ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9862/2009

Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 518 din 14 octombrie 2008 a Tribunalului Cluj, secția civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții C.M., M.D., M.V., M.V.M., M.V.D., C.(M.)T.F. împotriva pârâtului Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România-SA, prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, și s-a dispus anularea parțială a hotărârii nr. 198/2006 și a procesului verbal nr. 198/2006, emise de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, cu privire la persoanele îndreptățite la despăgubiri, care sunt reclamanții C.M., M.D., M.V., M.V.M., M.V.D., C.(M.)T.F., precum și cu privire la valoarea despăgubirilor, care va fi de 185.942 lei.

A fost obligat Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, să plătească reclamanților suma de 2250 lei cheltuieli de judecată. S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a județului Cluj și Consiliul local al comunei Apahida și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În pronunțarea acestei sentințe civile, prima instanță a reținut că, prin procesul verbal nr. 198 din 19 aprilie 2006, emis de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, SA, s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat, situat în localitatea Apahida, în tarlaua 38, parcela 45, cu nr. cadastral 522, în suprafață totală de 338,94 mp, în cuantum de 34.357,96 lei, sumă care urma să fie consemnată persoanelor identificate a fi titularele dreptului de proprietate. În cuprinsul procesului verbal s-a menționat că, dacă în termen de 30 de zile, titularul dreptului de proprietate nu depune acte doveditoare sau nu face cererea, după expirarea termenului respectiv, Compania va face mențiune despre aceasta în procesul verbal și va emite hotărârea, suma stabilită urmând a fi consemnată persoanelor identificate ca titulari ai dreptului de proprietate.

Prin hotărârea nr. 198 din 21 aprilie 2006, emisă de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul în discuție, în cuantum de 34.357,96 lei, sumă care urma să fie consemnată persoanelor identificate a fi titularele dreptului de proprietate. Conform hotărârii atacate, persoanele identificate a fi titularele acestui drept sunt M.A., C.M., M.D. și M.V., persoane care nu s-au prezentat în fața comisiei. Conform copiei recipisei nr. 439513/1, emisă de C.E.C. SA, la dispoziția numiților M.A., C.M. și M.V., a fost consemnată, la data de 9 iunie 2006, suma de bani arătată mai sus.

Potrivit copiei certificatului de deces nr. 8 din 6 februarie 1995, M.A. a decedat la 4 februarie 1995. Din actele de stare civilă depuse la dosar reiese că această persoană a fost căsătorită cu M.V.M., care este soție supraviețuitoare și are, în calitate de copii, pe reclamantele M.V.D. și M.T.F. Pentru a stabili dacă exproprierea a vizat construcția sau doar terenul în cauză, s-a administrat proba cu expertiză topografică din ale cărei concluzii reiese că terenul expropriat, în suprafață de 338,94 mp, nu se află în perimetrul construcțiilor. În ceea ce privește evaluarea terenului, a fost numită o comisie de trei experți, care au avut opinii diferite cu privire la valoarea de circulație a imobilului expropriat.

În final, doi dintre experți au ajuns la un punct comun, stabilind că valoarea de circulație a terenului în litigiu este de 185.942 lei. Deoarece expertul numit de pârât a ajuns la o valoare cu mult inferioară celei stabilite în hotărârea atacată, respectiv de 9.008,686 lei, față de 34.357,96 lei, Tribunalul a considerat că aceasta nu poate fi avută în vedere, ținând seama de locul situării imobilului și de prețurile practicate pe piața liberă.

Potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se pot adresa instanței judecătorești competente, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire. Conform textului legal de mai sus, expropriatul poate contesta doar cuantumul despăgubirilor, nu și neîndeplinirea unor proceduri anterioare, cum ar fi lipsa de publicitate sau necomunicarea hotărârii atacate.

