ÎCCJ, decizie (scj.ro #86729)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86729) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Neacordarea
unui
termen de judecată pentru a lua cunoștință de întâmpinare. Obligația instanței
de a acorda termen potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Cuprins
pe materii.
Drept procesual civil.
Neacordarea
unui termen de judecată pentru a lua cunoștință
de întâmpinare. Obligația instanței de a acorda termen potrivit Convenției
Europene a Drepturilor Omului
Index
alfabetic
.. Drept procesual civil.
-
întâmpinare
C.pr.civ
.
art
. 115-118
Constituția României:
art
.
20 alin. (2)
Convenția europeană a Drepturilor Omului
Dispozițiile legale care reglementează instituția întâmpinării
(
art
. 115-118 Cod procedură civilă), spre deosebire,
de exemplu, de cele în materia cererii de chemare în judecată, nu prevăd
obligativitatea comunicării acestui act procedural, ceea ce presupune ca partea
interesată să procedeze la propriile demersuri pentru a lua cunoștință de
apărările formulate în scris de către intimați. În concluzie, potrivit
legislației naționale, întâmpinarea nu se comunică și, prin urmare, nici nu se
acordă termen pentru a se lua cunoștință de acest act procedural.
Din
perspectiva dreptului la un proces echitabil, însă, astfel cum este reglementat
de
art
. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale, în materie de cereri scrise, pentru
asigurarea unui tratament egal între părți, toate cererile trebuie comunicate
părților din litigiu, pentru ca acestea să-și poată exercita, în mod efectiv,
dreptul la apărare în legătură cu aspectele relevate în cuprinsul acestora.
Cum
Convenția Europeană a Drepturilor Omului se aplică prioritar față de dreptul
intern, în caz de conflict între acestea, potrivit
art
.
20 alin. (2) din Constituția României, că instanța trebuie să procedeze la
amânarea cauzei pentru ca partea să ia cunoștință de întâmpinarea comunicată în
ședință
.
Î.C.C.J,
Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia
nr
.
9862 din 4 decembrie 2009.
Prin sentința civilă nr.518 din 14 octombrie 2008 a Tribunalului
Cluj
, Secția civilă, s-a admis în parte acțiunea
formulată de reclamanții C.M., M.D., M.V., M.V.M., M.V.D., C.(M.)T.F. împotriva
pârâtului Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri
Naționale din
România-S.A
., prin Direcția Regională
Drumuri și Poduri
Cluj
, și s-a dispus anularea
parțială a hotărârii nr.198/2006 și a procesului verbal nr.198/2006, emise de
Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului –Compania Națională de
Autostrăzi și Drumuri Naționale din
România-S.A
., cu
privire la persoanele îndreptățite la despăgubiri, care sunt reclamanții,
precum și cu privire la valoarea despăgubirilor, care va fi de 185.942 lei.
A fost obligat Statul Român, prin Compania Națională de
Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - S.A., să plătească reclamanților
suma de 2250 lei cheltuieli de judecată.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a
pârâților Comisia pentru aplicarea Legii nr.198/2004 a județului
Cluj
și Consiliul local al comunei
Apahida
și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind
îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
În pronunțarea acestei sentințe civile, prima instanță a reținut
că, prin procesul verbal nr.198 din 19 aprilie 2006, emis de Ministerul
Transporturilor, Construcțiilor și Turismului - Compania Națională de
Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - S.A., s-a aprobat acordarea de
despăgubiri pentru imobilul expropriat, situat în localitatea
Apahida
, în suprafață totală de 338,94
m.p
.,
în cuantum de 34.357,96 lei, sumă care urma să fie consemnată persoanelor
identificate a fi titularele dreptului de proprietate.
În cuprinsul procesului verbal s-a menționat că, dacă în termen
de 30 de zile, titularul dreptului de proprietate nu depune acte doveditoare
sau nu face cererea, după expirarea termenului respectiv, Compania va face
mențiune despre aceasta în procesul verbal și va emite hotărârea, suma
stabilită urmând a fi consemnată persoanelor identificate ca titulari ai
dreptului de proprietate.
Prin hotărârea nr.198 din 21 aprilie 2006, emisă de Ministerul
Transporturilor, Construcțiilor și Turismului - Compania Națională de
Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - S.A., s-a aprobat acordarea de
despăgubiri pentru imobilul în discuție, în cuantum de 34.357,96 lei, sumă care
urma să fie consemnată persoanelor identificate a fi titularele dreptului de
proprietate.
