ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9862/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9862/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursurilor de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 518 din 14

octombrie 2008 a Tribunalului Cluj, secția civilă, s-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanții C.M., M.D., M.V., M.V.M., M.V.D., C.(M.)T.F. împotriva

pârâtului Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România-SA, prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, și

s-a dispus anularea parțială a hotărârii nr. 198/2006 și a procesului verbal

nr. 198/2006, emise de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului,

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, cu

privire la persoanele îndreptățite la despăgubiri, care sunt reclamanții C.M., M.D.,

M.V., M.V.M., M.V.D., C.(M.)T.F., precum și cu privire la valoarea

despăgubirilor, care va fi de 185.942 lei.

A fost obligat Statul Român, prin

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, să

plătească reclamanților suma de 2250 lei cheltuieli de judecată.

S-a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a

județului Cluj și Consiliul local al comunei Apahida și s-a respins acțiunea

formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind îndreptată împotriva

unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În pronunțarea acestei sentințe

civile, prima instanță a reținut că, prin procesul verbal nr. 198 din 19

aprilie 2006, emis de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului,

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, SA, s-a

aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat, situat în

localitatea Apahida, în tarlaua 38, parcela 45, cu nr. cadastral 522, în

suprafață totală de 338,94 mp, în cuantum de 34.357,96 lei, sumă care urma să

fie consemnată persoanelor identificate a fi titularele dreptului de

proprietate.

În cuprinsul procesului verbal s-a

menționat că, dacă în termen de 30 de zile, titularul dreptului de proprietate

nu depune acte doveditoare sau nu face cererea, după expirarea termenului

respectiv, Compania va face mențiune despre aceasta în procesul verbal și va

emite hotărârea, suma stabilită urmând a fi consemnată persoanelor identificate

ca titulari ai dreptului de proprietate.

Prin hotărârea nr. 198 din 21

aprilie 2006, emisă de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului,

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, s-a

aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul în discuție, în cuantum de

34.357,96 lei, sumă care urma să fie consemnată persoanelor identificate a fi

titularele dreptului de proprietate.

Conform hotărârii atacate,

persoanele identificate a fi titularele acestui drept sunt M.A., C.M., M.D. și M.V.,

persoane care nu s-au prezentat în fața comisiei.

Conform copiei recipisei nr. 439513/1,

emisă de C.E.C. SA, la dispoziția numiților M.A., C.M. și M.V., a fost

consemnată, la data de 9 iunie 2006, suma de bani arătată mai sus.

Potrivit copiei certificatului de

deces nr. 8 din 6 februarie 1995, M.A. a decedat la 4 februarie 1995. Din

actele de stare civilă depuse la dosar reiese că această persoană a fost

căsătorită cu M.V.M., care este soție supraviețuitoare și are, în calitate de

copii, pe reclamantele M.V.D. și M.T.F.

Pentru a stabili dacă exproprierea a

vizat construcția sau doar terenul în cauză, s-a administrat proba cu expertiză

topografică din ale cărei concluzii reiese că terenul expropriat, în suprafață

de 338,94 mp, nu se află în perimetrul construcțiilor.

În ceea ce privește evaluarea

terenului, a fost numită o comisie de trei experți, care au avut opinii

diferite cu privire la valoarea de circulație a imobilului expropriat. În

final, doi dintre experți au ajuns la un punct comun, stabilind că valoarea de

circulație a terenului în litigiu este de 185.942 lei.

Deoarece expertul numit de pârât a

ajuns la o valoare cu mult inferioară celei stabilite în hotărârea atacată,

respectiv de 9.008,686 lei, față de 34.357,96 lei, Tribunalul a considerat că

aceasta nu poate fi avută în vedere, ținând seama de locul situării imobilului

și de prețurile practicate pe piața liberă.

Potrivit dispozițiilor art. 9 din

Legea nr. 198/2004, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute

la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la

despăgubire pentru exproprierea imobilului se pot adresa instanței judecătorești

competente, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii

Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la

care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau

în parte, cererea de despăgubire.