Prin urmare, aspectele invocate de reclamanți cu privire la chestiuni ce exced art. 9 nu au fost analizate în cadrul sentinței civile. În privința aspectului referitor la decesul numitului M.A., acesta a fost dovedit cu copia certificatului de deces, iar calitatea de moștenitori a soției supraviețuitoare și a fiicelor, cu copii de pe actele de stare civilă, și anume certificat de căsătorie și de naștere. Cu privire la cuantumul despăgubirilor, astfel cum reiese din expertiza întocmită în cauză, rezultă că acesta nu reprezintă o despăgubire reală, care să respecte cerințele prevăzute de art. 44 alin. (3) și (6) din Constituția României. Față de considerentele arătate, Tribunalul a constatat că acțiunea este întemeiată în parte, astfel încât a admis-o în parte, în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, și a dispus anularea parțială a hotărârii și procesului verbal contestate, în sensul celor menționate în dispozitiv.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 98 A din 20 martie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie, fiind obligat apelantul la plata către intimați a sumei de 1190 lei cheltuieli de judecată. În pronunțarea deciziei, Curtea de Apel a constatat că reclamanții sunt moștenitorii defunctei M.M., din proprietatea căreia a fost expropriată suprafața de 338,94 mp teren, situat la adresa menționată pe parcursul prezentelor considerente. Art. 44 alin. (3) din Constituția României, al cărui conținut a fost reluat și în cuprinsul art. 1 din Legea nr. 33/1994, face referire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, cu „dreaptă și prealabilă despăgubire”.

Modalitatea de stabilire a despăgubirii pentru imobilele expropriate este reglementată de art. 26 din Legea nr. 33/1994, care prevede că „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia. Experții vor defalca despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor altor drepturi reale.

În cazul exproprierii parțiale, dacă partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza, experții, ținând seama de prevederile alineatului precedent, vor putea propune instanței o eventuală reducere numai a daunelor”. Despăgubirile stabilite prin sentință și contestate de apelantul pârât s-au întemeiat pe concluziile expertizelor efectuate în cauză, instanța motivând opțiunea sa pentru valoarea stabilită de doi dintre experți. Răspunzând obiecțiunilor formulate de pârât, expertul tehnic G.C. a învederat că valoarea terenului în cauză, stabilită de experții S.S. și M.S., este în concordanță cu evoluția progresivă a prețurilor terenurilor pe piața imobiliară din zona Apahida.

Prețul stabilit de expertul desemnat de pârât nu a fost luat în considerare de instanță deoarece era contrar dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care prevăd că „primind rezultatele expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî. Despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată”. Dispozițiile art. 15 din Legea nr. 198/2004, modificată prin Legea nr. 184/2008 și O.U.G. nr. 228/2008, stipulează că „transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condițiile prezentei legi”.

Aceste dispoziții au fost interpretate și aplicate corect, cuantumul despăgubirilor fiind cel stabilit prin sentință, iar până la acest moment nu a operat transferul dreptului de proprietate în favoarea statului. Argumentul apelantului, în sensul că piața imobiliară a cunoscut „un trend ascendent, fiind firesc ca, în intervalul de timp de la data întocmirii documentației tehnico-economice și data întocmirii raportului de expertiză dispus în cauză, prețul terenului să fie mai mare decât cel stabilit inițial” nu poate fi folosit pentru admiterea apelului, dimpotrivă, justifică despăgubirea stabilită în luna octombrie 2008, față de cea, inițial, acordată prin hotărârea nr. 198 din 19 aprilie 2006. Reclamanții au formulat cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 98 A/2009, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate și la numele de familie al acestora.

Prin încheierea pronunțată în Camera de consiliu, la data de 20 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, în dosarul nr. 4615/117/2006, s-a admis în parte cererea de îndreptare a erorii materiale și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile sus-menționate, în sensul că numele intimaților reclamanți va fi trecut M., în loc de M.N. S-a respins cererea de îndreptare cu privire la cheltuielile de judecată. Curtea de Apel a constatat că partea din cererea de îndreptare a erorii materiale este întemeiată cu privire la numele reclamanților, din copiile actelor de stare civilă rezultând că numele acestora este ortografiat cu „ă”, iar nu cu „â”.

