ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9354/2009

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 27 martie 2007, reclamantul P.M.V. a chemat în judecată pârâții P.E.I., P.V.A., T.R., P.A.D., Consiliul Local al municipiului Alba lulia și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să dispună, prin hotărârea ce se va pronunța, obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 752.972 lei reprezentând sporul de valoare adus imobilelor situate în municipiul Alba lulia, jud. Alba, înscrise în C.F. 4732 Alba lulia nr. ord. A+1, nr. top 2015/3 - casă, curte și grădină intravilan în suprafață de 1439 mp și să se instituie în favoarea reclamantului un drept de retentie asupra imobilelor menționate până la plata de către pârâți a sumei pretinse.

Prin sentința civilă nr. 476 din 30 aprilie 2008, Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul P.M.V. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, care a fost obligat la plata în favoarea reclamantului a sumei de 442.087,92 lei cu titlu de pretenții. Au fost respinse în rest pretențiile reclamantului și cererea de instituire a dreptului de retentie. S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Consiliul Local al Municipiului Alba lulia, P.E.I., P.V.A. , T.R. și P.A.D. și, în consecință, s-a respins acțiunea formulată de reclamant împotriva acestor pârâți ca fiind formulate împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că indiferent dacă în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ. sau ale art. 48 din Legea nr. 10/2001, debitor al obligației de plată a investițiilor pretinse de reclamant este fie proprietarul imobilului, fie statul ori unitatea deținătoare, împrejurare față de care excepția invocată de pârâtul Consiliul Local Alba lulia a fost apreciată ca întemeiată, acesta neavând calitate nici de proprietar, nici de reprezentant al statului și nici de unitate deținătoare, în sensul Legii 10/2001.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților persoane fizice a fost analizată prin prisma dispozițiilor art. 48 din Legea 10/2001, reținându-se că în ceea ce privește imobilul din litigiu s-a statuat cu autoritate de lucru judecat preluarea fără titlu valabil de către Statul Român, pârâții obținând restituirea în cadrul procedurii judiciare, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, astfel că în ceea ce-i privește sunt întrunite cerințele impuse de art. 48 pentru exonerarea lor de obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului anterior obținerii hotărârii de restituire. S-a apreciat că într-adevăr, în ceea ce privește titularul acțiunii în despăgubiri, acesta nu îndeplinește condiția impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a fi avut calitatea de chiriaș, situație în care, în baza principiului îmbogățirii fără justă cauză, obligația de despăgubire ar reveni proprietarului.

însă, această interpretare ar lipsi de eficiență dispozițiile art. 48 care instituie obligația de despăgubire în sarcina statului în cazul îmbunătățirilor aduse imobilelor preluate fără titlu valabil, grevat tocmai pe ideea de culpă a statului, care, în mod abuziv, discreționar a dispus de imobil, privându-l pe adevăratul proprietar de atributele dreptului de proprietate. S-a considerat, pe de altă parte, că nici un argument de text sau de echitate nu justifică inaplicabilitatea dispozițiilor art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, statul fiind obligat la despăgubiri în toate situațiile de preluare fără titlu valabil, fiind inechitabil a obliga moștenitorul proprietarului deposedat abuziv la plata îmbunătățirilor aduse imobilului anterior restituirii, punându-i într-o situație nefavorabilă în raport cu alți proprietari deposedați fără titlu valabil.

Soluția se impune cu atât mai mult cu cât și prejudiciul suferit de reclamant prin anularea contractului său de vânzare-cumpărare și pierderea calității de proprietar al imobilului la care a efectuat investițiile pretinse se datorează tot atitudinii culpabile a Statului Român care a dispus abuziv, fără titlu valabil atât de imobilul antecesorilor pârâților cât și de imobilul antecesorilor vânzătorilor cu care a încheiat contractul. Astfel, după ce a preluat fără titlu valabil imobilul proprietatea defunctului P.Q., înscris în C.F. 4723 Alba lulia și imobilul familiei A., înscris în C.F.3105 Alba lulia în baza Decretului nr. 92/1950, în urma câștigării procesului intentat de familia A. pentru recuperarea proprietății, în 1959 Statul Român a dispus restituirea în favoarea acestora în schimbul imobilului din C.F.