Conform textului legal de mai sus,

expropriatul poate contesta doar cuantumul despăgubirilor, nu și neîndeplinirea

unor proceduri anterioare, cum ar fi lipsa de publicitate sau necomunicarea

hotărârii atacate.

Prin urmare, aspectele invocate de

reclamanți cu privire la chestiuni ce exced art. 9 nu au fost analizate în

cadrul sentinței civile.

În privința aspectului referitor la

decesul numitului M.A., acesta a fost dovedit cu copia certificatului de deces,

iar calitatea de moștenitori a soției supraviețuitoare și a fiicelor, cu copii

de pe actele de stare civilă, și anume certificat de căsătorie și de naștere.

Cu privire la cuantumul

despăgubirilor, astfel cum reiese din expertiza întocmită în cauză, rezultă că

acesta nu reprezintă o despăgubire reală, care să respecte cerințele prevăzute

de art. 44 alin. (3) și (6) din Constituția României.

Față de considerentele arătate,

Tribunalul a constatat că acțiunea este întemeiată în parte, astfel încât a

admis-o în parte, în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, și a dispus

anularea parțială a hotărârii și procesului verbal contestate, în sensul celor

menționate în dispozitiv.

Împotriva acestei sentințe civile a

declarat apel pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale din România SA, care a fost respins, ca nefondat, prin

decizia civilă nr. 98 A din 20 martie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie, fiind

obligat apelantul la plata către intimați a sumei de 1190 lei cheltuieli de

judecată.

În pronunțarea deciziei, Curtea de

Apel a constatat că reclamanții sunt moștenitorii defunctei M.M., din

proprietatea căreia a fost expropriată suprafața de 338,94 mp teren, situat la

adresa menționată pe parcursul prezentelor considerente.

Art. 44 alin. (3) din Constituția

României, al cărui conținut a fost reluat și în cuprinsul art. 1 din Legea nr. 33/1994,

face referire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, cu „dreaptă și

prealabilă despăgubire”.

Modalitatea de stabilire a

despăgubirii pentru imobilele expropriate este reglementată de art. 26 din

Legea nr. 33/1994, care prevede că „Despăgubirea se compune din valoarea reală

a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

La calcularea

cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de

prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum

și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite,

luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Experții vor

defalca despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor

altor drepturi reale.

În cazul exproprierii

parțiale, dacă partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de

valoare ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza, experții, ținând seama de

prevederile alineatului precedent, vor putea propune instanței o eventuală

reducere numai a daunelor”.

Despăgubirile

stabilite prin sentință și contestate de apelantul pârât s-au întemeiat pe

concluziile expertizelor efectuate în cauză, instanța motivând opțiunea sa

pentru valoarea stabilită de doi dintre experți. Răspunzând obiecțiunilor

formulate de pârât, expertul tehnic G.C. a învederat că valoarea terenului în

cauză, stabilită de experții S.S. și M.S., este în concordanță cu evoluția progresivă

a prețurilor terenurilor pe piața imobiliară din zona Apahida.

Prețul stabilit

de expertul desemnat de pârât nu a fost luat în considerare de instanță

deoarece era contrar dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

care prevăd că „primind rezultatele expertizei, instanța îl va compara cu

oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî.

Despăgubirea

acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de

expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă

persoană interesată”.

Dispozițiile art.

15 din Legea nr. 198/2004, modificată prin Legea nr. 184/2008 și O.U.G. nr. 228/2008,

stipulează că „transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea

publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în

administrarea expropriatorului operează de drept la data plății despăgubirilor

pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condițiile

prezentei legi”.

Aceste dispoziții

au fost interpretate și aplicate corect, cuantumul despăgubirilor fiind cel

stabilit prin sentință, iar până la acest moment nu a operat transferul

dreptului de proprietate în favoarea statului.