Petitul având ca obiect modificarea cuantumului cheltuielilor de judecată nu se încadrează în categoria greșelilor materiale, care ar putea fi îndreptate prin urmarea procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ. Împotriva deciziei civile nr. 98 A din 20 martie 2009 a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, criticând-o pentru următoarele motive: În mod eronat, instanța a respins apelul în motivarea căruia pârâtul a arătat că, în vederea stabilirii despăgubirilor pentru terenul expropriat, a fost întocmită, în anul 2005, o documentație tehnico-cadastrală de identificare și evaluare a imobilului, fiind respectate toate criteriile necesare pentru stabilirea corectă a contravalorii terenului supus exproprierii, respectiv categoria de folosință, clasa de utilitate, valoarea prejudiciului cauzat proprietarului.

La termenul din 13 martie 2009, reclamanții au depus întâmpinare necomunicată pârâtului decât după ce acesta a solicitat, în mod expres, comunicarea. În raport de faptul că întâmpinarea a fost primită în ședința de judecată din 13 martie 2009, apelantul a solicitat un termen pentru a o studia și pentru a putea formula un punct de vedere scris în acest sens, cerere respinsă, în mod neîntemeiat, de către instanță. Instanța a respins nejustificat și cererea apelantului de stabilire a aspectului referitor la evaluarea corectă a terenului la momentul întocmirii expertizei de evaluare în vederea exproprierii. Întocmirea unui nou raport de expertiză în apel era imperios necesară, cu atât mai mul cu cât, la judecarea, pe fond, a cauzei, apelantul a solicitat întocmirea unei contraexpertize, cerere respinsă, de asemenea.

La evaluarea imobilului făcută de către comisia de experți, în cadrul raportului de expertiză dispus de instanța de fond, au fost luați în considerare coeficienți care au dus la creștere nejustificată a acestui imobil. Astfel, în raportul de expertiză întocmit în mai 2008, comisia de experți a utilizat, în mod greșit, coeficientul U având o valoare de 3,00, deși acest coeficient se utilizează numai în cazul orașelor mici, nu și în cel al comunelor. Comparația cu localitățile limitrofe ale Capitalei, pe care o face expertul în cuprinsul „răspunsului la obiecțiuni”, este exagerată. Și coeficientul „Z” a fost utilizat, în mod eronat, la stabilirea valorii terenului, acest coeficient fiind folosit numai pentru orașe și având valori cuprinse între 1-1,2.

Mai mult decât atât, valoarea coeficientului „Z”, de 2,00, folosită de experți este mult mai mare decât limitele cuprinse în „Expertiza Tehnică 97”. Afirmațiile expertului în sensul că realitatea imobiliară s-a modificat în unele zone ale țării și s-ar impune refacerea coeficienților reprezintă doar părea personală a acestuia, nematerializată în acte normative. Recurenta susține și interpretarea greșită, de către instanța de fond, a prevederilor art. 15 din Legea nr. 198/2004, soluție confirmată de către Curtea de Apel. Instanța de apel a constatat că dispozițiile textului de lege sus-menționat au fost interpretate corect, cuantumul despăgubirilor fiind cel stabilit prin sentință, iar, până la acel moment, nu a operat transferul dreptului de proprietate în favoarea statului.

Aceste argumente sunt eronate și scoase din contextul Legii nr. 198/2004, modificată și completată prin Legea nr. 184/2008, unde se arată că „la art. 5, după alin. (7), se introduc două noi alineate, alin. (8) și (9), cu următorul cuprins: (8) În cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflați în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma reprezentând despăgubirea se consemnează pe numele titularului sau, după caz, al titularilor. Despăgubirea va fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoțită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declarația autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii”.

Conform art. 9 alin. (1), „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii nu poate contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului”. Având în vedere că recurentul a depus la dosar dovada consemnării sumei la CEC Bank Cluj, pe numele proprietarilor aparenți, așa cum prevede Legea nr. 198/2004, este evident că transferul dreptului de proprietate a operat la momentul consemnării despăgubirilor, potrivit art. 15 din aceeași lege. Recurentul a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei, cu rejudecarea cauzei.

