ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2741/2010

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin deciziile nr. 2115 și nr. 2118 din 5 august 2004, SC D. SA Constanța a respins notificările formulate de notificatorii O.V., H.Z. și D.S. prin care solicitau restituirea în natură a imobilului situat în municipiului Constanța, motivat de faptul că terenul în suprafață de 5 ha la care se face referire în notificare se află situat în extravilanul orașului Basarabi și nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Prin cererile înregistrate sub nr. 418/2005, nr. 2473/2004 și nr. 2226/2004 reclamanții D.S., H.Z. și O.V. au cerut anularea deciziilor mai sus arătate și obligarea pârâtei să le restituie în natură suprafața de 5 ha de teren intravilan situat în orașul Basarabi, având destinația de cariera de piatră, teren care s-a aflat în administrarea Fabricii de cretă Basarabi.

În motivarea cererilor, reclamanții au susținut că autorul lor, I.K., a deținut în proprietate cariera de piatră situată în mereaua comunei Murfatlar (actualmente orașul Basarabi), astfel cum rezultă din autorizația de folosință emisă în anul 1924, că aceasta a fost naționalizată de stat în mod abuziv în anul 1947, cu mențiunea că în prezent terenul afectat carierei este deținut de SC D. SA. Reclamantul O.V. a susținut că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) București, cu adresa nr. 10963 din 6 octombrie 2004, i-a comunicat că prin decizia nr. 109/29 septembrie 2004, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, și-a declinat competența de soluționare a notificărilor nr. 3187/2001 și nr. 876/2002 către SC D. SA, justificat de faptul că terenul se află în patrimoniul unei societăți comerciale la care statul este acționar în cotă de 99,97 % din capitalul social.

Prin încheierea din 28 aprilie 2005, Tribunalul Constanța, secția civilă, a dispus conexarea dosarelor nr. 418/2005 și nr. 2473/2004 la dosarul civil nr. 2226/2004 al Tribunalului Constanța. Reclamanții și-au completat cererea în sensul că au solicitat a se constata, pe cale de excepție, nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1609 din 30 iunie 2004, intervenit între SC D. SA Constanța și SC R. SA Constanța și nr. 1611 din 14 iunie 2004, intervenit între SC R. SA Constanța și SC T.I. SRL Basarabi, cu privire la terenul în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 767 din 5 aprilie 2007, Tribunalul Constanța secția civilă a admis în parte acțiunile conexe, astfel cum au fost completate, a dispus anularea dispoziției nr. 2115 din 5 august 2004 emisă de pârâta SC D. SA Constanța, a respins, ca nefondată, cererea de restituire în natură a imobilului-cariera de piatră în suprafață de 5 ha teren situat în intravilanul orașului Basarabi, județul Constanța și a obligat pe pârâta SC D. SA Constanța să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent, prin emiterea unei noi decizii. Prin aceeași sentință instanța a respins excepția nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1609 din 30 iunie 2004, autentificat sub nr. 392 din 24 februarie 2004 la BNP D.C.

și nr. 1611 din 14 iunie 2004, autentificat sub nr. 1387 din 14 iunie 2004 la BNP D.C., precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC D. SA Constanța, SC R. SA Constanța și SC T.I. SRL Basarabi, ca nefondată. În motivarea sentinței instanța a reținut că terenul în litigiu, în suprafață de 5 ha teren a aparținut autorului reclamanților, I.K. și a fost naționalizat de stat în anul 1947, caz în care, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții, în calitate de succesorii - descendenții ai fiului acestuia I.S., cunoscut și ca S.I.S., au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatori. Instanța a statuat că prin înscrisurile administrate, anume autorizarea nr. 1435 din 17 mai 1927 (prin care s-a aprobat cererea lui G.S.I.

de exploatare a carierei din mereaua Murfatlar) și certificatul nr. 29059 din 3 octombrie 1946 al ocolului minier (prin care se atestă faptul că I.K. posedă o carieră de piatră situată în comuna Basarabi, județul Constanța în suprafață de 5 ha teren, autorizată de Inspectoratul minier Constanța sub nr. 1435 din 17 mai 1927), reclamanții au făcut dovada calității de proprietar și nu doar de titular al unui drept de exploatare a autorului reclamanților cu privire la imobilul în litigiu. Instanța a statuat, totodată, că în raport de destinația avută de teren - carieră de piatră - se poate presupune că acesta a fost naționalizat de stat în baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere și de transporturi, adică că a fost preluat în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1609 din 30 iunie 2004 și nr. 1611 din 14 iunie 2004, intervenite între pârâte, instanța a reținut că nu poate fi primită, întrucât nu sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001. Referitor la tipul de măsuri reparatorii, prima instanță a statuat că reclamanții sunt îndreptățiți să primească, în conformitate cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, măsuri reparatorii prin echivalent.

