ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2741/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2741/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului civil

de față, constată următoarele:

Prin deciziile nr. 2115 și nr. 2118

din 5 august 2004, SC D. SA Constanța a respins notificările formulate de

notificatorii O.V., H.Z. și D.S. prin care solicitau restituirea în natură a

imobilului situat în municipiului Constanța, motivat de faptul că terenul în suprafață

de 5 ha la care se face referire în notificare se află situat în extravilanul

orașului Basarabi și nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Prin cererile

înregistrate sub nr. 418/2005, nr. 2473/2004 și nr. 2226/2004 reclamanții D.S.,

H.Z. și O.V. au cerut anularea deciziilor mai sus arătate și obligarea pârâtei

să le restituie în natură suprafața de 5 ha de teren intravilan situat în orașul Basarabi, având destinația de cariera de piatră, teren care s-a aflat în

administrarea Fabricii de cretă Basarabi.

În motivarea cererilor, reclamanții

au susținut că autorul lor, I.K., a deținut în proprietate cariera de piatră

situată în mereaua comunei Murfatlar (actualmente orașul Basarabi), astfel cum

rezultă din autorizația de folosință emisă în anul 1924, că aceasta a fost

naționalizată de stat în mod abuziv în anul 1947, cu mențiunea că în prezent terenul

afectat carierei este deținut de SC D. SA.

Reclamantul O.V. a susținut că

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) București, cu

adresa nr. 10963 din 6 octombrie 2004, i-a comunicat că prin decizia nr. 109/29

septembrie 2004, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, și-a declinat competența de soluționare a notificărilor nr. 3187/2001

și nr. 876/2002 către SC D. SA, justificat de faptul că terenul se află în

patrimoniul unei societăți comerciale la care statul este acționar în cotă de

99,97 % din capitalul social.

Prin încheierea din 28 aprilie 2005,

Tribunalul Constanța, secția civilă, a dispus conexarea dosarelor nr. 418/2005

și nr. 2473/2004 la dosarul civil nr. 2226/2004 al Tribunalului Constanța.

Reclamanții și-au completat cererea

în sensul că au solicitat a se constata, pe cale de excepție, nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1609 din 30 iunie 2004,

intervenit între SC D. SA Constanța și SC R. SA Constanța și nr. 1611 din 14

iunie 2004, intervenit între SC R. SA Constanța și SC T.I. SRL Basarabi, cu

privire la terenul în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 767 din 5

aprilie 2007, Tribunalul Constanța secția civilă a admis în parte acțiunile

conexe, astfel cum au fost completate, a dispus anularea dispoziției nr. 2115

din 5 august 2004 emisă de pârâta SC D. SA Constanța, a respins, ca nefondată,

cererea de restituire în natură a imobilului-cariera de piatră în suprafață de 5 ha teren situat în intravilanul orașului Basarabi, județul Constanța și a obligat pe pârâta SC D. SA

Constanța să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent, prin emiterea unei

noi decizii.

Prin aceeași sentință instanța a

respins excepția nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1609

din 30 iunie 2004, autentificat sub nr. 392 din 24 februarie 2004 la BNP D.C. și nr. 1611 din 14 iunie 2004, autentificat sub nr. 1387 din 14 iunie 2004 la BNP D.C., precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC D. SA

Constanța, SC R. SA Constanța și SC T.I. SRL Basarabi, ca nefondată.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că terenul în litigiu, în suprafață de 5 ha teren a aparținut autorului reclamanților, I.K. și a fost naționalizat de stat în anul 1947, caz

în care, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții, în

calitate de succesorii - descendenții ai fiului acestuia I.S., cunoscut și ca S.I.S.,

au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatori.

Instanța a statuat că prin înscrisurile

administrate, anume autorizarea nr. 1435 din 17 mai 1927 (prin care s-a aprobat

cererea lui G.S.I. de exploatare a carierei din mereaua Murfatlar) și certificatul

nr. 29059 din 3 octombrie 1946 al ocolului minier (prin care se atestă faptul

că I.K. posedă o carieră de piatră situată în comuna Basarabi, județul

Constanța în suprafață de 5 ha teren, autorizată de Inspectoratul minier

Constanța sub nr. 1435 din 17 mai 1927), reclamanții au făcut dovada calității

de proprietar și nu doar de titular al unui drept de exploatare a autorului

reclamanților cu privire la imobilul în litigiu.

Instanța a statuat, totodată, că în

raport de destinația avută de teren - carieră de piatră - se poate presupune că

acesta a fost naționalizat de stat în baza Legii nr. 119/1948 pentru

naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere și

de transporturi, adică că a fost preluat în mod abuziv, în sensul art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la cererea de constatare a

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1609 din 30 iunie

2004 și nr. 1611 din 14 iunie 2004, intervenite între pârâte, instanța a reținut

că nu poate fi primită, întrucât nu sunt incidente dispozițiile art. 21 alin.