Reclamanții au formulat recurs împotriva încheierii din data de 20 mai 2009, pronunțată în Camera de consiliu, solicitând modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii în întregime a cererii de îndreptare a erorii materiale. Recurenții susțin că, prin decizia nr. 98 A din 20 martie 2009, s-a admis, în favoarea acestora, obligarea apelantului pârât la plata sumei de 1190 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel. Această sumă nu este corectă raportat la faptul că intimații reclamanți au efectuat cheltuieli de judecată în faza procesuală respectivă în sumă totală de 2190 lei, din care suma de 1000 lei a fost omisă de către instanță, chitanța justificativă aflându-se la fila 44 din dosar și reprezentând onorariul avocațial pentru redactarea întâmpinării.

Încheierea instanței nu este legală și nici întemeiată deoarece prin decizia la care s-a făcut referire nu au fost admise în parte cheltuielile de judecată, singura concluzie logică fiind aceea că au fost admise în totalitate, instanța de apel procedând la o eroare de calcul în raport de înscrisurile depuse la dosar. În recurs, reclamanții au depus întâmpinare față de calea de atac exercitată de către pârât, solicitând, în esență, respingerea acestuia ca nefondat. Analizând decizia civilă recurată, respectiv încheierea atacată, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește recursul declarat de pârât, acesta va fi analizat cu prioritate în raport de recursul declarat de reclamanți deoarece vizează fondul cauzei, cu relevanță în soluționarea căii de atac exercitată de părțile adverse, care se referă la omisiunea instanței de a achita cheltuielile de judecată integral.

Or, chestiunea privind cheltuielile de judecată este accesorie modalității de rezolvare a fondului pretențiilor deduse judecății în apel. Din această perspectivă, critica apelantului pârât privind neacordarea unui termen de judecată pentru a lua cunoștință de întâmpinare, deși întemeiată, nu este în măsură să conducă la casarea deciziei, în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, dispozițiile legale care reglementează instituția întâmpinării (art. 115-118 C. proc. civ.), spre deosebire, de exemplu, de cele în materia cererii de chemare în judecată, nu prevăd obligativitatea comunicării acestui act procedural, ceea ce presupune ca partea interesată (în speță, apelantul pârât) să procedeze la propriile demersuri pentru a lua cunoștință de apărările formulate în scris de către intimați.

În concluzie, potrivit legislației naționale, întâmpinarea nu se comunică și, prin urmare, nici nu se acordă termen pentru a se lua cunoștință de acest act procedural. Din perspectiva dreptului la un proces echitabil, însă, astfel cum este reglementat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în materie de cereri scrise, pentru asigurarea unui tratament egal între părți, toate cererile trebuie comunicate părților din litigiu, pentru ca acestea să-și poată exercita, în mod efectiv, dreptul la apărare în legătură cu aspectele relevate în cuprinsul acestora. Cum Convenția Europeană a Drepturilor Omului se aplică prioritar față de dreptul intern, în caz de conflict între acestea, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, este fără dubiu că instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la amânarea cauzei pentru ca apelantul pârât să ia cunoștință de întâmpinarea comunicată în ședință.

Cu toate acestea, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care vizează casarea deciziei pentru nereguli procedurale săvârșite de instanța de apel și în care se încadrează critica recurentului, condiționează incidența cazului de casare respectiv de existența unei vătămări produse părții respective, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii, în condițiile art. 105 alin. (2) din același cod. O asemenea vătămare nu s-a produs în ceea ce-l privește pe pârât, în faza apelului, deoarece Curtea de Apel a amânat pronunțarea în cauză pentru a se depune note scrise, ocazie cu care apelantul pârât avea posibilitatea să-și prezinte susținerile din calea de atac exercitată și în raport de apărările exprimate prin întâmpinare, ceea ce, de altfel, a și făcut, depunând la dosar concluzii asupra litigiului (filele 52-53 dosar apel).

Pe de altă parte, recurentul avea posibilitatea să se refere, în calea de atac superioară, la propriile susțineri raportat la apărările din întâmpinare, sens în care a și procedat, formulând motivele de recurs din prezenta cerere și din perspectiva apărărilor conținute în întâmpinarea depusă de reclamanți în apel, și care vor fi verificate în cele ce urmează. În esență, prin întâmpinare, intimații reclamanți au reluat soluția pronunțată în prima instanță, arătând că despăgubirile stabilite, prin sentință, în favoarea lor, sunt corecte față de concluziile expertizei dispuse în cauză și de dispozițiile incidente în materie (art. 26 din Legea nr. 33/1994).