Conform hotărârii atacate, persoanele identificate a fi
titularele acestui drept sunt M.A., C.M., M.D. și M.V., persoane care nu s-au
prezentat în fața comisiei.
Conform copiei recipisei nr.439513/1, emisă de C.E.C. S.A., la
dispoziția numiților M.A., C.M. și M.V., a fost consemnată, la data de 9 iunie
2006, suma de bani arătată mai sus.
Potrivit copiei certificatului de deces nr.8 din 6 februarie
1995, M.A. a decedat la 4 februarie 1995. Din actele de stare civilă depuse la
dosar reiese că această persoană a fost căsătorită cu M.V.M., care este soție
supraviețuitoare și are, în calitate de copii, pe reclamantele M.V.D. și M.T.F.
Pentru a stabili dacă exproprierea a vizat construcția sau doar
terenul în cauză, s-a administrat proba cu expertiză topografică din ale cărei
concluzii reiese că terenul expropriat, în suprafață de 338,94
m.p
., nu se află în perimetrul construcțiilor.
În ceea ce privește evaluarea terenului, a fost numită o comisie
de trei experți, care au avut opinii diferite cu privire la valoarea de
circulație a imobilului expropriat. În final, doi dintre experți au ajuns la un
punct comun, stabilind că valoarea de circulație a terenului în litigiu este de
185.942 lei.
Deoarece expertul numit de pârât a ajuns la o valoare cu mult
inferioară celei stabilite în hotărârea atacată, respectiv de 9.008,686 lei,
față de 34.357,96 lei, Tribunalul a considerat că aceasta nu poate fi avută în
vedere, ținând seama de locul situării imobilului și de prețurile practicate pe
piața liberă.
Potrivit dispozițiilor
art
. 9 din
Legea
nr
. 198/2004, expropriatul nemulțumit de
cuantumul despăgubirii prevăzute la
art
. 8, precum și
orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru
exproprierea imobilului se pot adresa instanței judecătorești competente, în
termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute
la
art
. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la
data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în
tot sau în parte, cererea de despăgubire.
Conform textului legal de mai sus, expropriatul poate contesta
doar cuantumul despăgubirilor, nu și
neîndeplinirea
unor proceduri anterioare, cum ar fi lipsa de publicitate sau
necomunicarea
hotărârii atacate.
Prin urmare, aspectele invocate de reclamanți cu privire la
chestiuni ce
exced
art
. 9
nu au fost analizate în cadrul sentinței civile.
În privința aspectului referitor la decesul numitului M.A.,
acesta a fost dovedit cu copia certificatului de deces, iar calitatea de
moștenitori a soției supraviețuitoare și a fiicelor, cu copii de pe actele de
stare civilă, și anume certificat de căsătorie și de naștere.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, astfel cum reiese din
expertiza întocmită în cauză, rezultă că acesta nu reprezintă o despăgubire
reală, care să respecte cerințele prevăzute de
art
.
44 alin. (3) și alin. (6) din Constituția României.
Față de considerentele arătate, Tribunalul a constatat că
acțiunea este întemeiată în parte, astfel încât a admis-o în parte, în temeiul
art
. 9 din Legea
nr
. 198/2004, și
a dispus anularea parțială a hotărârii și procesului verbal contestate, în
sensul celor menționate în dispozitiv.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel pârâtul Statul
Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România -
S.A., care a fost respins, ca
nefondat
, prin decizia
civilă nr.98 A din 20 martie 2009 a Curții de Apel
Cluj
,
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie,
fiind obligat apelantul la plata către intimați a sumei de 1190 lei cheltuieli
de judecată.
În pronunțarea deciziei, Curtea de Apel a constatat că
reclamanții sunt moștenitorii defunctei M.M., din proprietatea căreia a fost
expropriată suprafața de 338,94
m.p
. teren, situat la
adresa menționată pe parcursul prezentelor considerente.
Art
. 44 alin. (3) din
Constituția României, al cărui conținut a fost reluat și în cuprinsul
art
. 1 din Legea
nr
. 33/1994,
face referire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, cu „dreaptă și
prealabilă despăgubire”.
