ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9354/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9354/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art.

256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 27

martie 2007, reclamantul P.M.V. a chemat în judecată pârâții P.E.I., P.V.A., T.R.,

P.A.D., Consiliul Local al municipiului Alba lulia și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând instanței să dispună, prin hotărârea ce se va

pronunța, obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 752.972 lei

reprezentând sporul de valoare adus imobilelor situate în municipiul Alba

lulia,

jud.

Alba, înscrise în C.F. 4732 Alba lulia nr. ord. A+1, nr. top 2015/3 - casă,

curte și grădină intravilan în suprafață de 1439 mp și să

se instituie în favoarea reclamantului un drept

de retentie asupra imobilelor

menționate

până la plata de către pârâți a sumei pretinse.

Prin sentința civilă nr. 476 din 30

aprilie 2008, Tribunalul Alba a admis în

parte acțiunea

civilă formulată de reclamantul P.M.V.

împotriva

pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, care a fost

obligat la plata în favoarea reclamantului a sumei de 442.087,92 lei cu

titlu

de pretenții.

Au fost respinse în rest pretențiile

reclamantului și cererea de instituire a

dreptului de

retentie.

S-a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârâții

Consiliul Local al Municipiului Alba lulia, P.E.I., P.V.A.

, T.R. și P.A.D. și, în consecință, s-a

respins acțiunea formulată de reclamant

împotriva acestor pârâți ca fiind

formulate împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut că indiferent dacă în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 494 alin.

(3) C. civ. sau ale art. 48 din

Legea nr. 10/2001, debitor

al obligației de plată a investițiilor pretinse de

reclamant este fie proprietarul imobilului, fie statul ori unitatea

deținătoare,

împrejurare față de care

excepția invocată de pârâtul Consiliul Local Alba lulia a fost apreciată ca

întemeiată, acesta neavând calitate nici de proprietar, nici

de

reprezentant al statului și nici de unitate deținătoare, în sensul Legii

10/2001.

Excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâților persoane fizice a

fost analizată prin prisma dispozițiilor art. 48 din Legea 10/2001,

reținându-se

că în ceea ce

privește imobilul din litigiu s-a statuat cu autoritate de lucru

judecat preluarea fără titlu valabil de

către Statul Român, pârâții obținând

restituirea în cadrul

procedurii judiciare, după intrarea în vigoare a Legii

10/2001, astfel că în ceea ce-i privește sunt întrunite cerințele

impuse de art.

48 pentru exonerarea

lor de obligația de despăgubire pentru sporul de valoare

adus imobilului

anterior obținerii hotărârii de restituire.

S-a apreciat că într-adevăr, în ceea ce

privește titularul acțiunii în

despăgubiri,

acesta nu îndeplinește condiția impusă de Legea nr. 10/2001, aceea

de a fi avut calitatea de chiriaș,

situație în care, în baza principiului îmbogățirii

fără

justă cauză, obligația de despăgubire ar reveni proprietarului. însă, această

interpretare ar lipsi de eficiență dispozițiile art. 48 care instituie

obligația de despăgubire în sarcina statului în

cazul îmbunătățirilor aduse

imobilelor

preluate fără titlu valabil, grevat tocmai pe ideea de culpă a statului, care,

în mod abuziv, discreționar a dispus de imobil, privându-l pe adevăratul

proprietar

de atributele dreptului de proprietate.

S-a considerat, pe de altă parte, că nici un argument de text sau de

echitate nu justifică inaplicabilitatea dispozițiilor art. 48 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, statul fiind obligat la despăgubiri în toate situațiile de

preluare fără titlu valabil, fiind inechitabil a obliga moștenitorul

proprietarului deposedat abuziv la plata îmbunătățirilor aduse imobilului

anterior restituirii, punându-i într-o situație nefavorabilă în raport cu alți

proprietari deposedați fără titlu valabil.

Soluția se impune cu atât mai mult cu cât și prejudiciul suferit de

reclamant prin anularea contractului său de vânzare-cumpărare și pierderea

calității de proprietar al imobilului la care a efectuat investițiile pretinse

se datorează tot atitudinii culpabile a Statului Român care a dispus abuziv,

fără titlu valabil atât de imobilul antecesorilor pârâților cât și de imobilul

antecesorilor vânzătorilor cu care a încheiat contractul.