Argumentul

apelantului, în sensul că piața imobiliară a cunoscut „un trend ascendent,

fiind firesc ca, în intervalul de timp de la data întocmirii documentației

tehnico-economice și data întocmirii raportului de expertiză dispus în cauză,

prețul terenului să fie mai mare decât cel stabilit inițial” nu poate fi

folosit pentru admiterea apelului, dimpotrivă, justifică despăgubirea stabilită

în luna octombrie 2008, față de cea, inițial, acordată prin hotărârea nr. 198

din 19 aprilie 2006.

Reclamanții au

formulat cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul

deciziei civile nr. 98 A/2009, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată

acordate și la numele de familie al acestora.

Prin încheierea

pronunțată în Camera de consiliu, la data de 20 mai 2009, pronunțată de Curtea

de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și

familie, în dosarul nr. 4615/117/2006, s-a admis în parte cererea de îndreptare

a erorii materiale și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în

dispozitivul deciziei civile sus-menționate, în sensul că numele intimaților

reclamanți va fi trecut M., în loc de M.N.

S-a respins

cererea de îndreptare cu privire la cheltuielile de judecată.

Curtea de Apel a

constatat că partea din cererea de îndreptare a erorii materiale este întemeiată

cu privire la numele reclamanților, din copiile actelor de stare civilă

rezultând că numele acestora este ortografiat cu „ă”, iar nu cu „â”.

Petitul având ca

obiect modificarea cuantumului cheltuielilor de judecată nu se încadrează în

categoria greșelilor materiale, care ar putea fi îndreptate prin urmarea

procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ.

Împotriva

deciziei civile nr. 98 A din 20 martie 2009 a formulat recurs pârâtul Statul

Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA,

prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, criticând-o pentru următoarele

motive:

În mod eronat,

instanța a respins apelul în motivarea căruia pârâtul a arătat că, în vederea

stabilirii despăgubirilor pentru terenul expropriat, a fost întocmită, în anul

2005, o documentație tehnico-cadastrală de identificare și evaluare a

imobilului, fiind respectate toate criteriile necesare pentru stabilirea

corectă a contravalorii terenului supus exproprierii, respectiv categoria de

folosință, clasa de utilitate, valoarea prejudiciului cauzat proprietarului.

La termenul din

13 martie 2009, reclamanții au depus întâmpinare necomunicată pârâtului decât după

ce acesta a solicitat, în mod expres, comunicarea.

În raport de

faptul că întâmpinarea a fost primită în ședința de judecată din 13 martie 2009,

apelantul a solicitat un termen pentru a o studia și pentru a putea formula un

punct de vedere scris în acest sens, cerere respinsă, în mod neîntemeiat, de

către instanță.

Instanța a

respins nejustificat și cererea apelantului de stabilire a aspectului referitor

la evaluarea corectă a terenului la momentul întocmirii expertizei de evaluare

în vederea exproprierii.

Întocmirea unui

nou raport de expertiză în apel era imperios necesară, cu atât mai mul cu cât,

la judecarea, pe fond, a cauzei, apelantul a solicitat întocmirea unei

contraexpertize, cerere respinsă, de asemenea.

La evaluarea

imobilului făcută de către comisia de experți, în cadrul raportului de

expertiză dispus de instanța de fond, au fost luați în considerare coeficienți

care au dus la creștere nejustificată a acestui imobil.

Astfel, în

raportul de expertiză întocmit în mai 2008, comisia de experți a utilizat, în

mod greșit, coeficientul U având o valoare de 3,00, deși acest coeficient se

utilizează numai în cazul orașelor mici, nu și în cel al comunelor.

Comparația cu

localitățile limitrofe ale Capitalei, pe care o face expertul în cuprinsul

„răspunsului la obiecțiuni”, este exagerată.

Și coeficientul

„Z” a fost utilizat, în mod eronat, la stabilirea valorii terenului, acest

coeficient fiind folosit numai pentru orașe și având valori cuprinse între

1-1,2.