De asemenea, au mai arătat că sunt de acord cu cele susținute de apelantul pârât în ceea ce privește momentul transferului dreptului de proprietate către expropriator, conform art. 15 din Legea nr. 198/2004, dar, în situația concretă din speță, transferul nu a operat deoarece contravaloarea despăgubirilor acordate nu a fost pusă la dispoziția intimaților. Aceste apărări din întâmpinare au fost combătute prin cererea de recurs, pârâtul criticând decizia atât din perspectiva cuantumului despăgubirilor reținut de instanțele anterioare, cât și în privința momentului la care a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu către expropriator. Ca atare, recurentul a avut posibilitatea reală de a-și exercita, în mod corespunzător, dreptul la apărare în legătură cu susținerile intimaților reclamanți exprimate în întâmpinare.

Criticile privind greșita respingere, de către aceeași instanță, a cererii de efectuare a unei noi expertize (în realitate, a unei contraexpertize), precum și supraevaluarea imobilului în raport de coeficienții avuți în vedere de experți nu pot fi analizate de prezenta instanță deoarece tind la reevaluarea situației de fapt în baza probelor administrate sau care s-ar fi impus să fie administrate în cauză. Față de actuala structură a recursului, schimbarea situației de fapt reținută de instanța de apel, în baza probelor administrate, nu mai poate fi realizată, motivul de casare care permitea astfel de verificări, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000. Încuviințarea unei contraexpertize ține tot de probatoriul cauzei și aprecierea instanței asupra concludenței și utilității probei respective reprezintă atributul exclusiv al acesteia, care nu poate fi cenzurat de Înalta Curte, neîncadrându-se în motivele de nelegalitate prevăzute în art. 304 C. proc. civ., singurele care pot fi invocate și cercetate în această fază procesuală. Contestarea raportului de expertiză întocmit la instanța de fond, din perspectiva coeficienților utilizați, de asemenea, nu poate format obiect al criticilor din recurs deoarece vizează chestiuni de fapt reținute în raport de proba administrată și nu aspecte de nelegalitate în legătură cu aceasta.

În ceea ce privește interpretarea greșită a instanțelor anterioare asupra momentului transferului dreptului de proprietate, din perspectiva art. 15 din Legea nr. 198/2004, care nu ar fi operat, către expropriator, până la data pronunțării sentinței civile, critica recurentului este fără relevanță juridică în privința legalității deciziei recurate. Astfel, într-adevăr, Curtea de Apel a considerat, în speță, că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului nu a operat către expropriator până la momentul pronunțării sentinței, prin care s-a stabilit cuantumul corect al despăgubirilor. Or, art. 15 din Legea nr. 198/2004 prevede că acest transfer operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere, sau, după caz, la data consemnării lor, în condițiile acestei legi.

Ca atare, dispoziția legală enunțată nu raportează momentul transferului dreptului de proprietate de cel al pronunțării hotărârii, în primă instanță, asupra cuantumului despăgubirilor, cum, greșit, a considerat instanța de apel. Considerentul Curții în legătură cu momentul transferului dreptului de proprietate nu are, însă, legătură cu legalitatea și temeinicia soluției pronunțate în ceea ce privește valoarea despăgubirilor cuvenite intimaților reclamanți pentru imobilul expropriat. Pe de o parte, contestarea, de către persoana expropriată, a cuantumului despăgubirilor, în condițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, nu afectează transferul dreptului de proprietate a imobilului către expropriator, care nici nu poate forma obiect al judecății, în consecință, nu s-a produs niciun prejudiciu recurentului în acest sens.

De asemenea, nici exercitarea căilor de atac împotriva sentinței pronunțate asupra valorii despăgubirilor cuvenite reclamanților nu produce o astfel de consecință juridică, și anume nu suspendă nici efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și nici transferul dreptului de proprietate asupra terenului. Pe de altă parte, consemnarea despăgubirilor la dispoziția intimaților, susținută de recurent, are drept efect transferul dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu către acesta, dar nu înlătură și nici nu limitează dreptul părților adverse de a sesiza instanța cu acțiune formulată în condițiile art. 9 din actul normativ în discuție, în scopul modificării valorii despăgubirilor cuvenite pentru teren.