3105 Alba lulia naționalizat a imobilului din C.F. 4732 Alba lulia, fostă proprietate a familiei P. Ulterior, imobilul din C.F.4732 Alba lulia, devenit proprietatea familiei A. a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică în 1981, fiind trecut din nou în proprietatea statului și redobândit de către moștenitorii acestora în 1996, în baza sentinței civile nr. 131/1996 pronunțată de Judecătoria Alba în dosar nr. 3727/1995, prin care s-a constatat caducitatea decretului de expropriere. Așadar, la momentul cumpărării, reclamantul s-a întemeiat pe înscrisurile din cartea funciară și pe hotărârea judecătorească prin care s-a consfințit dreptul de proprietate al moștenitorilor familiei A. asupra imobilului ce a fost obiectul vânzării, hotărâre care, deși neopozabilă pârâților P., a constituit din punct de vedere al reclamantului cumpărător un titlu valabil pe care și-a întemeiat convingerea că dobândește de la adevărații proprietari.

Prin urmare, câtă vreme statul prin măsurile discreționare, neconstituționale luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a preluat abuziv imobilele în litigiu, proprietarul deposedat fără titlu valabil și lipsit de bunul său peste 50 de ani, nu poate fi ținut să răspundă în locul statului pentru investițiile aduse imobilului, chiar dacă titularul dreptului de restituire nu a avut un raport juridic cu statul, neobținând posesia bunului direct de la acesta.

Față de aceste considerente, excepția invocată de pârâții persoane fizice a fost admisă, cu consecința respingerii acțiunii îndreptată împotriva lor ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, reținându-se faptul că toate investițiile și îmbunătățirile aduse imobilului au fost efectuate anterior obținerii hotărârii judecătorești de restituire, respectiv anterior datei de 20 septembrie 2004, dată de la care obligația de restituire incumbă proprietarului care a obținut retrocedarea imobilului. Pe fondul cauzei, s-a reținut că potrivit actelor depuse de reclamant coroborate cu concluziile raportului de expertiză efectuate în cauză, astfel cum a fost completat, după achiziționarea imobilului în 1997, reclamantul a efectuat o serie de îmbunătățiri la casa veche, evaluate la 179.695,41 lei, lucrări exterioare executate la imobil, evaluate la 149.130,40 lei, lucrări de instalații electrice și de curenți slabi, evaluată la 6872,40 lei.

Totodată, în baza proiectului de execuție nr. 571/2001 întocmit de B.P.S. SRL și autorizația de construire nr. 184 din 16 mai 2002 eliberată de Primăria Municipiului Alba lulia, în anul 2002 reclamantul a executat o extindere a locuinței în partea din spate cu încă un tronson pe structură independentă, având demisol și parter, evaluat de expert la 176.294,88 lei. Î n aceste condiții, constatându-se că lucrările efectuate se încadrează în categoria îmbunătățirilor necesare și utile astfel cum au fost definitive de art. 481 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 și reținând că potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, valoarea acestora se stabilește pe bază de expertiză la valoarea actualizată, cu scăderea gradului de uzură, tribunalul a stabilit cuantumul obligației de despăgubiri la suma de 442.087,92 lei.

Față de aceste considerente, reținând și poziția pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor ca reprezentant al Statului Român, care nu a formulat întâmpinare în cauză, nu a contestat pretențiile reclamantului și concluziile raportului de expertiză, efectuat în cauză, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă îndreptată împotriva acestuia, obligându-l la plata în favoarea reclamantului a sumei de 442.087,92 lei reprezentând valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului restituit pârâților de ordinul 1-4. Î n ce privește cererea de instituire a unui drept de retenție, câtă vreme acțiunea împotriva proprietarilor a fost respinsă, iar debitorul obligației de despăgubire nu are calitate de proprietar al bunului asupra căruia se cere instituirea dreptului aceasta a fost respinsă.

Î mpotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul P.M.V. și pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P. Alba. Prin apelul său, reclamantul a solicitat schimbarea în parte a sentinței, obligarea pârâților P. și T. la plata sporului de valoare de 442.087,92 lei, în solidar cu Statul Român, instituirea dreptului de retenție și obligarea la cheltuieli de judecată în apel. Î n expunerea motivelor de apel a arătat că sentința este netemeinică pentru că prima instanță a făcut o greșită interpretare a probelor de la dosar atunci când a admis lipsa excepției calității procesuale pasive a pârâților intimați, dar și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

A susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 494 alin. (3) raportat la art. 998, art. 1003, art. 508, art. 992 și art. 997 C. civ., intimații Consiliul Local, P. și T. având calitate procesuală pasivă. A precizat în acest sens faptul că la data deposedării de imobilul în discuție a avut calitatea de proprietar tabular al acestuia, iar nu calitatea de chiriaș, astfel că în urma retrocedării, pentru construcția nouă și pentru lucrările de investiții din curtea imobilului sunt aplicabile prevederile art. 494 alin. (3) și art. 489 C. civ., iar pârâții P. și T., în calitate de proprietari ai terenului trebuiau obligați la plata unei sume egale cu cea a creșterii valorii fondului sau de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, altfel, aceștia ajung să se îmbogățească fără justă cauză.