Modalitatea de stabilire a despăgubirii pentru imobilele
expropriate este reglementată de
art
. 26 din Legea
nr
. 33/1994, care prevede că „Despăgubirea se compune din
valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor
persoane îndreptățite.
La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum
și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit,
imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data
întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului
sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile
prezentate de aceștia.
Experții vor defalca despăgubirile cuvenite proprietarului
de cele ce se cuvin titularilor altor drepturi reale.
În cazul exproprierii parțiale, dacă partea de imobil
rămasă
neexpropriată
va dobândi un spor de valoare ca
urmare a lucrărilor ce se vor realiza, experții, ținând seama de prevederile
alineatului precedent, vor putea propune instanței o eventuală reducere numai a
daunelor”.
Despăgubirile stabilite prin sentință și contestate de
apelantul pârât s-au întemeiat pe concluziile expertizelor efectuate în cauză,
instanța motivând opțiunea sa pentru valoarea stabilită de doi dintre experți.
Răspunzând obiecțiunilor formulate de pârât, expertul tehnic G.C. a învederat
că valoarea terenului în cauză, stabilită de experții S.Ș. și M.S., este
în concordanță cu evoluția progresivă a prețurilor terenurilor pe piața
imobiliară din zona
Apahida
.
Prețul stabilit de expertul desemnat de pârât nu a fost
luat în considerare de instanță deoarece era contrar dispozițiilor
art
. 27 alin. (2) din Legea
nr
.
33/1994, care prevăd că „primind rezultatele expertizei, instanța îl va compara
cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî.
Despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai
mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de
expropriat sau de altă persoană interesată”.
Dispozițiile
art
. 15 din Legea
nr
. 198/2004, modificată prin Legea
nr
.
184/2008 și O.U.G.
nr
. 228/2008, stipulează că
„transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a
statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea
expropriatorului operează de drept la data plății despăgubirilor pentru
expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condițiile
prezentei legi”.
Aceste dispoziții au fost interpretate și aplicate corect,
cuantumul despăgubirilor fiind cel stabilit prin sentință, iar până la acest
moment nu a operat transferul dreptului de proprietate în favoarea
statului.
Argumentul apelantului, în sensul că piața imobiliară a
cunoscut „un trend ascendent, fiind firesc ca, în intervalul de timp de la data
întocmirii documentației tehnico-economice și data întocmirii raportului de
expertiză dispus în cauză, prețul terenului să fie mai mare decât cel stabilit
inițial” nu poate fi folosit pentru admiterea apelului, dimpotrivă, justifică
despăgubirea stabilită în luna octombrie 2008, față de cea, inițial, acordată
prin hotărârea nr.198 din 19 aprilie 2006.
Împotriva deciziei civile nr.98 A din 20 martie 2009 a
formulat recurs pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și
Drumuri Naționale din
România-S.A
., prin
Direcția Regională Drumuri și Poduri
Cluj
,
criticând-o pentru următoarele motive:
În mod eronat, instanța a respins apelul în motivarea
căruia pârâtul a arătat că, în vederea stabilirii despăgubirilor pentru terenul
expropriat, a fost întocmită, în anul 2005, o documentație tehnico-cadastrală
de identificare și evaluare a imobilului, fiind respectate toate criteriile
necesare pentru stabilirea corectă a contravalorii terenului supus
exproprierii, respectiv categoria de folosință, clasa de utilitate, valoarea
prejudiciului cauzat proprietarului.
La termenul din 13 martie 2009, reclamanții au depus
întâmpinare
necomunicată
pârâtului decât după ce
acesta a solicitat, în mod expres, comunicarea.
În raport de faptul că întâmpinarea a fost primită în
ședința de judecată din 13 martie 2009, apelantul a solicitat un termen pentru
a o studia și pentru a putea formula un punct de vedere scris în acest sens,
cerere respinsă, în mod neîntemeiat, de către instanță.
Instanța a respins nejustificat și cererea apelantului de
stabilire a aspectului referitor la evaluarea corectă a terenului la momentul
întocmirii expertizei de evaluare în vederea exproprierii.
Întocmirea unui nou raport de expertiză în apel era
imperios necesară, cu atât mai mul cu cât, la judecarea, pe fond, a cauzei,
apelantul a solicitat întocmirea unei contraexpertize, cerere respinsă, de
asemenea.