Aceasta întrucât, pe de o parte, prin notificările formulate nu au solicitat restituirea în natură iar, pe de altă parte, justificat de faptul că acest teren a intrat în mod legal în patrimoniul unei societăți comerciale cu capital privat, astfel cum s-a statuat și prin decizia nr. 64 din 6 februarie 2004 a Curții de Apel București, cu mențiunea că atât la data notificării cât și la data înstrăinării către SC R. SA Constanța, era emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 2344 din 6 iunie 1996 în favoarea SC D. SA, certificat care nu a fost desființat pe cale judecătorească.

Instanța a reținut că tipul de măsuri reparatorii acordate se justifică și în raport de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece pe terenul în litigiu s-au efectuat în condițiile legii, mai înainte de 1989, construcții autorizate care sunt necesare pentru buna utilizare și normala exploatarea actualei cariere de piatră, neexistând porțiuni libere care să poată fi restituite în procedura acestei legi de reparație. Prin decizia civilă nr. 107/C /din 15 aprilie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamanți. Prin aceeași decizie a fost admis apelul declarat de pârâta SC D. SA Constanța și a fost schimbată, în parte, sentința în sensul că a fost înlăturată obligația stabilită în sarcina acestei pârâte de a propune acordarea de despăgubiri reclamanților și a fost obligată să înainteze notificarea spre soluționare către Primăria Murfatlar.

În motivarea deciziei s-a reținut că reclamanții, în calitate de moștenitori ai lui I.K., au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că această concluzie se impune chiar dacă în înscrisul denumit „autorizare” eliberat în 17 mai 1927 de Inspectoratul Minier apare, ca urmare a adăugării prenumelui tatălui, numele G.S.I., cu mențiunea că reclamanții au fost repuși în termenul de acceptare a succesiunii prin dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Instanța a mai reținut ca fiind suficiente dovezile administrate la judecata în primă instanță pentru a proba atât calitatea de proprietar a lui I.K. pentru suprafața de 5 ha teren, aflată în evidențele autorităților din domeniul minier și înregistrată ca având destinația de carieră de piatră, exploatată în acest scop de proprietar, cât și cele care atestă caracterul abuziv al deposedării de către stat.

Referitor la situația juridică actuală a imobilului, instanța a reținut că, potrivit concluziilor raportului întocmit de expert G.P., terenul în litigiu s-ar afla inclus în suprafața de 49.866 mp ce a făcut obiectul convenției de vânzare-cumpărare intervenită între SC D. SA și SC R. SA (fără însă ca expertul să evidențieze dovezile în raport cu care a identificat amplasament terenului), în timp ce, potrivit raportului întocmit de expertul J.N. (care a avut la bază mai multe elemente de comparație) amplasamentul terenului în litigiu nu poate fi stabilit, întrucât nu există suficiente elemente de identificare. Așa fiind, având în vedere și declarațiile martorilor audiați, instanța de apel a statuat că se impune concluzia potrivit cu care terenul care a aparținut autorului reclamanților se află situat în extravilanul localității Murfatlar (Basarabi) și că acest teren nu se identifică cu cel pe care s-a edificat după anul 1962 Fabrica de cretă.

În atare condiții, instanța de apel a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, care exclud din domeniul de reglementarea acestui act normativ terenurile aflate în extravilanul localităților, al căror regim juridic a fost reglementat prin dispozițiile Legii nr. 18/1991. Așa fiind, instanța de apel a statuat că pârâtei SC D. SA, care nu deține terenul în litigiu, nu îi incumbă obligația de a propune măsuri reparatorii prin echivalent și că o astfel de obligație îi incumbă, potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, Primăriei Murfatlar, cu mențiunea că soluționarea notificărilor se va face de această din urmă entitate deținătoare în baza legilor fondului funciar.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții H.Z., invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., O.V. și D.S., invocând incidența art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., precum și pârâta SC D. SA, invocând incidența art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanta H.Z. a susținut că deciziile de respingerea a notificărilor au fost emise de pârâta SC D. SA la data de 5 august 2004, adică anterior apariției Legii nr. 247/2005 care a modificat art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care s-au exceptat de la acordarea măsurilor reparatori terenurile situate în extravilanul localităților, caz în care, în mod greșit instanța de apel, printr-o apreciere eronată a probatoriului administrat și cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile, a reținut incidența dispozițiilor art. 8 din lege în forma modificată.

