ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2844/2009

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

4819 din 9 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj, în dosarul nr.

3304/1285/2008, a fost admisă în parte acțiunea formulată de către partea

reclamantă: M. CLUJ – NAPOCA și C.L.M. CLUJ – NAPOCA în contradictoriu cu pârâții

U.M.R.L. și SC C.I. SRL și în consecință s-a constatat încetat prin ajungere la

termen, la data de 8 aprilie 2004, contractul de închiriere nr. 341 din 18

aprilie 1995, prelungit prin actul adițional încheiat la 1 iunie 1999.

S-a constatat că raporturile

contractuale de închiriere între C.L.M. CLUJ – NAPOCA și pârâta U.M.R.L. au

continuat în temeiul tacitei relocațiuni.

S-a dispus evacuarea

pârâtelor U.M.R.L. și SC C.I. SRL din spațiul situat administrativ în Cluj – Napoca.

Au fost respinse, ca nefondate,

capetele de cerere prin care s-au formulat pretenții bănești în contradictoriu

cu pârâta de rândul 1 U.M.R.L.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel recurenții M. CLUJ – NAPOCA și C.L.M. CLUJ – NAPOCA și pârâta

U.M.R.L.

Prin decizia civilă nr. 83 din

18 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, toate apelurile au fost respinse, ca

nefondate.

Pentru a se pronunța,

astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții M. CLUJ – NAPOCA și C.L.M. CLUJ

– NAPOCA prin cererea de chemare în judecată a pârâților U.M.R.L. și SC C.I. SRL

au solicitat instanței să constate încetarea prin împlinirea termenului a

contractului de închiriere nr. 341/1995 astfel cum a fost modificat prin actul

adițional, încheiat la data de 1 iunie 1999, să se constate că după încetarea

contractului raporturile contractuale au continuat în baza tacitei relocațiuni,

să se dispună evacuarea pârâtelor din spațiu și obligarea pârâtei U.M.R.L. la

plata sumei de 904.288,46 lei reprezentând chirie actualizată, majorări și

penalități de întârziere calculate până la data de 13 noiembrie 2008 precum și

în continuare, până la predarea efectivă a imobilului.

Contractul de închiriere și

actul adițional la contractul nr. 341 din 18 aprilie 1995 confirmă că părțile

contractante sunt C.L.M. CLUJ – NAPOCA în calitate de locator și U.M.R.L. cu

sediul în Piața Unirii.

S-a reținut în aceste

condiții că prima instanță a îndeplinit procedura de citare la adresa indicată

de reclamant și confirmată de actele existente în probațiune la dosar, în

conformitate cu prevederile art. 92

1

C. proc. civ.

Apelul reclamanților M. CLUJ

– NAPOCA și C.L.M. CLUJ – NAPOCA a vizat capătul de cerere respins respectiv

cele prin care au fost formulate pretenții bănești în contradictoriu cu pârâta

U.M.R.L.

Apelanții au criticat

soluția pronunțată de prima instanță din perspectiva dispozițiilor art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., arătând că prima instanță avea obligația de a dispune chiar

și din oficiu efectuarea unui raport de expertiză în vederea determinării

corecte a pretențiilor reclamanților.

Aserțiunea apelanților nu a

fost primită întrucât, în baza rolului activ, instanța nu se poate substitui în

poziția procesuală a uneia dintre părți în vederea apărării intereselor acesteia,

fiind de esență în asigurarea unui proces echitabil, asigurarea egalității

armelor.

Instanța investită, în

limitele în care au înțeles reclamanții să o realizeze, a analizat, probatoriul

administrat, a apreciat că, în raport de clauzele contractuale, pretențiile

reclamanților apar, ca neîntemeiate, distinct de posibilitatea de a fi

determinate printr-o expertiză de specialitate, atât încât modificarea

clauzelor contractuale doar de către una dintre părți nu este legală.

Totodată, prima instanță a

reținut în mod corect că prin promovarea prezentei acțiuni a operat denunțarea

tacitei relocațiuni ca atare, de la momentul concediului, iar pretențiile

reclamanților nu mai pot fi circumscrise clauzelor contractuale, situându-se pe

tărâmul răspunderii extracontractuale.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri, au formulat, în termenul legal, recurs toate părțile, reclamanții

fiind legal scutiți de plata taxelor de timbru, dar pârâta, deși legal citată,

cu această mențiune, potrivit dovezii de la dosar, nu a timbrat recursul cu 9,5

lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

Ca urmare, recursul formulat

de pârâtă nu poate fi analizat pe fond, recurenta neîndeplinindu-și obligația

prevăzută de art. 302

1

alin. (2) C. proc. civ., de a atașa la

cererea de recurs dovada achitării taxei de timbru, conform legii raportat la art.