Mai mult decât

atât, valoarea coeficientului „Z”, de 2,00, folosită de experți este mult mai

mare decât limitele cuprinse în „Expertiza Tehnică 97”.

Afirmațiile

expertului în sensul că realitatea imobiliară s-a modificat în unele zone ale

țării și s-ar impune refacerea coeficienților reprezintă doar părea personală a

acestuia, nematerializată în acte normative.

Recurenta susține

și interpretarea greșită, de către instanța de fond, a prevederilor art. 15 din

Legea nr. 198/2004, soluție confirmată de către Curtea de Apel.

Instanța de apel

a constatat că dispozițiile textului de lege sus-menționat au fost interpretate

corect, cuantumul despăgubirilor fiind cel stabilit prin sentință, iar, până la

acel moment, nu a operat transferul dreptului de proprietate în favoarea

statului.

Aceste argumente

sunt eronate și scoase din contextul Legii nr. 198/2004, modificată și

completată prin Legea nr. 184/2008, unde se arată că „la art. 5, după alin. (7),

se introduc două noi alineate, alin. (8) și (9), cu următorul cuprins:

(8) În cazul în

care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflați în concurs, nu

este de acord cu despăgubirea stabilită, suma reprezentând despăgubirea se

consemnează pe numele titularului sau, după caz, al titularilor. Despăgubirea

va fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoțită de acte

autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă de

stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declarația autentică de

acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a

despăgubirii”.

Conform art. 9

alin. (1), „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii nu poate contesta

transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus

exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de

stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de

proprietate asupra terenului”.

Având în vedere

că recurentul a depus la dosar dovada consemnării sumei la CEC Bank Cluj, pe numele proprietarilor aparenți, așa cum prevede Legea nr. 198/2004, este

evident că transferul dreptului de proprietate a operat la momentul consemnării

despăgubirilor, potrivit art. 15 din aceeași lege.

Recurentul a

solicitat admiterea recursului și casarea deciziei, cu rejudecarea cauzei.

Reclamanții au

formulat recurs împotriva încheierii din data de 20 mai 2009, pronunțată în

Camera de consiliu, solicitând modificarea în parte a acesteia, în sensul

admiterii în întregime a cererii de îndreptare a erorii materiale.

Recurenții susțin

că, prin decizia nr. 98 A din 20 martie 2009, s-a admis, în favoarea acestora,

obligarea apelantului pârât la plata sumei de 1190 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată, în apel.

Această sumă nu

este corectă raportat la faptul că intimații reclamanți au efectuat cheltuieli

de judecată în faza procesuală respectivă în sumă totală de 2190 lei, din care

suma de 1000 lei a fost omisă de către instanță, chitanța justificativă

aflându-se la fila 44 din dosar și reprezentând onorariul avocațial pentru

redactarea întâmpinării.

Încheierea

instanței nu este legală și nici întemeiată deoarece prin decizia la care s-a

făcut referire nu au fost admise în parte cheltuielile de judecată, singura

concluzie logică fiind aceea că au fost admise în totalitate, instanța de apel

procedând la o eroare de calcul în raport de înscrisurile depuse la dosar.

În recurs,

reclamanții au depus întâmpinare față de calea de atac exercitată de către

pârât, solicitând, în esență, respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând decizia

civilă recurată, respectiv încheierea atacată, Înalta Curte constată că ambele recursuri

sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce

privește recursul declarat de pârât, acesta va fi analizat cu prioritate în

raport de recursul declarat de reclamanți deoarece vizează fondul cauzei, cu

relevanță în soluționarea căii de atac exercitată de părțile adverse, care se

referă la omisiunea instanței de a achita cheltuielile de judecată integral.

Or, chestiunea privind cheltuielile de judecată este accesorie modalității de

rezolvare a fondului pretențiilor deduse judecății în apel.

Din această

perspectivă, critica apelantului pârât privind neacordarea unui termen de

judecată pentru a lua cunoștință de întâmpinare, deși întemeiată, nu este în

măsură să conducă la casarea deciziei, în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.