La evaluarea imobilului făcută de către comisia de experți,
în cadrul raportului de expertiză dispus de instanța de fond, au fost luați în
considerare coeficienți care au dus la creștere nejustificată a acestui
imobil.
Astfel, în raportul de expertiză întocmit în mai 2008,
comisia de experți a utilizat, în mod greșit, coeficientul U având o valoare de
3,00, deși acest coeficient se utilizează numai în cazul orașelor mici, nu și
în cel al comunelor.
Comparația cu localitățile limitrofe ale Capitalei, pe care
o face expertul în cuprinsul „răspunsului la obiecțiuni”, este exagerată.
Și coeficientul „Z” a fost utilizat, în mod eronat, la
stabilirea valorii terenului, acest coeficient fiind folosit numai pentru orașe
și având valori cuprinse între 1-1,2.
Mai mult decât atât, valoarea coeficientului „Z”, de 2,00,
folosită de experți este mult mai mare decât limitele cuprinse în „Expertiza
Tehnică 97”.
Afirmațiile expertului în sensul că realitatea imobiliară
s-a modificat în unele zone ale țării și s-ar impune refacerea coeficienților
reprezintă doar părea personală a acestuia,
nematerializată
în acte normative.
Recurenta susține și interpretarea greșită, de către
instanța de fond, a prevederilor
art
. 15 din Legea
nr
. 198/2004, soluție confirmată de către Curtea de Apel.
Instanța de apel a constatat că dispozițiile textului de
lege sus-menționat au fost interpretate corect, cuantumul despăgubirilor fiind
cel stabilit prin sentință, iar, până la acel moment, nu a operat transferul
dreptului de proprietate în favoarea statului.
Aceste argumente sunt eronate și scoase din contextul Legii
nr.198/2004, modificată și completată prin Legea nr.184/2008, unde se arată că
„la art.5, după alin.7, se introduc două noi alineate, alineatele 8 și 9, cu
următorul cuprins:
(8) În cazul în care titularul sau unul dintre titularii
dreptului real, aflați în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită,
suma reprezentând despăgubirea se consemnează pe numele titularului sau, după
caz, al titularilor. Despăgubirea va fi eliberată în baza cererii formulate în
acest sens, însoțită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă
și irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de
declarația autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în
hotărârea de stabilire a despăgubirii”.
Conform
art
. 9 alin. (1),
„Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii nu poate contesta transferul
dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus
exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de
stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de
proprietate asupra terenului”.
Având în vedere că recurentul a depus la dosar dovada
consemnării sumei la
CEC
Bank
Cluj
,
pe numele proprietarilor aparenți, așa cum prevede Legea
nr
.
198/2004, este evident că transferul dreptului de proprietate a operat la
momentul consemnării despăgubirilor, potrivit
art
. 15
din aceeași lege.
Recurentul a solicitat admiterea recursului și casarea
deciziei, cu
rejudecarea
cauzei.
Reclamanții au formulat recurs împotriva încheierii din
data de 20.05.2009, pronunțată în Camera de consiliu, solicitând modificarea în
parte a acesteia, în sensul admiterii în întregime a cererii de îndreptare a
erorii materiale.
Recurenții susțin că, prin decizia nr.98 A/20.03.2009, s-a
admis, în favoarea acestora, obligarea apelantului pârât la plata sumei de 1190
lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel.
Această sumă nu este corectă raportat la faptul că
intimații reclamanți au efectuat cheltuieli de judecată în faza procesuală
respectivă în sumă totală de 2190 lei, din care suma de 1000 lei a fost omisă
de către instanță, chitanța justificativă aflându-se la dosar și reprezentând
onorariul avocațial pentru redactarea întâmpinării.
Încheierea instanței nu este legală și nici întemeiată
deoarece prin decizia la care s-a făcut referire nu au fost admise în parte
cheltuielile de judecată, singura concluzie logică fiind aceea că au fost
admise în totalitate, instanța de apel procedând la o eroare de calcul în
raport de înscrisurile depuse la dosar.
În recurs, reclamanții au depus întâmpinare față de calea
de atac exercitată de către pârât, solicitând, în esență, respingerea acestuia
ca
nefondat
.