Reclamanta a invocat, totodată, că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în jurisprudență, au fost interpretate în sensul că excluderea de la măsurile reparatorii se referă numai la imobilele al căror regim juridic făcea posibilă obținerea unei despăgubiri în baza legilor fondului funciar, posibilitate care nu a fost în nici un mod argumentată, în raport de situația de fapt stabilită, de instanța de apel. Totodată, reclamanta susține că soluția de redirecționare a notificării către Primăria Murfatlar nu se poate fundamenta pe dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, cum greșit a reținut instanța de apel, fiind de presupus că măsura a fost dispusă în baza art. 28 din lege, text de lege care nu era incident în cauză.

În motivarea recursurilor, reclamanții O.V. și D.S. susțin că instanța de apel, printr-o apreciere eronată a declarației martorului I.S. și a celorlalte probe administrate, a reținut în mod greșit că terenul în litigiu ar fi situat în extravilanul localității, că ar avea destinație agricolă (deși de cel puțin 29 de ani este o exploatare de cretă, de suprafață) și, pe cale de consecință, că ar avea regimul juridic reglementat prin dispozițiile Legii nr. 18/1991. Reclamanții susțin că soluția instanței de apel este nelegală și din punct de vedere procedural, întrucât instanța a procedat la schimbarea temeiului de drept al pretențiilor pe care le-a dedus judecății, anume dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu un altul, anume dispozițiile Legii nr. 18/1991, fără ca acest aspect, în respectarea principiului contradictorialității dezbaterilor, să fie pus în discuția părților.

În atare situație, reclamanții susțin că noua calificare dată acțiunii pe care au dedus-o judecății, ca fiind o cerere în despăgubire formulată în materia Legii nr. 18/1991 li se opune, în mod nepermis, cu autoritate de lucru judecat, cu mențiunea că soluția adoptată de instanța de apel nu poate fi fundamentată nici pe dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, indicate în hotărâre. În motivarea recursului, pârâta SC D. SA susține că atâta timp cât nici la judecata în primă instanță și nici la judecata în apel reclamanții nu au formulat o solicitare de obligare a sa la redirecționarea notificării către o altă entitate deținătoare, anume către Primăria Murfatlar, instanța de apel, cu încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității dezbaterilor, a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Totodată, pârâta susține că instanța de apel a reținut în mod greșit, în justificarea soluției pronunțate, incidența dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, întrucât obligația de a remite o notificare către primărie poate fi statuată conform dispozițiilor art. 28 alin. (1) din lege numai în situația în care persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului, ceea ce nu este cazul în speța supusă analizei.

Analizând recursurile, Înalta Curte constată că sunt fondate pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997.

Stabilind că astfel de terenuri nu cad sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, legiuitorul a statuat implicit cu privire la modalitatea de rezolvare a notificărilor formulate pentru astfel de terenuri de persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii și anume în sensul că acestea nu pot fi soluționate favorabil în cadrul procedurii prevăzută de această lege de reparație.

Așa fiind, în cazul în care sunt investite în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu cereri de acordare de măsuri reparatorii pentru terenuri din categoria celor prevăzute de art. 8 din lege, instanțele au a le respinge și a argumenta, în mod clar și neechivoc, considerentele de fapt în raport cu care stabilesc că terenurile sunt situate în extravilanul localității (fie la data preluării abuzive, fie la data notificării) sau, după caz, considerentele de fapt și de drept pentru care stabilesc că regimul juridic al terenurilor este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 sau prin Legea nr. 1/2000.