O astfel de soluție precizează că este impusă și de dispozițiile art. 992 raportat la art. 997 C. civ. De asemenea, a susținut că instanța trebuia să instituie dreptul la retenție până la încasarea sumei menționate de la intimați. Î ntrucât potrivit Legii nr. 215/2001, intimatul Consiliul Local administrează bunurile ce aparțin domeniului public și privat al Municipiului Alba lulia, fiind succesor al fostelor organe executive ale administrației publice din perioada anterioară anului 1989 care au restituit în 1952 imobilele în favoarea altor persoane decât foștii proprietari (lui A.F. și A.E. în loc de Q., antecesorul pârâților) și cum Primarul Municipiului Alba lulia este cel care a emis autorizația de construire în baza căreia s-au executat lucrările de reparații și investiții la imobilele în litigiu, apelantul-reclamant a considerat că este justificată calitatea procesuală pasivă a acestui pârât.

A susținut, totodată, că în mod greșit prima instanță a apreciat cuantumul cheltuielilor de judecată ca fiind de 6.430 lei obligând doar Statul Român la acestea, în condițiile în care în această sumă trebuia inclusă și suma de 7.608 lei taxă judiciară de timbru aferentă sumei de 442.087,92 lei pentru care instanța a considerat acțiunea ca fiind întemeiată. A mai arătat că în mod greșit a fost obligat să plătească intimaților P. și T. cheltuieli de judecată ca urmare a greșitei respingeri a acțiunii față de aceștia, prima instanță făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 și art. 275 C. proc. civ. La rândul său, prin apelul declarat, pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor prin D.G.F.P Alba a solicitat modificarea sentinței în sensul că M.E.F.

nu poate fi obligat la plata sporului de valoare a imobilului în speță. Î n dezvoltarea motivelor de apel a arătat că, în mod greșit s-a reținut prin sentința apelată incidența dispozițiilor art. 48 din Legea 10/2001 și a Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007 doar pentru lămurirea unor aspecte (stabilirea valorii despăgubirii și a lipsei calității procesuale pasive a celorlalți pârâți) fără a se reține și aplicabilitatea alin. (3) al aceluiași articol.

A susținut că din moment ce reclamanții intimați au fost priviți ca și chiriași, acceptându-se această calitate cu consecința aplicării art. 48 alin. (1), (2) și (5), este greșită hotărârea instanței prin care s-a decis că nu sunt incidente dispozițiile alin. (3). A arătat că Statul Român este reprezentat în instanțe și de alte instituții iar nu numai de Ministerul Finanțelor Publice, făcând în acest sens trimitere la dispozițiile Legii nr. 213/1998 și la Decizia nr. 2606/2003 a Curții de Apel Alba lulia. A precizat, de asemenea, că Legea nr. 10/2001 prevede clar ce trebuie să plătească Ministerul Finanțelor Publice, aceasta nereferindu-se și la sporul de valoare adus imobilului. A solicitat să se retină că reclamanții intimați au fost notificați din data de 06 octombrie 1997 să nu efectueze lucrări la imobil întrucât a fost revendicat.

La termenul din 17 octombrie 2008, apelantul Statul Român prin M.E.F. reprezentat de D.G.F.P Alba și-a completat motivele de apel arătând că suma stabilită cu titlu de pretenții a fost acordată cu încălcarea dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 precum și a normelor acestora care acordă persoanelor îndreptățite dreptul doar asupra îmbunătățirilor necesare și utile. însă, unele lucrări evaluate prin raportul de expertiză, de exemplu valoarea ușilor de garaj sunt cheltuieli voluptorii efectuate în scopul de a asigura confortul persoanelor care locuiesc acolo. A precizat că faptul neprezentării lor în fața instanței de fond nu înseamnă că trebuie să fie obligați la plată, față de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. Prin decizia civilă nr. 196/A din 21 noiembrie 2008, Curtea de Apel Alba lulia a respins excepția tardivității completării motivelor de apel formulate de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P Alba și de reclamantul P.M.V. și, în consecință, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții P.E.I., P.V.A. , T.R. și P.A.D. și a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.M.V. împotriva acestor pârâți pe care i-a obligat la 442.087,92 lei cu titlu de pretenții în favoarea reclamantului; a respins acțiunea civilă formulată de reclamant împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a înlăturat dispoziția de obligare a acestuia la cheltuieli de judecată la fond; a obligat pârâții P.E.I., P.V.A., T.R.