Astfel, după ce a preluat fără titlu valabil imobilul proprietatea defunctului

P.Q., înscris în C.F. 4723 Alba lulia și imobilul familiei A., înscris în C.F.3105

Alba lulia în baza Decretului nr. 92/1950, în urma câștigării procesului

intentat de familia A. pentru recuperarea proprietății, în 1959 Statul Român a

dispus restituirea în favoarea acestora în schimbul imobilului din C.F. 3105

Alba lulia naționalizat a imobilului din C.F. 4732 Alba lulia, fostă

proprietate a familiei P.

Ulterior, imobilul din C.F.4732 Alba lulia, devenit proprietatea

familiei A. a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică în 1981, fiind

trecut din nou în proprietatea statului și redobândit de către moștenitorii

acestora în 1996, în baza sentinței civile nr. 131/1996 pronunțată de

Judecătoria Alba în dosar nr. 3727/1995, prin care s-a constatat caducitatea

decretului de expropriere.

Așadar, la momentul cumpărării, reclamantul s-a întemeiat pe

înscrisurile din cartea funciară și pe hotărârea judecătorească prin care s-a

consfințit dreptul de proprietate al moștenitorilor familiei A. asupra imobilului

ce a fost obiectul vânzării, hotărâre care, deși neopozabilă pârâților P., a

constituit din punct de vedere al reclamantului cumpărător un titlu valabil pe

care și-a întemeiat convingerea că dobândește de la adevărații proprietari.

Prin urmare, câtă vreme statul prin măsurile discreționare,

neconstituționale luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a preluat

abuziv imobilele în litigiu, proprietarul deposedat fără titlu valabil și

lipsit de bunul său peste 50 de ani, nu poate fi ținut să răspundă în locul

statului pentru investițiile aduse imobilului, chiar dacă titularul dreptului

de restituire nu a avut un raport juridic cu statul, neobținând posesia bunului

direct de la acesta.

Față de aceste considerente, excepția invocată de pârâții persoane

fizice a fost admisă, cu consecința respingerii acțiunii îndreptată împotriva

lor ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală

pasivă, reținându-se faptul că toate investițiile și îmbunătățirile aduse

imobilului au fost efectuate anterior obținerii hotărârii judecătorești de

restituire, respectiv anterior datei de 20 septembrie 2004, dată de la care

obligația de restituire incumbă proprietarului care a obținut retrocedarea

imobilului.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că potrivit actelor depuse de reclamant

coroborate cu concluziile raportului de expertiză efectuate în cauză, astfel

cum a fost completat, după achiziționarea imobilului în 1997, reclamantul a

efectuat o serie de îmbunătățiri la casa veche, evaluate la 179.695,41 lei,

lucrări exterioare executate la imobil, evaluate la 149.130,40 lei, lucrări de

instalații electrice și de curenți slabi, evaluată la 6872,40 lei.

Totodată, în baza proiectului de execuție nr. 571/2001 întocmit de B.P.S.

SRL și autorizația de construire nr. 184 din 16 mai 2002 eliberată de Primăria

Municipiului Alba lulia, în anul 2002 reclamantul a executat o extindere a

locuinței în partea din spate cu încă un tronson pe structură independentă,

având demisol și parter, evaluat de expert la 176.294,88 lei.

Î

n aceste condiții, constatându-se că lucrările efectuate se încadrează

în categoria îmbunătățirilor necesare și utile astfel cum au fost definitive de

art. 481 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin

H.G. nr. 250/2007 și reținând că potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001,

valoarea acestora se stabilește pe bază de expertiză la valoarea actualizată,

cu scăderea gradului de uzură, tribunalul a stabilit cuantumul obligației de

despăgubiri la suma de 442.087,92 lei.

Față de aceste considerente, reținând și poziția pârâtului Ministerul

Economiei și Finanțelor ca reprezentant al Statului Român, care nu a formulat

întâmpinare în cauză, nu a contestat pretențiile reclamantului și concluziile

raportului de expertiză, efectuat în cauză, tribunalul a admis în parte

acțiunea civilă îndreptată împotriva acestuia, obligându-l la plata în favoarea

reclamantului a sumei de 442.087,92 lei reprezentând valoarea îmbunătățirilor

aduse imobilului restituit pârâților de ordinul 1-4.