Analizând decizia civilă
recurată
,
respectiv încheierea atacată, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt
nefondate
, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul declarat de pârât, acesta va
fi analizat cu prioritate în raport de recursul declarat de reclamanți deoarece
vizează fondul cauzei, cu relevanță în soluționarea căii de atac exercitată de
părțile adverse, care se referă la omisiunea instanței de a acorda cheltuielile
de judecată integral. Or, chestiunea privind cheltuielile de judecată este
accesorie modalității de rezolvare a fondului pretențiilor deduse judecății în
apel.
Din această perspectivă, critica apelantului pârât privind
neacordarea
unui termen de judecată pentru a lua cunoștință
de întâmpinare, deși întemeiată, nu este în măsură să conducă la casarea
deciziei, în condițiile
art
. 304
pct
.
5 Cod procedură civilă.
Astfel, dispozițiile legale care reglementează instituția
întâmpinării (
art
. 115-118 Cod procedură civilă),
spre deosebire, de exemplu, de cele în materia cererii de chemare în judecată,
nu prevăd obligativitatea comunicării acestui act procedural, ceea ce presupune
ca partea interesată (în speță, apelantul pârât) să procedeze la propriile
demersuri pentru a lua cunoștință de apărările formulate în scris de către
intimați. În concluzie, potrivit legislației naționale, întâmpinarea nu se
comunică și, prin urmare, nici nu se acordă termen pentru a se lua cunoștință
de acest act procedural.
Din
perspectiva dreptului la un proces echitabil, însă, astfel cum este reglementat
de
art
. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților
fundamentale, în materie de cereri scrise, pentru asigurarea unui tratament
egal între părți, toate cererile trebuie comunicate
părților din litigiu, pentru ca acestea să-și poată exercita, în mod efectiv,
dreptul la apărare în legătură cu aspectele relevate în cuprinsul acestora.
Cum
Convenția Europeană a Drepturilor Omului se aplică prioritar față de dreptul
intern, în caz de conflict între acestea, potrivit
art
.
20 alin. (2) din Constituția României, este fără dubiu că instanța de apel ar
fi trebuit să procedeze la amânarea cauzei pentru ca apelantul pârât să ia
cunoștință de întâmpinarea comunicată în ședință.
Cu
toate acestea, motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură
civilă, care vizează casarea deciziei pentru nereguli procedurale săvârșite de
instanța de apel și în care se încadrează critica recurentului, condiționează
incidența cazului de casare respectiv de existența unei vătămări produse părții
respective, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii,
în condițiile
art
. 105 alin. (2) din același cod.
O asemenea vătămare nu s-a produs în ceea ce-l privește pe pârât, în faza
apelului, deoarece Curtea de Apel a amânat pronunțarea în cauză pentru a se
depune note scrise, ocazie cu care apelantul pârât avea posibilitatea să-și
prezinte susținerile din calea de atac exercitată și în raport de apărările
exprimate prin întâmpinare, ceea ce, de altfel, a și făcut, depunând la dosar
concluzii asupra litigiului.
Pe de altă parte, recurentul avea posibilitatea să se refere, în calea de atac
superioară, la propriile susțineri raportat la apărările din întâmpinare, sens
în care a și procedat, formulând motivele de recurs din prezenta cerere și din
perspectiva apărărilor conținute în întâmpinarea depusă de reclamanți în apel,
și care vor fi verificate în cele ce urmează.
În esență, prin întâmpinare, intimații reclamanți au reluat soluția pronunțată
în prima instanță, arătând că despăgubirile stabilite, prin sentință, în
favoarea lor, sunt corecte față de concluziile expertizei dispuse în cauză și
de dispozițiile incidente în materie (art.26 din Legea nr.33/1994). De
asemenea, au mai arătat că sunt de acord cu cele susținute de apelantul pârât
în ceea ce privește momentul transferului dreptului de proprietate către
expropriator, conform
art
. 15 din Legea
nr
. 198/2004, dar, în situația concretă din speță,
transferul nu a operat deoarece contravaloarea despăgubirilor acordate nu a
fost pusă la dispoziția intimaților.
Aceste apărări din întâmpinare au fost combătute prin cererea de recurs,
pârâtul criticând decizia atât din perspectiva cuantumului despăgubirilor
reținut de instanțele anterioare, cât și în privința momentului la care a
operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu către
expropriator.
