conservat,

după lege, oarecare drepturi asupra imobilului vândut”.

La aceste dispoziții se adaugă, ca

excepție de la principiul consensualismului și prevederile din legile speciale

referitoare la vânzarea imobilelor și mai ales la efectele juridice ale unor

astfel de contracte.

În acest sens sunt disp. art. 26

alin. (3) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare care

instituie și această obligație a înscrierii dreptului în C.F. pentru ca

proprietarul să dispună de acel drept.

În cauză însă reclamantul nu a putut

dovedi că a încheiat în mod valabil un contract de vânzare-cumpărare asupra

apartamentului, contract care să fi fost perfectat prin întâlnirea acordului de

voință al părților.

Or, din contră, s-a dovedit că

încheierea unui atare contract a fost o problemă litigioasă între reclamant și

Primărie prin SC A. SA câtă vreme reclamantul a fost nevoit să acționeze pe

vânzător în justiție pentru a-l obliga să-i predea înscrisul doveditor al

convenției încheiate iar instanța să suplinească voința vânzătorului care nu

mai dorește să încheie contractul, printr-o hotărâre care să țină loc de act autentic

de vânzare-cumpărare.

Or o asemenea hotărâre nu s-a

pronunțat și nu s-a constatat că s-a încheiat un asemenea contract.

Lipsa de voință a vânzătorului la

încheierea contractului a fost manifestă și s-a explicat prin împrejurarea că

imobilul era revendicat de fostul proprietar.

Ca urmare în mod corect instanțele

au constatat că reclamantul nu a putut face dovada proprietății asupra

apartamentului prin mijloacele de probă prevăzute de lege (înscrisuri autentice),

printre acestea și hotărâri judecătorești care să țină loc unui atare act) și

din acest motiv nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 invocate.

Criticile aduse de reclamant

valabilității titlului obținut de actualii proprietari ai apartamentului, și cu

precădere a modalității de obținere a acestuia depășesc obiectul acțiunii cu

care instanțele au fost investite prin acțiunea de față și ca urmare nu pot

forma obiect de recurs.

Pentru considerentele arătate,

constatând că în cauză nu sunt dovedite motive care să impună modificarea sau

casarea deciziei atacate, aceasta fiind legală și temeinică, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ. și a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul reclamantului G.E.

împotriva deciziei nr. 587 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai

2010.