(1) și (5) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la tipul de măsuri

reparatorii, prima instanță a statuat că reclamanții sunt îndreptățiți să

primească, în conformitate cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, măsuri

reparatorii prin echivalent.

Aceasta întrucât, pe de o parte, prin

notificările formulate nu au solicitat restituirea în natură iar, pe de altă

parte, justificat de faptul că acest teren a intrat în mod legal în patrimoniul

unei societăți comerciale cu capital privat, astfel cum s-a statuat și prin

decizia nr. 64 din 6 februarie 2004 a Curții de Apel București, cu mențiunea că

atât la data notificării cât și la data înstrăinării către SC R. SA Constanța,

era emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 2344

din 6 iunie 1996 în favoarea SC D. SA, certificat care nu a fost desființat pe

cale judecătorească.

Instanța a reținut că tipul de

măsuri reparatorii acordate se justifică și în raport de prevederile art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece pe terenul în litigiu s-au efectuat

în condițiile legii, mai înainte de 1989, construcții autorizate care sunt necesare

pentru buna utilizare și normala exploatarea actualei cariere de piatră, neexistând

porțiuni libere care să poată fi restituite în procedura acestei legi de

reparație.

Prin decizia civilă nr. 107/C /din

15 aprilie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamanți.

Prin aceeași decizie a fost admis

apelul declarat de pârâta SC D. SA Constanța și a fost schimbată, în parte, sentința

în sensul că a fost înlăturată obligația stabilită în sarcina acestei pârâte de

a propune acordarea de despăgubiri reclamanților și a fost obligată să înainteze

notificarea spre soluționare către Primăria Murfatlar.

În motivarea deciziei s-a reținut că

reclamanții, în calitate de moștenitori ai lui I.K., au calitatea de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001

și că această concluzie se impune chiar dacă în înscrisul denumit „autorizare”

eliberat în 17 mai 1927 de Inspectoratul Minier apare, ca urmare a adăugării

prenumelui tatălui, numele G.S.I., cu mențiunea că reclamanții au fost repuși

în termenul de acceptare a succesiunii prin dispozițiile art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Instanța a mai reținut ca fiind suficiente

dovezile administrate la judecata în primă instanță pentru a proba atât calitatea

de proprietar a lui I.K. pentru suprafața de 5 ha teren, aflată în evidențele autorităților din domeniul minier și înregistrată ca având

destinația de carieră de piatră, exploatată în acest scop de proprietar, cât și

cele care atestă caracterul abuziv al deposedării de către stat.

Referitor la situația juridică actuală

a imobilului, instanța a reținut că, potrivit concluziilor raportului întocmit

de expert G.P., terenul în litigiu s-ar afla inclus în suprafața de 49.866 mp

ce a făcut obiectul convenției de vânzare-cumpărare intervenită între SC D. SA

și SC R. SA (fără însă ca expertul să evidențieze dovezile în raport cu care a

identificat amplasament terenului), în timp ce, potrivit raportului întocmit de

expertul J.N. (care a avut la bază mai multe elemente de comparație)

amplasamentul terenului în litigiu nu poate fi stabilit, întrucât nu există

suficiente elemente de identificare.

Așa fiind, având în vedere și declarațiile

martorilor audiați, instanța de apel a statuat că se impune concluzia potrivit

cu care terenul care a aparținut autorului reclamanților se află situat în

extravilanul localității Murfatlar (Basarabi) și că acest teren nu se

identifică cu cel pe care s-a edificat după anul 1962 Fabrica de cretă.

În atare condiții, instanța de apel

a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001,

care exclud din domeniul de reglementarea acestui act normativ terenurile

aflate în extravilanul localităților, al căror regim juridic a fost reglementat

prin dispozițiile Legii nr. 18/1991.

Așa fiind, instanța de apel a

statuat că pârâtei SC D. SA, care nu deține terenul în litigiu, nu îi incumbă

obligația de a propune măsuri reparatorii prin echivalent și că o astfel de

obligație îi incumbă, potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, Primăriei

Murfatlar, cu mențiunea că soluționarea notificărilor se va face de această din

urmă entitate deținătoare în baza legilor fondului funciar.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții H.Z., invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., O.V. și D.S., invocând incidența art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., precum și pârâta SC D. SA, invocând incidența art. 304 pct. 6 și 9 C.

proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta H.Z.

a susținut că deciziile de respingerea a notificărilor au fost emise de pârâta

SC D. SA la data de 5 august 2004, adică anterior apariției Legii nr. 247/2005

care a modificat art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care s-au

exceptat de la acordarea măsurilor reparatori terenurile situate în extravilanul

localităților, caz în care, în mod greșit instanța de apel, printr-o apreciere

eronată a probatoriului administrat și cu încălcarea principiului

neretroactivității legii civile, a reținut incidența dispozițiilor art. 8 din

lege în forma modificată.