Astfel,

dispozițiile legale care reglementează instituția întâmpinării (art. 115-118 C.

proc. civ.), spre deosebire, de exemplu, de cele în materia cererii de chemare

în judecată, nu prevăd obligativitatea comunicării acestui act procedural, ceea

ce presupune ca partea interesată (în speță, apelantul pârât) să procedeze la

propriile demersuri pentru a lua cunoștință de apărările formulate în scris de către

intimați. În concluzie, potrivit legislației naționale, întâmpinarea nu se

comunică și, prin urmare, nici nu se acordă termen pentru a se lua cunoștință

de acest act procedural.

Din perspectiva

dreptului la un proces echitabil, însă, astfel cum este reglementat de art. 6

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, în materie de cereri scrise, pentru asigurarea unui tratament

egal între părți, toate cererile trebuie comunicate părților din litigiu,

pentru ca acestea să-și poată exercita, în mod efectiv, dreptul la apărare în

legătură cu aspectele relevate în cuprinsul acestora.

Cum Convenția

Europeană a Drepturilor Omului se aplică prioritar față de dreptul intern, în

caz de conflict între acestea, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția

României, este fără dubiu că instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la amânarea

cauzei pentru ca apelantul pârât să ia cunoștință de întâmpinarea comunicată în

ședință.

Cu toate acestea,

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care vizează casarea

deciziei pentru nereguli procedurale săvârșite de instanța de apel și în care

se încadrează critica recurentului, condiționează incidența cazului de casare

respectiv de existența unei vătămări produse părții respective, care nu poate

fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii, în condițiile art. 105

alin. (2) din același cod.

O asemenea

vătămare nu s-a produs în ceea ce-l privește pe pârât, în faza apelului,

deoarece Curtea de Apel a amânat pronunțarea în cauză pentru a se depune note

scrise, ocazie cu care apelantul pârât avea posibilitatea să-și prezinte susținerile

din calea de atac exercitată și în raport de apărările exprimate prin

întâmpinare, ceea ce, de altfel, a și făcut, depunând la dosar concluzii asupra

litigiului (filele 52-53 dosar apel).

Pe de altă parte,

recurentul avea posibilitatea să se refere, în calea de atac superioară, la

propriile susțineri raportat la apărările din întâmpinare, sens în care a și

procedat, formulând motivele de recurs din prezenta cerere și din perspectiva

apărărilor conținute în întâmpinarea depusă de reclamanți în apel, și care vor

fi verificate în cele ce urmează.

În esență, prin

întâmpinare, intimații reclamanți au reluat soluția pronunțată în prima

instanță, arătând că despăgubirile stabilite, prin sentință, în favoarea lor, sunt

corecte față de concluziile expertizei dispuse în cauză și de dispozițiile

incidente în materie (art. 26 din Legea nr. 33/1994). De asemenea, au mai

arătat că sunt de acord cu cele susținute de apelantul pârât în ceea ce

privește momentul transferului dreptului de proprietate către expropriator,

conform art. 15 din Legea nr. 198/2004, dar, în situația concretă din speță,

transferul nu a operat deoarece contravaloarea despăgubirilor acordate nu a

fost pusă la dispoziția intimaților.

Aceste apărări

din întâmpinare au fost combătute prin cererea de recurs, pârâtul criticând

decizia atât din perspectiva cuantumului despăgubirilor reținut de instanțele

anterioare, cât și în privința momentului la care a operat transferul dreptului

de proprietate asupra imobilului în litigiu către expropriator.

Ca atare, recurentul

a avut posibilitatea reală de a-și exercita, în mod corespunzător, dreptul la

apărare în legătură cu susținerile intimaților reclamanți exprimate în

întâmpinare.

Criticile privind

greșita respingere, de către aceeași instanță, a cererii de efectuare a unei

noi expertize (în realitate, a unei contraexpertize), precum și supraevaluarea

imobilului în raport de coeficienții avuți în vedere de experți nu pot fi

analizate de prezenta instanță deoarece tind la reevaluarea situației de fapt

în baza probelor administrate sau care s-ar fi impus să fie administrate în

cauză.