Î

n ce privește cererea de instituire a unui drept de retenție, câtă

vreme acțiunea împotriva proprietarilor a fost respinsă, iar debitorul

obligației de despăgubire nu are calitate de proprietar al bunului asupra

căruia se cere instituirea dreptului aceasta a fost respinsă.

Î

mpotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul P.M.V. și

pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P.

Alba.

Prin apelul său, reclamantul a solicitat schimbarea în

parte a sentinței, obligarea pârâților P. și T. la plata sporului de valoare de

442.087,92 lei, în solidar cu Statul Român, instituirea dreptului de retenție

și obligarea la cheltuieli de judecată în apel.

Î

n expunerea motivelor de apel a arătat că sentința este netemeinică

pentru că prima instanță a făcut o greșită interpretare a probelor de la dosar

atunci când a admis lipsa excepției calității procesuale pasive a pârâților

intimați, dar și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită

a legii.

A susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 494 alin. (3)

raportat la art. 998, art. 1003, art. 508, art. 992 și art. 997 C. civ.,

intimații Consiliul Local, P. și T. având calitate procesuală pasivă.

A precizat în acest sens faptul că la data deposedării de imobilul în

discuție a avut calitatea de proprietar tabular al acestuia, iar nu calitatea

de chiriaș, astfel că în urma retrocedării, pentru construcția nouă și pentru

lucrările de investiții din curtea imobilului sunt aplicabile prevederile art.

494 alin. (3) și art. 489 C. civ., iar pârâții P. și T., în calitate de

proprietari ai terenului trebuiau obligați la plata unei sume egale cu cea a

creșterii valorii fondului sau de a înapoia valoarea materialelor și prețul

muncii, altfel, aceștia ajung să se îmbogățească fără justă cauză. O astfel de

soluție precizează că este impusă și de dispozițiile art. 992 raportat la art.

997 C. civ.

De asemenea, a susținut că instanța trebuia să instituie dreptul la

retenție până la încasarea sumei menționate de la intimați.

Î

ntrucât potrivit Legii nr. 215/2001, intimatul Consiliul Local

administrează bunurile ce aparțin domeniului public și privat al Municipiului

Alba lulia, fiind succesor al fostelor organe executive ale administrației

publice din perioada anterioară anului 1989 care au restituit în 1952 imobilele

în favoarea altor persoane decât foștii proprietari (lui A.F. și A.E. în loc de

Q., antecesorul pârâților) și cum Primarul Municipiului Alba lulia este cel

care a emis autorizația de construire în baza căreia s-au executat lucrările de

reparații și investiții la imobilele în litigiu, apelantul-reclamant a

considerat că este justificată calitatea procesuală pasivă a acestui pârât.

A susținut, totodată, că în mod greșit prima instanță a apreciat

cuantumul cheltuielilor de judecată ca fiind de 6.430 lei obligând doar Statul

Român la acestea, în condițiile în care în această sumă trebuia inclusă și suma

de 7.608 lei taxă judiciară de timbru aferentă sumei de 442.087,92 lei pentru

care instanța a considerat acțiunea ca fiind întemeiată.

A mai arătat că în mod greșit a fost obligat să plătească intimaților P.

și T. cheltuieli de judecată ca urmare a greșitei respingeri a acțiunii față de

aceștia, prima instanță făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 și art.

275 C. proc. civ.

La rândul său, prin

apelul declarat, pârâtul Statul Român reprezentat

prin Ministerul Finanțelor prin D.G.F.P Alba a

solicitat modificarea sentinței în sensul că M.E.F. nu poate fi obligat la

plata sporului de valoare a imobilului în

speță.

Î

n dezvoltarea motivelor de apel a arătat că, în mod greșit s-a reținut

prin sentința apelată incidența dispozițiilor art.

48 din Legea 10/2001 și a

Normelor

metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007 doar pentru lămurirea

unor

aspecte (stabilirea valorii despăgubirii și a lipsei calității procesuale

pasive a celorlalți pârâți) fără a se reține și

aplicabilitatea alin. (3) al aceluiași articol. A susținut că din moment ce

reclamanții intimați au fost priviți ca și

chiriași, acceptându-se această calitate cu consecința aplicării art. 48

alin. (1), (2)

și (5), este greșită

hotărârea instanței prin care s-a decis că nu sunt incidente

dispozițiile

alin. (3).