Reclamanta a invocat, totodată, că dispozițiile

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în jurisprudență, au fost interpretate în

sensul că excluderea de la măsurile reparatorii se referă numai la imobilele al

căror regim juridic făcea posibilă obținerea unei despăgubiri în baza legilor

fondului funciar, posibilitate care nu a fost în nici un mod argumentată, în

raport de situația de fapt stabilită, de instanța de apel.

Totodată, reclamanta susține că

soluția de redirecționare a notificării către Primăria Murfatlar nu se poate fundamenta

pe dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, cum greșit a reținut instanța de

apel, fiind de presupus că măsura a fost dispusă în baza art. 28 din lege, text

de lege care nu era incident în cauză.

În motivarea recursurilor, reclamanții

O.V. și D.S. susțin că instanța de apel, printr-o apreciere eronată a

declarației martorului I.S. și a celorlalte probe administrate, a reținut în

mod greșit că terenul în litigiu ar fi situat în extravilanul localității, că

ar avea destinație agricolă (deși de cel puțin 29 de ani este o exploatare de

cretă, de suprafață) și, pe cale de consecință, că ar avea regimul juridic

reglementat prin dispozițiile Legii nr. 18/1991.

Reclamanții susțin că soluția

instanței de apel este nelegală și din punct de vedere procedural, întrucât

instanța a procedat la schimbarea temeiului de drept al pretențiilor pe care

le-a dedus judecății, anume dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu un altul, anume

dispozițiile Legii nr. 18/1991, fără ca acest aspect, în respectarea

principiului contradictorialității dezbaterilor, să fie pus în discuția

părților.

În atare situație, reclamanții

susțin că noua calificare dată acțiunii pe care au dedus-o judecății, ca fiind

o cerere în despăgubire formulată în materia Legii nr. 18/1991 li se opune, în

mod nepermis, cu autoritate de lucru judecat, cu mențiunea că soluția adoptată

de instanța de apel nu poate fi fundamentată nici pe dispozițiile art. 27 din

Legea nr. 10/2001, indicate în hotărâre.

În motivarea recursului, pârâta SC D.

SA susține că atâta timp cât nici la judecata în primă instanță și nici la

judecata în apel reclamanții nu au formulat o solicitare de obligare a sa la

redirecționarea notificării către o altă entitate deținătoare, anume către Primăria

Murfatlar, instanța de apel, cu încălcarea principiilor disponibilității și

contradictorialității dezbaterilor, a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Totodată, pârâta susține că instanța

de apel a reținut în mod greșit, în justificarea soluției pronunțate, incidența

dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, întrucât obligația de a remite o

notificare către primărie poate fi statuată conform dispozițiilor art. 28 alin.

(1) din lege numai în situația în care persoana îndreptățită nu cunoaște

deținătorul bunului, ceea ce nu este cazul în speța supusă analizei.

Analizând recursurile, Înalta Curte

constată că sunt fondate pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 8 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate

în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data

notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea

fondului funciar nr. 18/1991 și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere,

solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale

Legii nr. 169/1997.

Stabilind că astfel de terenuri nu

cad sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, legiuitorul a statuat implicit

cu privire la modalitatea de rezolvare a notificărilor formulate pentru astfel

de terenuri de persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii și anume

în sensul că acestea nu pot fi soluționate favorabil în cadrul procedurii

prevăzută de această lege de reparație.

Așa fiind, în cazul în care sunt

investite în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu cereri de

acordare de măsuri reparatorii pentru terenuri din categoria celor prevăzute de

art. 8 din lege, instanțele au a le respinge și a argumenta, în mod clar și neechivoc,

considerentele de fapt în raport cu care stabilesc că terenurile sunt situate

în extravilanul localității (fie la data preluării abuzive, fie la data

notificării) sau, după caz, considerentele de fapt și de drept pentru care stabilesc

că regimul juridic al terenurilor este reglementat prin Legea fondului funciar

nr. 18/1991 sau prin Legea nr. 1/2000.

Situația de excepție prevăzută de

art. 8 din Legea nr. 10/2001 se analizează cu prioritate în considerația însușirilor

sau regimului juridic al terenului pentru care se pretind măsuri reparatorii,

adică prealabil oricăror alte aspecte ale procedurii, cum ar fi stabilirea

calității părții reclamante de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 și art. 4

din lege ori a părții pârâte de entitate deținătoare sau de entitate investită

cu soluționarea notificări și, respectiv, stabilirea caracterul abuziv al

preluării de stat a terenului în sensul art. 2 din lege.