20 (1) din Legea nr. 146/1997, modificată și a Normelor de aplicare a acestei

legi, respectiv art. 9 din O.G. nr. 32/1995, modificată.

Potrivit art. 20, alin. (3)

din Legea nr. 146/1997, modificată și a Normelor de aplicare a acestui act

normativ, respectiv a prevederilor art. 9 din O.G. nr. 32/1995, modificată, în

cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru și/sau timbrul

judiciar, cererea părții se anulează, după caz, ca netimbrată sau insuficient

timbrată.

Constatând, totodată, că în

cauză nu operează scutirea legală, personală sau ca obiect, de obligația

timbrării, Curtea urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (3)

din Legea nr. 146/1997, modificată respectiv ale art. 30, pct. 1 și 5 din

Normele metodologice de aplicare a legii și ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995,

modificată și să dispună anularea recursului pârâtei, ca netimbrat.

Cât privește recursul

reclamanților, se constată că aceștia și-au motivat recursul doar prin

raportare la dispozițiile art. 312 C. proc. civ., fără a indica vreunul dintre

motivele de modificare sau casare ale unei hotărâri, prevăzute de art. 304 pct.

1 – 9 C. proc. civ., dar din dezvoltarea criticilor rezultă că acestea pot fi

circumscrise motivelor de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

S-a susținut, astfel,

încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel nedispunând

administrarea tuturor probelor necesare aflării adevărului și a art. 969 C.

civ., în privința obligațiilor asumate prin contract, instanța de apel

denaturând din acest punct de vedere voința părților cu încălcarea art. 970 și

981 C. civ., atunci când a reținut că în cauză a intervenit o modificare

unilaterală a chiriei, deși, prin contract s-a prevăzut ca aceasta să fie

determinată pe parcursul derulării contractului pe baza hotărârilor Consiliului

local (art. 4 și 5 din contract).

Așa fiind, instanța trebuia

să aibă în vedere că, la data încheierii contractului erau în vigoare anumite

acte normative, iar pe parcurs au intervenit modificări, atât în ceea ce

privește cuantumul cât și temeiul legal al majorărilor și penalităților de

întârziere pretinse.

Totodată, pârâtele au

continuat să folosească spațiul, astfel că, refuzul de a plăti chirie, fără

nicio justificare, în sensul art. 1169 C. civ., trebuia să conducă și la

admiterea celorlalte capete de cerere.

Analizând recursul

reclamanților, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, se găsește

nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit contractului aflat

la dosarul de fond, rezultă că părțile au convenit, în baza art. 4 și 5,

posibilitatea renegocierii chiriei în cazul în care indicele general al

prețurilor se va modifica cu minim 5 %, iar potrivit art. 6 că, la începutul

fiecărui an de închiriere, chiria de bază se va renegocia, ori această clauză

evident trebuie coroborată cu cea dintâi în privința condițiilor renegocierii,

aceasta operând numai în cazul modificării indicelui de inflație.

Prin urmare, în mod corect

și cu respectarea dispozițiilor art. 969, art. 970 și 981 C. civ., instanța de

apel a reținut că nu putea fi primită susținerea recurenților privind o altă

interpretare a conținutului clauzelor iar nerespectarea unor obligații (art. 12

din contract) nu poate fi sancționată cu majorarea cuantumului chiriei, în mod

unilateral, ci eventual cu rezilierea contractului.

În consecință, nu se poate

reține nici încălcarea art. 129 C. proc. civ., principiul adevărului implicând

esențialmente ca faptele pricinii să fie stabilite în materialitatea lor, ceea

ce instanța a și făcut prin raportare la conținutul obligațiilor înscrise în

contractul.

Totodată, nefăcându-se

dovada că părțile ar fi convenit pe parcurs o modificare a clauzelor

contractului în ceea ce privește cuantumul chiriei, prin raportare la anumite

acte cu caracter normativ apărute ulterior, rezultă că efectuarea unei

expertize, ca probă, pentru verificarea sumelor pretins a fi datorate în raport

de aceste modificări nu era concludentă, iar folosința spațiului în continuare,

după expirarea contractului dă dreptul recurenților – reclamanți la o acțiune

întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, ceea ce nu a constituit temeiul

juridic al acțiunii, astfel că, în mod legal, instanța s-a limitat la obiectul

investirii, obiectul pricinii asupra căreia instanța trebuie să se pronunțe

fiind acela stabilit prin raportare la cererea de chemare în judecată, nu la

probele administrate.

Așa fiind, în baza art. 312 alin.

(1) recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanții C.L.M. CLUJ – NAPOCA - prin P. și M. CLUJ – NAPOCA - prin P. împotriva

deciziei civile nr. 83/2009 din 18 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Anulează recursul declarat

de pârâta U.M.R.L. Cluj - Napoca împotriva aceleiași decizii, ca netimbrat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

11 noiembrie 2009.