A arătat că Statul Român este reprezentat

în instanțe și de alte instituții iar nu numai de Ministerul Finanțelor

Publice, făcând în acest sens trimitere la dispozițiile Legii nr. 213/1998 și

la Decizia nr. 2606/2003 a Curții de Apel Alba

lulia.

A precizat, de asemenea,

că Legea nr. 10/2001 prevede clar ce trebuie să plătească Ministerul Finanțelor

Publice, aceasta nereferindu-se și la sporul

de valoare adus imobilului.

A solicitat să se retină că reclamanții

intimați au fost notificați din data

de 06 octombrie 1997 să nu efectueze lucrări la imobil întrucât a fost

revendicat.

La termenul din 17 octombrie 2008, apelantul Statul Român prin M.E.F.

reprezentat de D.G.F.P Alba și-a completat

motivele de apel arătând că suma

stabilită

cu titlu de pretenții a fost acordată cu încălcarea dispozițiilor art. 48

din

Legea nr. 10/2001 precum și a normelor acestora care acordă

persoanelor îndreptățite dreptul doar asupra

îmbunătățirilor necesare și utile.

însă,

unele lucrări evaluate prin raportul de expertiză, de exemplu valoarea

ușilor

de garaj sunt cheltuieli voluptorii efectuate în scopul de a asigura confortul

persoanelor care locuiesc acolo.

A precizat că faptul neprezentării lor în fața instanței de fond nu

înseamnă că trebuie să fie obligați la plată,

față de dispozițiile art. 129 alin. (5)

C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 196/A din 21

noiembrie 2008, Curtea de Apel Alba

lulia a respins excepția tardivității completării motivelor de apel

formulate de

apelantul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor, a admis apelurile declarate

de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor

prin D.G.F.P Alba și de reclamantul P.M.V.

și, în consecință, a

schimbat în parte sentința atacată în sensul că a

respins excepția lipsei

calității

procesuale pasive invocată de pârâții P.E.I., P.V.A.

, T.R. și P.A.D. și a admis în

parte acțiunea formulată de reclamantul P.M.V.

împotriva acestor pârâți pe care i-a obligat la 442.087,92 lei cu titlu de

pretenții în favoarea reclamantului; a respins acțiunea civilă formulată de

reclamant împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor

și a înlăturat dispoziția de obligare a acestuia la cheltuieli de judecată la

fond; a obligat pârâții P.E.I., P.V.A., T.R. și P.A.D. să plătească

reclamantului 13.038 lei cheltuieli de judecată la fond și a înlăturat

dispoziția de obligare a reclamantului la cheltuieli de judecată în favoarea

pârâților menționați anterior, obligând intimații P.E.I., P.V.A., T.R. și P.A.D.

la plata sumei de 857 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către

apelantul P.M.V.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cu privire la

excepția tardivității completării motivelor de apel că aceasta este nefondată,

deoarece completarea s-a depus la prima zi de înfățișare cu respectarea

dispozițiilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ.

Î

n continuare, s-a reținut că dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001

se aplică situațiilor în care chiriașii au adus un spor de valoare imobilelor

cu destinație de locuință care au fost restituite în procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001.

Î

n speță, însă, reclamantul nu a avut calitatea de chiriaș cerută de

textul de lege menționat, ci a devenit proprietar tabular al imobilului în anul

1996 prin contract de vânzare-cumpărare încheiat cu proprietarii anteriori ai

imobilului D.D., A.A., A.T., D.M. și D.D.I.

Împrejurarea că pârâților P.E.I., P.V.A. și antecesorului

pârâților T.R. și P.A.D. Ie-a fost restituit în anul 2004 imobilul în cadrul

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în urma constatării preluării fără

titlu a acestuia de către Statul Român nu se poate răsfrânge asupra

reclamantului în sensul atragerii incidenței dispozițiilor art. 48 din Legea

nr. 10/2001, în condițiile în care acesta nu a avut calitatea de chiriaș și

nici nu a dobândit proprietatea de la Statul Român.

S-a constatat astfel că, deși corect tribunalul a reținut

că în speță titularul acțiunii în despăgubiri nu îndeplinește condiția

prevăzută de art. 48 din Legea 10/2001, s-a opinat totuși greșit asupra

incidenței dispozițiilor acestui text de lege în speță.