Or, prin sentința civilă a primei instanțe, confirmată prin decizia Curții de Apel, s-a dispus anularea parțială a documentelor emise de Comisia Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România-SA, în ceea ce privește persoanele îndreptățite la despăgubiri și cuantumul despăgubirilor, păstrându-se mențiunea referitoare la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea expropriatorului, potrivit art. 3 din hotărâre. În concluzie, criticile recurentului pârât Statul Român, prin Comisia Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, sunt, în parte nefondate, în parte nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge recursul exercitat de această parte, ca nefondat. Susținerile recurenților reclamanți privind greșita respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale pretins strecurate în decizie în legătură cu cheltuielile de judecată datorate de pârât în faza apelului sunt, de asemenea, nefondate. Recurenții au arătat că instanța de apel a omis să includă, în cheltuielile de judecată, suma de 1000 lei, dovedită prin înscrisul depus la fila 44 dosar apel, Curtea obligându-l, în mod greșit, pe apelant doar la plata sumei de 1190 lei către intimați, cu acest titlu. În primul rând, instanța de apel a considerat, în mod nelegal, că pretențiile intimaților reclamanți în legătură cu suplimentarea cheltuielilor de judecată, nu se încadrează în dispozițiile art. 281 C. proc.

civ. privind îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul unei hotărâri. Greșelile privind cuantumul sumei de bani pe care intimații pretind că-l datorează apelantul cu titlu de cheltuieli de judecată reprezintă erori de calcul și solicitarea lor se circumscrie cazurilor de îndreptare a erorilor materiale, astfel cum sunt prevăzute în art. 281 C. proc. civ. Soluția de respingere a cererii de îndreptare, sub aspectul cheltuielilor de judecată, este însă, corectă în privința fondului pretențiilor, reclamanții nedovedind că li se cuvine, în plus, față de suma de 1190 lei, indicată în decizie, și suma de 1000 lei. Astfel, suma de 1000 de lei, menționată în chitanța nr. 208 din 22 ianuarie 2009 emisă de Cabinet avocat O.S.S., depusă în fotocopie, la fila 44 dosar apel, și în original, la fila 61 din același dosar, nu este distinctă de suma trecută în bonul fiscal atașat împuternicirii avocațiale de la fila 16, de 1190 lei, ci este cuprinsă în aceasta din urmă.

În realitate, suma de 1190 lei menționată în bonul fiscal cuprinde onorariul de avocat în cuantum de 1000 lei, dovedit prin chitanța nr. 208 din 22 ianuarie 2009, la care se adaugă suma de 190 lei reprezentând T.V.A. în cuantum de 19 % aplicat la onorariul indicat și nu este distinctă de suma de 1000 de lei cuprinsă în chitanța de la fila 44. În acest sens, trebuie reținut că data celor două înscrisuri (chitanța de consemnare a onorariului și bonul fiscal) este aceeași, respectiv 22 ianuarie 2009, iar bonul fiscal, care nu face dovada onorariului achitat de client, ci a perceperii sumei, de către avocat, în scopul achitării ulterioare, către bugetul de stat, a taxelor și contribuțiilor aferente profesilor liberale, detaliază, în cuprinsul său, ce reprezintă fiecare dintre cele două sume care compun valoarea finală de 1190 lei.

Or, cum deja s-a arătat, în bonul fiscal figurează valoarea de 1000 lei onorariu plus cea de 190 lei T.V.A., în total suma de 1190 lei, acordată, în mod corect, de către Curtea de Apel, prin decizia contestată sub aspectul erorii materiale de calcul al cheltuielilor de judecată. Din această perspectivă, criticile recurenților reclamanți sub aspectul sumei de bani pretins datorate de apelantul pârât în faza procesuală respectivă sunt neîntemeiate, urmând ca recursul declarat de aceștia împotriva încheierii din Camera de consiliu de la 20 mai 2009 să fie respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, împotriva deciziei nr. 98 A din 20 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.M., M.D., M.V., M.V.M., M.V.D., C.(M.)T.F. împotriva încheierii din Camera de consiliu din data de 20 mai 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2009.