Față de actuala

structură a recursului, schimbarea situației de fapt reținută de instanța de

apel, în baza probelor administrate, nu mai poate fi realizată, motivul de casare

care permitea astfel de verificări, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.,

fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Încuviințarea

unei contraexpertize ține tot de probatoriul cauzei și aprecierea instanței

asupra concludenței și utilității probei respective reprezintă atributul

exclusiv al acesteia, care nu poate fi cenzurat de Înalta Curte,

neîncadrându-se în motivele de nelegalitate prevăzute în art. 304 C. proc. civ.,

singurele care pot fi invocate și cercetate în această fază procesuală.

Contestarea

raportului de expertiză întocmit la instanța de fond, din perspectiva

coeficienților utilizați, de asemenea, nu poate format obiect al criticilor din

recurs deoarece vizează chestiuni de fapt reținute în raport de proba

administrată și nu aspecte de nelegalitate în legătură cu aceasta.

În ceea ce

privește interpretarea greșită a instanțelor anterioare asupra momentului

transferului dreptului de proprietate, din perspectiva art. 15 din Legea nr. 198/2004,

care nu ar fi operat, către expropriator, până la data pronunțării sentinței

civile, critica recurentului este fără relevanță juridică în privința

legalității deciziei recurate.

Astfel, într-adevăr,

Curtea de Apel a considerat, în speță, că transferul dreptului de proprietate

asupra imobilului nu a operat către expropriator până la momentul pronunțării

sentinței, prin care s-a stabilit cuantumul corect al despăgubirilor. Or, art. 15

din Legea nr. 198/2004 prevede că acest transfer operează de drept la data

plății despăgubirilor pentru expropriere, sau, după caz, la data consemnării

lor, în condițiile acestei legi. Ca atare, dispoziția legală enunțată nu raportează

momentul transferului dreptului de proprietate de cel al pronunțării hotărârii,

în primă instanță, asupra cuantumului despăgubirilor, cum, greșit, a considerat

instanța de apel.

Considerentul

Curții în legătură cu momentul transferului dreptului de proprietate nu are,

însă, legătură cu legalitatea și temeinicia soluției pronunțate în ceea ce

privește valoarea despăgubirilor cuvenite intimaților reclamanți pentru

imobilul expropriat.

Pe de o parte, contestarea,

de către persoana expropriată, a cuantumului despăgubirilor, în condițiile art.

9 din Legea nr. 198/2004, nu afectează transferul dreptului de proprietate a

imobilului către expropriator, care nici nu poate forma obiect al judecății, în

consecință, nu s-a produs niciun prejudiciu recurentului în acest sens. De

asemenea, nici exercitarea căilor de atac împotriva sentinței pronunțate asupra

valorii despăgubirilor cuvenite reclamanților nu produce o astfel de consecință

juridică, și anume nu suspendă nici efectele hotărârii de stabilire a

cuantumului despăgubirilor și nici transferul dreptului de proprietate asupra

terenului.

Pe de altă parte,

consemnarea despăgubirilor la dispoziția intimaților, susținută de recurent,

are drept efect transferul dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu

către acesta, dar nu înlătură și nici nu limitează dreptul părților adverse de

a sesiza instanța cu acțiune formulată în condițiile art. 9 din actul normativ

în discuție, în scopul modificării valorii despăgubirilor cuvenite pentru

teren.

Or, prin sentința

civilă a primei instanțe, confirmată prin decizia Curții de Apel, s-a dispus

anularea parțială a documentelor emise de Comisia Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale din România-SA, în ceea ce privește persoanele îndreptățite

la despăgubiri și cuantumul despăgubirilor, păstrându-se mențiunea referitoare

la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea

expropriatorului, potrivit art. 3 din hotărâre.