Dat fiind că reținerea situației de

excepție prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001 împiedică valorificarea

pretinsului drept de despăgubire în cadrul acestei legi de reparație, instanțele

au obligația de a pune în dezbaterea părților implicate în procedură acest incident

procedural, în respectarea dreptului la apărare și a principiului

contradictorialității, reguli care guvernează procesul civil.

Așa fiind, este nelegală soluția

prin care o instanță stabilește, pe de o parte, calitatea părții reclamante de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii precum și caracterul abuziv al

preluării imobilului în litigiu de către stat, în sensul art. 2 lit. a) din

Legea nr. 10/2001 și, în același timp, stabilește ca fiind incidentă și situația

de excepție prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001, care presupune ca premisă

faptul că imobilul nu cade sfera de reglementare a acestei legi de reparație.

Totodată, este nelegală soluția

instanței care, fiind investită cu judecata unei cereri în despăgubire

întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 stabilește, pe de o parte, că sunt

întrunite condițiile impuse pentru stabilirea despăgubirii în favoarea părții

reclamante însă, în vederea acordării acesteia, direcționează notificarea

primăriei localității în a cărei rază teritorială s-ar afla imobilul, cu

trimitere la dispozițiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, aplicabil doar

notificărilor care au fost formulate în concordanță cu prevederile acestei legi

de reparație și numai în cazul în care nu se mai poate stabili deținătorul

imobilului solicitat.

În speța supusă analizei, se

constată că hotărârea instanței de apel este contradictorie și dată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, potrivit considerentelor

hotărârii, instanța de apel stabilește, pe de o parte, că reclamanții au

calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru terenul în

litigiu, întrucât a fost preluat de stat în mod abuziv în sensul art. 2 din

Legea nr. 10/2001 pentru ca, ulterior, sub motiv că terenul se află situat în

extravilanul localității, să conchidă că acest teren nu poate face obiect al

reglementării instituită prin dispozițiile acestei legi de reparație, conform

dispozițiilor art. 8 din lege.

Potrivit acelorași considerente,

instanța de apel stabilește că pârâta SC D. SA nu are calitatea de entitate

deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 însă, contrar constatărilor relative la

incidența situației de excepție prevăzută de art. 8 din lege, reține că o atare

calitate, de entitate deținătoare aparține Primăriei Murfatlar, sens în care

dispune redirecționarea notificărilor formulate de reclamanți, cu trimitere la

dispozițiile art. 28 (și nu art. 27) din lege și cu mențiunea că această din

urmă entitate are a soluționa notificarea în cadrul procedurii prevăzută de

dispozițiile legilor fondului funciar.

Or, mai întâi, se constată că împrejurările

de fapt ale pricinii, relative la locul situării terenului în litigiu – în

extravilanul și nu în intravilanul localității Murfatlar - și, respectiv, la regimul

juridic actual al acestuia nu sunt pe deplin stabilite și, respectiv,

argumentate în raport de prevederile celor două categorii de legi de reparație

invocate în considerentele deciziei recurate.

Mai apoi, se constată că reținerea

situației de excepție prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001, nu fundamentează

soluția pronunțată de instanța de apel, de redirecționare a notificărilor

formulate de reclamanți către o altă entitate administrativă și cu atât mai

puțin considerentele potrivit cu care soluționarea acestora se va face în

cadrul unei proceduri instituită printr-o altă lege de reparație.

În acest context al analizei este de

observat că, de altminteri, incidența dispozițiilor art. 8 din Legea nr.

10/2001 a fost argumentul pentru care pârâta SC D. SA a respins notificările

formulate de reclamanți prin deciziile nr. 2115 și nr. 2118 din 5 august 2004,

contestate în prezenta cauză și a căror legalitate au a o verifica instanțele

de fond, în limitele prevăzute de art. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În fine, se constată că situația de

excepție prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001 a fost reținută de instanța

de apel direct în considerentele deciziei fără ca, în prealabil, să fie pusă în

dezbaterea publică a părților și fără ca acestea să poată să își formuleze

apărările cu privire la acest incident procedural.

Așa fiind, pentru considerentele

arătate, care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate de reclamanți

și de pârâtă, Înalta Curte, în baza art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art.

312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursurile, va casa decizia și va

trimite cauza pentru reluarea judecății în fața instanței de apel, care urmează

a se pronunța motivat, în concordanță cu limitele investirii, cu privire la

pretențiile deduse judecății.

În rejudecare, instanța de apel va

analiza și celelalte critici formulate de recurenți, sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamanții D.S., H.Z. și O.V., precum și de pârâta SC D. SA, împotriva

deciziei nr. 107/C din 15 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia recurată și trimite

cauza în rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi 5

mai 2010.