Situația de excepție prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001 se analizează cu prioritate în considerația însușirilor sau regimului juridic al terenului pentru care se pretind măsuri reparatorii, adică prealabil oricăror alte aspecte ale procedurii, cum ar fi stabilirea calității părții reclamante de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 și art. 4 din lege ori a părții pârâte de entitate deținătoare sau de entitate investită cu soluționarea notificări și, respectiv, stabilirea caracterul abuziv al preluării de stat a terenului în sensul art. 2 din lege. Dat fiind că reținerea situației de excepție prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001 împiedică valorificarea pretinsului drept de despăgubire în cadrul acestei legi de reparație, instanțele au obligația de a pune în dezbaterea părților implicate în procedură acest incident procedural, în respectarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, reguli care guvernează procesul civil.

Așa fiind, este nelegală soluția prin care o instanță stabilește, pe de o parte, calitatea părții reclamante de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii precum și caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu de către stat, în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și, în același timp, stabilește ca fiind incidentă și situația de excepție prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001, care presupune ca premisă faptul că imobilul nu cade sfera de reglementare a acestei legi de reparație.

Totodată, este nelegală soluția instanței care, fiind investită cu judecata unei cereri în despăgubire întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 stabilește, pe de o parte, că sunt întrunite condițiile impuse pentru stabilirea despăgubirii în favoarea părții reclamante însă, în vederea acordării acesteia, direcționează notificarea primăriei localității în a cărei rază teritorială s-ar afla imobilul, cu trimitere la dispozițiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, aplicabil doar notificărilor care au fost formulate în concordanță cu prevederile acestei legi de reparație și numai în cazul în care nu se mai poate stabili deținătorul imobilului solicitat. În speța supusă analizei, se constată că hotărârea instanței de apel este contradictorie și dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, potrivit considerentelor hotărârii, instanța de apel stabilește, pe de o parte, că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, întrucât a fost preluat de stat în mod abuziv în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 pentru ca, ulterior, sub motiv că terenul se află situat în extravilanul localității, să conchidă că acest teren nu poate face obiect al reglementării instituită prin dispozițiile acestei legi de reparație, conform dispozițiilor art. 8 din lege.

Potrivit acelorași considerente, instanța de apel stabilește că pârâta SC D. SA nu are calitatea de entitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 însă, contrar constatărilor relative la incidența situației de excepție prevăzută de art. 8 din lege, reține că o atare calitate, de entitate deținătoare aparține Primăriei Murfatlar, sens în care dispune redirecționarea notificărilor formulate de reclamanți, cu trimitere la dispozițiile art. 28 (și nu art. 27) din lege și cu mențiunea că această din urmă entitate are a soluționa notificarea în cadrul procedurii prevăzută de dispozițiile legilor fondului funciar.

Or, mai întâi, se constată că împrejurările de fapt ale pricinii, relative la locul situării terenului în litigiu – în extravilanul și nu în intravilanul localității Murfatlar - și, respectiv, la regimul juridic actual al acestuia nu sunt pe deplin stabilite și, respectiv, argumentate în raport de prevederile celor două categorii de legi de reparație invocate în considerentele deciziei recurate. Mai apoi, se constată că reținerea situației de excepție prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001, nu fundamentează soluția pronunțată de instanța de apel, de redirecționare a notificărilor formulate de reclamanți către o altă entitate administrativă și cu atât mai puțin considerentele potrivit cu care soluționarea acestora se va face în cadrul unei proceduri instituită printr-o altă lege de reparație.

În acest context al analizei este de observat că, de altminteri, incidența dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 a fost argumentul pentru care pârâta SC D. SA a respins notificările formulate de reclamanți prin deciziile nr. 2115 și nr. 2118 din 5 august 2004, contestate în prezenta cauză și a căror legalitate au a o verifica instanțele de fond, în limitele prevăzute de art. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În fine, se constată că situația de excepție prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001 a fost reținută de instanța de apel direct în considerentele deciziei fără ca, în prealabil, să fie pusă în dezbaterea publică a părților și fără ca acestea să poată să își formuleze apărările cu privire la acest incident procedural.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate de reclamanți și de pârâtă, Înalta Curte, în baza art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursurile, va casa decizia și va trimite cauza pentru reluarea judecății în fața instanței de apel, care urmează a se pronunța motivat, în concordanță cu limitele investirii, cu privire la pretențiile deduse judecății. În rejudecare, instanța de apel va analiza și celelalte critici formulate de recurenți, sub formă de apărări. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții D.S., H.Z. și O.V., precum și de pârâta SC D. SA, împotriva deciziei nr. 107/C din 15 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia recurată și trimite cauza în rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, azi 5 mai 2010.