În concluzie,

criticile recurentului pârât Statul Român, prin Comisia Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România SA, sunt, în parte nefondate, în parte nu sunt

susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din același cod, Înalta

Curte va respinge recursul exercitat de această parte, ca nefondat.

Susținerile

recurenților reclamanți privind greșita respingere a cererii de îndreptare a

erorii materiale pretins strecurate în decizie în legătură cu cheltuielile de

judecată datorate de pârât în faza apelului sunt, de asemenea, nefondate.

Recurenții au

arătat că instanța de apel a omis să includă, în cheltuielile de judecată, suma

de 1000 lei, dovedită prin înscrisul depus la fila 44 dosar apel, Curtea

obligându-l, în mod greșit, pe apelant doar la plata sumei de 1190 lei către

intimați, cu acest titlu.

În primul rând,

instanța de apel a considerat, în mod nelegal, că pretențiile intimaților reclamanți

în legătură cu suplimentarea cheltuielilor de judecată, nu se încadrează în

dispozițiile art. 281 C. proc. civ. privind îndreptarea erorilor materiale

strecurate în cuprinsul unei hotărâri.

Greșelile privind

cuantumul sumei de bani pe care intimații pretind că-l datorează apelantul cu

titlu de cheltuieli de judecată reprezintă erori de calcul și solicitarea lor

se circumscrie cazurilor de îndreptare a erorilor materiale, astfel cum sunt

prevăzute în art. 281 C. proc. civ.

Soluția de respingere

a cererii de îndreptare, sub aspectul cheltuielilor de judecată, este însă,

corectă în privința fondului pretențiilor, reclamanții nedovedind că li se

cuvine, în plus, față de suma de 1190 lei, indicată în decizie, și suma de 1000

lei.

Astfel, suma de

1000 de lei, menționată în chitanța nr. 208 din 22 ianuarie 2009 emisă de

Cabinet avocat O.S.S., depusă în fotocopie, la fila 44 dosar apel, și în

original, la fila 61 din același dosar, nu este distinctă de suma trecută în bonul

fiscal atașat împuternicirii avocațiale de la fila 16, de 1190 lei, ci este

cuprinsă în aceasta din urmă.

În realitate,

suma de 1190 lei menționată în bonul fiscal cuprinde onorariul de avocat în

cuantum de 1000 lei, dovedit prin chitanța nr. 208 din 22 ianuarie 2009, la

care se adaugă suma de 190 lei reprezentând T.V.A. în cuantum de 19 % aplicat

la onorariul indicat și nu este distinctă de suma de 1000 de lei cuprinsă în

chitanța de la fila 44.

În acest sens,

trebuie reținut că data celor două înscrisuri (chitanța de consemnare a

onorariului și bonul fiscal) este aceeași, respectiv 22 ianuarie 2009, iar

bonul fiscal, care nu face dovada onorariului achitat de client, ci a

perceperii sumei, de către avocat, în scopul achitării ulterioare, către

bugetul de stat, a taxelor și contribuțiilor aferente profesilor liberale,

detaliază, în cuprinsul său, ce reprezintă fiecare dintre cele două sume care

compun valoarea finală de 1190 lei.

Or, cum deja s-a

arătat, în bonul fiscal figurează valoarea de 1000 lei onorariu plus cea de 190

lei T.V.A., în total suma de 1190 lei, acordată, în mod corect, de către Curtea

de Apel, prin decizia contestată sub aspectul erorii materiale de calcul al

cheltuielilor de judecată.

Din această

perspectivă, criticile recurenților reclamanți sub aspectul sumei de bani

pretins datorate de apelantul pârât în faza procesuală respectivă sunt

neîntemeiate, urmând ca recursul declarat de aceștia împotriva încheierii din

Camera de consiliu de la 20 mai 2009 să fie respins ca nefondat, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, împotriva deciziei nr. 98 A din

20 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții C.M., M.D., M.V., M.V.M., M.V.D., C.(M.)T.F.

împotriva încheierii din Camera de consiliu din data de 20 mai 2009 a Curții de

Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 4 decembrie 2009.