Ca atare, recurentul a avut posibilitatea reală de a-și exercita, în mod
corespunzător, dreptul la apărare în legătură cu susținerile intimaților
reclamanți exprimate în întâmpinare.
Criticile privind greșita respingere, de către aceeași instanță, a cererii de
efectuare a unei noi expertize (în realitate, a unei contraexpertize), precum
și supraevaluarea imobilului în raport de coeficienții avuți în vedere de
experți nu pot fi analizate de prezenta instanță deoarece tind la reevaluarea
situației de fapt în baza probelor administrate sau care s-ar fi impus să fie
administrate în cauză.
Față de actuala structură a recursului, schimbarea situației de fapt reținută
de instanța de apel, în baza probelor administrate, nu mai poate fi realizată,
motivul de casare care permitea astfel de verificări, prevăzut de
art
. 304
pct
. 11 Cod procedură
civilă, fiind abrogat prin
art
. I
pct
.
112 din O.U.G.
nr
. 138/2000.
Încuviințarea unei contraexpertize ține tot de probatoriul cauzei și aprecierea
instanței asupra
concludenței
și utilității probei
respective reprezintă atributul exclusiv al acesteia, care nu poate fi cenzurat
de Înalta Curte,
neîncadrându-se
în motivele de
nelegalitate
prevăzute în
art
.
304 Cod procedură civilă, singurele care pot fi invocate și cercetate în
această fază procesuală.
Contestarea raportului de expertiză întocmit la instanța de fond, din
perspectiva coeficienților utilizați, de asemenea, nu poate format obiect al
criticilor din recurs deoarece vizează chestiuni de fapt reținute în raport de
proba administrată și nu aspecte de
nelegalitate
în
legătură cu aceasta.
În ceea ce privește interpretarea greșită a instanțelor anterioare asupra
momentului transferului dreptului de proprietate, din perspectiva
art
. 15 din Legea
nr
. 198/2004,
care nu ar fi operat, către expropriator, până la data pronunțării sentinței
civile, critica recurentului este fără relevanță juridică în privința
legalității deciziei
recurate
.
Astfel, într-adevăr, Curtea de Apel a considerat, în speță, că transferul
dreptului de proprietate asupra imobilului nu a operat către expropriator până
la momentul pronunțării sentinței, prin care s-a stabilit cuantumul corect al
despăgubirilor. Or,
art
. 15 din Legea
nr
. 198/2004 prevede că acest transfer operează de drept la
data plății despăgubirilor pentru expropriere, sau, după caz, la data
consemnării lor, în condițiile acestei legi. Ca atare, dispoziția legală
enunțată nu raportează momentul transferului dreptului de proprietate de cel al
pronunțării hotărârii, în primă instanță, asupra cuantumului despăgubirilor,
cum, greșit, a considerat instanța de apel.
Considerentul Curții în legătură cu momentul transferului dreptului de proprietate
nu are, însă, legătură cu legalitatea și temeinicia soluției pronunțate în ceea
ce privește valoarea despăgubirilor cuvenite intimaților reclamanți pentru
imobilul expropriat.
Pe de o parte, contestarea, de către persoana expropriată, a
cuantumului despăgubirilor, în condițiile
art
. 9 din
Legea
nr
. 198/2004, nu afectează transferul dreptului
de proprietate a imobilului către expropriator, care nici nu poate forma obiect
al judecății, în consecință, nu s-a produs
niciun
prejudiciu recurentului în acest sens. De asemenea, nici exercitarea căilor de
atac împotriva sentinței pronunțate asupra valorii despăgubirilor cuvenite
reclamanților nu produce o astfel de consecință juridică, și anume nu suspendă
nici efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și nici
transferul dreptului de proprietate asupra terenului.
Pe de altă parte, consemnarea despăgubirilor la dispoziția
intimaților, susținută de recurent, are drept efect transferul dreptului de
proprietate asupra bunului în litigiu către acesta, dar nu înlătură și nici nu
limitează dreptul părților adverse de a sesiza instanța cu acțiune formulată în
condițiile
art
. 9 din actul normativ în discuție, în
scopul modificării valorii despăgubirilor cuvenite pentru teren.