și P.A.D. să plătească reclamantului 13.038 lei cheltuieli de judecată la fond și a înlăturat dispoziția de obligare a reclamantului la cheltuieli de judecată în favoarea pârâților menționați anterior, obligând intimații P.E.I., P.V.A., T.R. și P.A.D. la plata sumei de 857 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către apelantul P.M.V. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cu privire la excepția tardivității completării motivelor de apel că aceasta este nefondată, deoarece completarea s-a depus la prima zi de înfățișare cu respectarea dispozițiilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ. Î n continuare, s-a reținut că dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 se aplică situațiilor în care chiriașii au adus un spor de valoare imobilelor cu destinație de locuință care au fost restituite în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Î n speță, însă, reclamantul nu a avut calitatea de chiriaș cerută de textul de lege menționat, ci a devenit proprietar tabular al imobilului în anul 1996 prin contract de vânzare-cumpărare încheiat cu proprietarii anteriori ai imobilului D.D., A.A., A.T., D.M. și D.D.I. Împrejurarea că pârâților P.E.I., P.V.A. și antecesorului pârâților T.R. și P.A.D. Ie-a fost restituit în anul 2004 imobilul în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în urma constatării preluării fără titlu a acestuia de către Statul Român nu se poate răsfrânge asupra reclamantului în sensul atragerii incidenței dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care acesta nu a avut calitatea de chiriaș și nici nu a dobândit proprietatea de la Statul Român.

S-a constatat astfel că, deși corect tribunalul a reținut că în speță titularul acțiunii în despăgubiri nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 48 din Legea 10/2001, s-a opinat totuși greșit asupra incidenței dispozițiilor acestui text de lege în speță. Curtea de apel a apreciat că, în cauză, aplicarea prevederilor menționate este exclusă pentru neîndeplinirea cerințelor prevăzute în cuprinsul acesteia, neputând fi primite argumentele primei instanțe întemeiate pe ideea de culpă a statului și pe obligația de despăgubire ce incumbă acestuia în toate situațiile de preluare fără titlu valabil. Nefiind întrunite condițiile de aplicabilitate a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, instanța a constatat întemeiate susținerile reclamantului în sensul incidenței în cauză a regulilor îmbogățirii fără justă cauză.

S-a constatat, astfel, ca fiind îndeplinite cerințele pentru intentarea unei acțiuni în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză atât sub aspect material, putând fi identificată o mărire a patrimoniului pârâților persoane fizice constând în lucrările de îmbunătățire a imobilului care Ie-a fost restituit, o micșorare a patrimoniului reclamantului reprezentată de efectuarea cheltuielilor pentru îmbunătățiri la imobil care nu au fost restituite dar și existența unei cauze unice care a stat la baza sporirii cât și a micșorării. Instanța de apel a reținut a fi îndeplinite și cerințele juridice ale intentării acțiunii în restituire neexistând o cauză legitimă a măririi patrimoniului pârâților persoane fizice în detrimentul reclamantului și nici un alt mijloc juridic prin care acesta din urmă să-și poată valorifica dreptul la restituirea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu.

Î n raport de cele reținute, s-a constatat că nu există nici un temei care să justifice în cauză calitatea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor, obligația de restituire revenind proprietarilor cărora le profită investițiile făcute de reclamant, respectiv pârâților P.E.I. , P.V.A., T.A. și P.A.D. Prin urmare, greșit s-a admis de către tribunal excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților persoane fizice, soluția ce decurge din cele expuse anterior fiind cea a respingerii acestei excepții cu consecința obligării acestor pârâți la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse de reclamant imobilului. Astfel, s-a reținut ca fiind fondate motivele de apel ale reclamantului vizând aplicabilitatea în speță a principiului îmbogățirii fără just temei din care derivă calitatea procesuală pasivă a pârâților persoane fizice, dar și critica apelantului Statul Român cu privire la lipsa calității sale procesuale.

S-a constatat că, în materia îmbogățirii fără justă cauză nu se fac diferențieri sub aspectul bunei sau relei credințe a titularului acțiunii în despăgubiri, acesta fiind îndreptățit la contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului care în speță a fost corect stabilită de prima instanță în baza raportului de expertiză întocmit la fond. Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Alba lulia nu justifică nici o calitate procesuală pasivă, în sarcina acestuia neputând fi reținută nici o obligație care să decurgă din raportul juridic întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză, critica formulată sub acest aspect de reclamant fiind nefondată. A fost reținută ca nefondată și solicitarea de instituire a unui drept de retenție în condițiile în care, acest drept a fost deja instituit în dosar nr. 1889/176/2007 al Judecătoriei Alba lulia.