Curtea de apel a apreciat că, în cauză, aplicarea

prevederilor menționate este exclusă pentru neîndeplinirea cerințelor prevăzute

în cuprinsul acesteia, neputând fi primite argumentele primei instanțe

întemeiate pe ideea de culpă a statului și pe obligația de despăgubire ce

incumbă acestuia în toate situațiile de preluare fără titlu valabil.

Nefiind întrunite

condițiile de aplicabilitate a dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

instanța a constatat întemeiate susținerile

reclamantului în sensul incidenței în

cauză a regulilor îmbogățirii fără

justă cauză.

S-a constatat, astfel,

ca fiind îndeplinite cerințele pentru intentarea unei acțiuni în restituire

întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză atât sub aspect

material,

putând fi identificată o mărire a patrimoniului pârâților persoane

fizice constând în lucrările de îmbunătățire a

imobilului care Ie-a fost restituit,

o micșorare a patrimoniului

reclamantului reprezentată de efectuarea cheltuielilor pentru îmbunătățiri la

imobil care nu au fost restituite dar și

existența

unei cauze unice care a stat la baza sporirii cât și a micșorării.

Instanța de apel a

reținut a fi îndeplinite și cerințele juridice ale intentării

acțiunii

în restituire neexistând o cauză legitimă a măririi patrimoniului

pârâților persoane fizice în detrimentul

reclamantului și nici un alt mijloc juridic

prin care acesta din urmă

să-și poată valorifica dreptul la restituirea contravalorii îmbunătățirilor

aduse imobilului în litigiu.

Î

n raport de cele

reținute, s-a constatat că nu există nici un temei care

să justifice în cauză calitatea procesuală pasivă

a Statului Român reprezentat

prin

Ministerul Finanțelor, obligația de restituire revenind proprietarilor cărora

le profită investițiile făcute de reclamant,

respectiv pârâților P.E.I.

, P.V.A., T.A.

și P.A.D.

Prin urmare, greșit s-a

admis de către tribunal excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților persoane fizice,

soluția ce decurge din cele

expuse

anterior fiind cea a respingerii acestei excepții cu consecința obligării

acestor

pârâți la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse de reclamant imobilului.

Astfel, s-a reținut ca

fiind fondate motivele de apel ale reclamantului

vizând aplicabilitatea în speță a principiului îmbogățirii fără just

temei din care

derivă calitatea

procesuală pasivă a pârâților persoane fizice, dar și critica

apelantului Statul Român cu privire la lipsa

calității sale procesuale.

S-a constatat că, în materia îmbogățirii fără justă cauză

nu se fac diferențieri sub aspectul bunei sau relei credințe a titularului

acțiunii în

despăgubiri, acesta fiind îndreptățit

la contravaloarea îmbunătățirilor aduse

imobilului care în speță a fost

corect stabilită de prima instanță în baza raportului de expertiză întocmit la

fond.

Pârâtul Consiliul Local

al Municipiului Alba lulia nu justifică nici o calitate

procesuală

pasivă, în sarcina acestuia neputând fi reținută nici o obligație

care să decurgă din raportul juridic întemeiat pe

îmbogățirea fără justă cauză, critica formulată sub acest aspect de reclamant

fiind nefondată.

A fost reținută ca nefondată și solicitarea de instituire a

unui drept de retenție în condițiile în care, acest drept a fost deja instituit

în dosar nr. 1889/176/2007 al Judecătoriei Alba lulia.

Cum în cauză calitate procesuală pasivă s-a reținut a avea

doar pârâții persoane fizice apare ca nejustificată aplicarea prevederilor art.

1003 C. civ. și obligarea în solidar a tuturor pârâților la plata contravalorii

investițiilor, această susținere a reclamantului apelant fiind lipsită de

fundament.

Curtea de apel a reținut ca fiind fondat și motivul de apel

referitor la modul în care s-au acordat reclamantului cheltuieli de judecată.

Din perspectiva dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.,

calitatea de părți căzute în pretenții o au în speță pârâții P.M.V., P.V.A., T.R.,

P.A.D. și P.R.E., aceștia urmând a fi obligați la plata cheltuielilor de

judecată la fond. în privința cuantumului acestora, instanța de fond a omis a

avea în vedere suma de 7.608 lei reprezentând taxa de timbru aferentă sumei de

442.087,92 lei pentru care acțiunea a fost considerată ca întemeiată. Suma

totală la care reclamantul ar fi îndreptățit pentru cheltuielile de judecată de

la fond este de 14.038 leii, însă prin apelul formulat reclamantul a solicitat

13.038, această sumă urmând a-i fi acordată pentru respectarea principiului disponibilității.