Or, prin sentința civilă a primei instanțe, confirmată prin
decizia Curții de Apel, s-a dispus anularea parțială a documentelor emise de
Comisia Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din
România-S.A
.,
în ceea ce privește persoanele îndreptățite la despăgubiri și cuantumul
despăgubirilor, păstrându-se mențiunea referitoare la transferul dreptului de
proprietate asupra imobilului în favoarea expropriatorului, potrivit art.3 din
hotărâre.
În concluzie, criticile recurentului pârât Statul Român, prin Comisia
Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din
România-S.A
.,
sunt, în parte
nefondate
, în parte nu sunt
susceptibile de încadrare în motivele de
nelegalitate
prevăzute de
art
. 304 Cod procedură civilă, astfel
încât, în baza
art
. 312 alin.(1) din același cod,
Înalta Curte a respins recursul exercitat de această parte, ca
nefondat
.
Susținerile recurenților reclamanți privind greșita respingere a
cererii de îndreptare a erorii materiale pretins strecurate în decizie în
legătură cu cheltuielile de judecată datorate de pârât în faza apelului sunt,
de asemenea,
nefondate
.
Recurenții au arătat că instanța de apel a omis să includă, în
cheltuielile de judecată, suma de 1000 lei, dovedită prin înscrisul depus la
fila 44 dosar apel, Curtea obligându-l, în mod greșit, pe apelant doar la plata
sumei de 1190 lei către intimați, cu acest titlu.
În primul rând, instanța de apel a considerat, în mod nelegal,
că pretențiile intimaților reclamanți în legătură cu suplimentarea
cheltuielilor de judecată, nu se încadrează în dispozițiile
art
.
281 Cod procedură civilă privind îndreptarea erorilor materiale strecurate în
cuprinsul unei hotărâri.
Greșelile privind cuantumul sumei de bani pe care intimații
pretind că-l datorează apelantul cu titlu de cheltuieli de judecată reprezintă
erori de calcul și solicitarea lor se circumscrie cazurilor de îndreptare a
erorilor materiale, astfel cum sunt prevăzute în
art
.
281 Cod procedură civilă.
Soluția de respingere a cererii de îndreptare, sub aspectul
cheltuielilor de judecată, este însă, corectă în privința fondului
pretențiilor, reclamanții
nedovedind
că li se cuvine,
în plus, față de suma de 1190 lei, indicată în decizie, și suma de 1000 lei.
Astfel, suma de 1000 de lei, menționată în chitanța
nr.208/22.01.2009 emisă de avocat, depusă în fotocopie la dosar, nu este
distinctă de suma trecută în bonul fiscal atașat împuternicirii avocațiale, de
1190 lei, ci este cuprinsă în aceasta din urmă.
În realitate, suma de 1190 lei menționată în bonul fiscal
cuprinde onorariul de avocat în cuantum de 1000 lei, dovedit prin chitanța
nr
. 208 din 22 ianuarie 2009, la care se adaugă suma de 190
lei reprezentând T.V.A. în cuantum de 19 % aplicat la onorariul indicat și nu
este distinctă de suma de 1000 de lei .
În acest sens, trebuie reținut că data celor două înscrisuri
(chitanța de consemnare a onorariului și bonul fiscal) este aceeași, respectiv
22.01.2009, iar bonul fiscal, care nu face dovada onorariului achitat de
client, ci a perceperii sumei, de către avocat, în scopul achitării ulterioare,
către bugetul de stat, a taxelor și contribuțiilor aferente profesiilor
liberale, detaliază, în cuprinsul său, ce reprezintă fiecare dintre cele două
sume care compun valoarea finală de 1190 lei.
Or, cum deja s-a arătat, în bonul fiscal figurează valoarea de
1000 lei onorariu plus cea de 190 lei T.V.A., în total suma de 1190 lei,
acordată, în mod corect, de către Curtea de Apel, prin decizia contestată sub
aspectul erorii materiale de calcul al cheltuielilor de judecată.
Din această perspectivă, criticile recurenților reclamanți sub
aspectul sumei de bani pretins datorate de apelantul pârât în faza procesuală
respectivă sunt neîntemeiate, urmând ca recursul declarat de aceștia împotriva
încheierii din Camera de consiliu de la 20.05.2009 să fie respins ca
nefondat
, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă,
nefiind
întrunite cerințele de
nelegalitate
prevăzute de art.304 pct.9 din același cod.