Cum în cauză calitate procesuală pasivă s-a reținut a avea doar pârâții persoane fizice apare ca nejustificată aplicarea prevederilor art. 1003 C. civ. și obligarea în solidar a tuturor pârâților la plata contravalorii investițiilor, această susținere a reclamantului apelant fiind lipsită de fundament. Curtea de apel a reținut ca fiind fondat și motivul de apel referitor la modul în care s-au acordat reclamantului cheltuieli de judecată. Din perspectiva dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., calitatea de părți căzute în pretenții o au în speță pârâții P.M.V., P.V.A., T.R., P.A.D. și P.R.E., aceștia urmând a fi obligați la plata cheltuielilor de judecată la fond. în privința cuantumului acestora, instanța de fond a omis a avea în vedere suma de 7.608 lei reprezentând taxa de timbru aferentă sumei de 442.087,92 lei pentru care acțiunea a fost considerată ca întemeiată.

Suma totală la care reclamantul ar fi îndreptățit pentru cheltuielile de judecată de la fond este de 14.038 leii, însă prin apelul formulat reclamantul a solicitat 13.038, această sumă urmând a-i fi acordată pentru respectarea principiului disponibilității. În fine, instanța de apel a arătat că celelalte critici ale pârâtului Statul Român vizează chestiuni de fond a căror analizare este inutilă și lipsită de orice interes pentru acesta în contextul în care s-a reținut ca întemeiată excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului pârâții P.R.E., P.V.A., T.R. și P.A.D., considerând-o nelegală și netemeinică, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc.

civ. și solicitând desființarea acesteia și menținerea hotărârii instanței de fond. În motivarea recursului, reclamanții au susținut că dispozițiile art. 48 (art. 53) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 se aplică indiferent dacă restituirea imobilului s-a dispus prin Legea nr. 10/2001 sau pe calea dreptului comun, iar interpretarea dată de instanța de apel analizează problema exclusiv din punct de vedere al dobânditorului imobilului nelegal naționalizat, fără a lua în considerare spiritul reparator al Legii nr.10/2001.

Totodată, s-a învederat că ambele instanțe au greșit profund în aprecierea cuantumului contravalorii lucrărilor pretins executate de către intimatul-reclamant, deoarece conform expertizei tehnice contravaloarea materialelor și a manoperei la data efectuării lor este de 131.420 lei, așa încât, în mod cu totul subsidiar, dacă instanța de recurs consideră că recurenții trebuie să fie obligați la contravaloarea materialelor și a manoperei, atunci suma este în cuantum de 131.420 lei și nu de 442.087 lei. Recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost indicate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii, respectiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

Recurenții invocă greșita apreciere a cuantumului contravalorii lucrărilor executate la imobilul în litigiu, solicitând o reanalizare și reapreciere a concluziilor expertizei tehnice efectuate în cauză. Ca urmare, se contestă modul de stabilire, pe baza probelor administrate, a situației de fapt stabilite în cauză. Or, o atare critică nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în realitate recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea, criticile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate. Î n ceea ce privește motivul de recurs prin care se invocă aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 republicată, criticile formulate nu se verifică, fiind nefondate. Textul de lege invocat dă dreptul la despăgubire chiriașilor care au adus un spor de valoare imobilelor cu destinație de locuință (prin îmbunătățirile necesare și utile), care au fost restituite în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Reclamantul-intimat, însă, nu a avut niciodată calitatea de chiriaș, ci a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în anul 1996 în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu proprietarii anteriori ai imobilului, care, la rândul lor, dețineau dreptul de proprietate privată asupra acestui bun din anul 1959. Așadar, în speță, nu se regăsește situația unui imobil solicitat a fi restituit de foștii proprietari, care a fost cumpărat de fostul chiriaș de la Statul Român și asupra căruia s-au adus îmbunătățiri. Ca urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, care prevăd în mod expres și limitativ condițiile de aplicabilitate, ce nu pot fi extinse și altor situații pe care nu le reglementează.

Față de cele ce preced, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, recursul urmând a fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții P.R.E., P.V.A., T.R. și P.A.D. împotriva deciziei nr. 196/A din 21 noiembrie 2008 a Curții de Apel Alba lulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2009