În fine, instanța de apel a arătat că celelalte critici ale

pârâtului Statul Român vizează chestiuni de fond a căror analizare este inutilă

și lipsită de orice interes pentru acesta în contextul în care s-a reținut ca

întemeiată excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a

recursului pârâții P.R.E., P.V.A., T.R. și P.A.D., considerând-o nelegală și

netemeinică, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. și

solicitând desființarea acesteia și menținerea hotărârii instanței de fond.

În motivarea recursului, reclamanții au susținut că

dispozițiile art. 48 (art. 53) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005

se aplică indiferent dacă restituirea imobilului s-a dispus prin Legea nr.

10/2001 sau pe calea dreptului comun, iar interpretarea dată de instanța de

apel analizează problema exclusiv din punct de vedere al dobânditorului

imobilului nelegal naționalizat, fără a lua în considerare spiritul reparator al

Legii nr.10/2001.

Totodată, s-a învederat că ambele instanțe au greșit

profund în aprecierea cuantumului contravalorii lucrărilor pretins executate de

către intimatul-reclamant, deoarece conform expertizei tehnice contravaloarea

materialelor și a manoperei la data efectuării lor este de 131.420 lei, așa

încât, în mod cu totul subsidiar, dacă instanța de recurs consideră că

recurenții trebuie să fie obligați la contravaloarea materialelor și a

manoperei, atunci suma este în cuantum de 131.420 lei și nu de 442.087 lei.

Recursul este nefondat

și urmează a fi respins pentru considerentele ce

succed:

Motivele prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost

indicate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică

care să se

circumscrie ipotezelor pe

care aceste motive le reglementează - nemotivarea

hotărârii atacate,

motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii,

respectiv interpretarea greșită a actului juridic

dedus judecății.

Recurenții invocă

greșita apreciere a cuantumului contravalorii lucrărilor

executate la

imobilul în litigiu, solicitând o reanalizare și reapreciere a

concluziilor expertizei tehnice efectuate în

cauză. Ca urmare, se contestă

modul

de stabilire, pe baza probelor administrate, a situației de fapt stabilite în

cauză.

Or, o atare critică nu se încadrează în nici unul din cazurile de

modificare sau casare prevăzute expres și

limitativ de art. 304 C. proc. civ.

pentru exercitarea controlului

judiciar în recurs.

Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care

permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de

nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de

recurs nu mai are competența

de a

cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua

în acest scop probele, așa cum urmăresc în

realitate recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin

raportare la situația de fapt pe care aceasta o

constată.

De aceea, criticile

formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face

obiect de analiză în calea de atac a recursului,

ridicând o problemă legată de

temeinicia, iar nu de legalitatea

hotărârii atacate.

Î

n ceea ce privește

motivul de recurs prin care se invocă aplicabilitatea

în cauză a dispozițiilor art. 48 din Legea nr.

10/2001 republicată, criticile

formulate nu se verifică, fiind

nefondate.

Textul de lege invocat

dă dreptul la despăgubire chiriașilor care au adus

un spor de valoare imobilelor cu destinație de

locuință (prin îmbunătățirile necesare și utile), care au fost restituite în

procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001.

Reclamantul-intimat,

însă, nu a avut niciodată calitatea de chiriaș, ci a

dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului în anul 1996 în baza contractului de

vânzare-cumpărare încheiat cu proprietarii anteriori ai

imobilului, care, la rândul lor, dețineau dreptul de proprietate privată

asupra

acestui bun din anul 1959.

Așadar, în speță, nu se regăsește situația unui imobil

solicitat a fi

restituit de foștii

proprietari, care a fost cumpărat de fostul chiriaș de la Statul Român și

asupra căruia s-au adus îmbunătățiri. Ca urmare, nu sunt incidente dispozițiile

art. 48 din Legea nr. 10/2001, care prevăd în mod expres și

limitativ

condițiile de aplicabilitate, ce nu pot fi extinse și altor situații pe care nu

le reglementează.

Față de cele ce preced, se constată că instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, recursul

urmând a fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții P.R.E., P.V.A.,

T.R. și P.A.D. împotriva deciziei nr. 196/A din 21 noiembrie 2008 a Curții de

Apel Alba lulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2009