ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2840/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2840/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă formulată și înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sebeș

sub dosar nr. 415/298/2010, reclamanții S.C. și S.G. au chemat în judecată pe

pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Sebeș,

prin primar, și Consiliul Local Sebeș solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate că imobilele înscrise în CF 2.641, nr. top. 8.164/1,

8.534/1/D/5, 8.534/1/D/7, 8.526/2, 8.534/2/h/1, 8.534/2/h/4, respectiv,

imobilul înscris în CF 9.221 Sebeș, nr. top. 915, 916 (casă și teren), au

trecut fără titlu (în mod abuziv) în proprietatea Statului Român; să se dispună

obligarea pârâților la restituirea imobilelor menționate la pct. 1 din petit în

echivalent, respectiv raportat la prețul de circulație al acestora care urmează

să fie stabilit în baza unui raport de expertiză ce va fi efectuat în cauză,

precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Dat

fiind faptul că la termenul stabilit la data de 07 iunie 2010 mandatara

reclamanților a învederat instanței valoarea obiectului cererii ca fiind de

peste 500.000 RON, prin Sentința civilă nr. 618/2010 s-a admis excepția de

necompetență materială a Judecătoriei Sebeș în soluționarea cauzei promovate de

reclamanți și, pe cale de consecință, a fost declinată în favoarea Tribunalului

Alba competența de soluționare a acțiunii, apreciindu-se incidența prevederilor

art. 2 alin (1) lit. b) C. proc. civ.

Pe

rolul Tribunalului Alba, cauza a fost înregistrată la data de 12 iulie 2010.

În

motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că imobilul înscris în CF 2.641

Sebeș a constituit proprietatea tabulară a antecesorului acestora, respectiv, a

numitului S.I., tatăl reclamantului de ord. 1 și, respectiv, bunicul

reclamantului de ord. 2. Evidența de CF menționează intabularea acestuia la

data de 5 iunie 1940 cu titlu de moștenire la poziția B8 - după S.J.,

proprietar al imobilului din anul 1897. Parte din imobilul menționat,

respectiv, de la poziția A2 a trecut în data de 22 martie 1972, în CF 9.221

Sebeș cu nr. top. 915 și, respectiv, 916, inițial în favoarea lui S.C., iar mai

apoi la data de 12 mai 1972 în favoarea reclamantului S.C. și a soției sale

M.E., cu titlu de întreținere. Deoarece în anul 1986 reclamantul S.C. și soția

sa au decis să plece din țară împreună cu copiii, respectiv, reclamantul S.G.,

pentru a-și întregi familia în Germania, proprietățile acestuia au fost trecute

în mod abuziv în favoarea Statului Român în baza Decretului nr. 223/1974.

Conform procedurii, reclamantul S.C. a fost silit să renunțe la cetățenia

română în vederea aprobării plecării definitive din țară, condiționat de

predarea în favoarea Statului Român a bunurilor sale mobile și imobile. Ca o

consecință a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 21 din 3 februarie 1986,

imobilul casă și grădină în suprafață de 1.414 mp., înscris în CF 9.221 Sebeș, a

trecut în proprietatea Statului Român în considerarea dispozițiilor art. art.

2, art. 3 și art. 4 din Decretul nr. 223/1974. Celelalte imobile care au rămas

înscrise în CF 2.641 Sebeș - terenuri, au fost, de asemenea, preluate de către

Statul Român fără acordarea de despăgubiri.

Prin

Sentința civilă nr. 214/2009, pronunțată de Judecătoria Sebeș în dos. nr.

530/298/2006, a fost constatată nulitatea declarației de renunțare la cetățenia

română a reclamantului S.C., ca urmare a vicierii consimțământului acestuia,

fiind dispusă anularea mențiunilor efectuate în acest sens în Registrul stării

civile al Primăriei Sebeș.

S-a

mai arătat, că reclamanții au solicitat acordarea măsurilor reparatorii

prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv, ale Legii nr. 18/1991,

însă, în primul caz notificarea acestora a fost respinsă prin Dispoziția nr.

441 din 26 ianuarie 2006 emisă de către Primarul Municipiului Sebeș, ca fiind

tardiv introdusă, iar în ceea ce privește legea fondului funciar, posibilitatea

de a beneficia de dispozițiile acesteia a fost limitată cât timp reclamantul

S.C. nu a avut cetățenie română. Ulterior pronunțării Sentinței civile nr.

214/2009 a Judecătoriei Sebeș, cererea acestuia a fost respinsă ca tardivă. S-a

argumentat că în cazul dedus judecății sunt incidente dispozițiile cuprinse în

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, în condițiile în care art. 20 din

Constituție stabilește prioritatea în fața legislației naționale a convențiilor

la care România este parte; că prejudiciul încercat de către reclamanți este

evident în condițiile în care, justificând calitatea de proprietari ai

bunurilor din petit, sunt în imposibilitate de a exercita prerogativele ce

decurg din exercițiul acestuia în condițiile în care statul a dispus în

favoarea unor terțe persoane constituirea dreptului de proprietate.

S-a

concluzionat, că reclamanții, fiind lipsiți de proprietatea lor, sunt

îndreptățiți la acordarea unor despăgubiri corespunzătoare ce urmează a fi

determinate prin efectuarea unui raport de expertiză.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, 481 C. civ.

Pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare invocând

excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, excepția

inadmisibilității și tardivității formulării acțiunii, iar pârâții Municipiul

Sebeș, prin primar, și Consiliul Local Sebeș au depus întâmpinare invocând, în

principal, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestora și excepția

inadmisibilității acțiunii, și, pe fond, au solicitat respingerea cererii ca

neîntemeiată.

Acțiunea

a fost precizată de reclamanți după efectuarea raportului de expertiză în

sensul că aceștia au solicitat, în principal, să se constate că prețul de

circulație al imobilului construcții și teren înscris în CF 9.221 Sebeș la data

de 11 februarie 1986 a fost în cuantum de 141.581 RON; să se constate că

reclamantul S.C. a primit cu titlu de despăgubire, în ceea ce privește imobilul

înscris în CF 9.221 Sebeș, la data de 11 februarie 1986, suma de 80.000 RON; să

se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 448.733 RON, având în vedere

prețul de circulație al imobilelor înscrise în CF 9.221 Sebeș și, respectiv,

2.641 Sebeș preluate fără titlu în proprietatea statului, din care a fost

dedusă valoarea actualizată a sumei de 80 000 RON, acordată cu titlu de

despăgubiri.

În

secundar, au solicitat obligarea pârâților la plata în favoarea reclamanților a

sumei de 234.966 RON, corespondent procentual al sumei de 61.581 RON (diferența

dintre 141.581 RON și cea de 80.000 RON efectiv încasată cu titlu de

despăgubiri) din valoarea de 141.581 RON, aplicat la valoarea actuală de

circulație a imobilelor, determinată prin raportul de expertiză; să se dispună

obligarea pârâților la plata în favoarea reclamanților a sumei de 99.140 RON,

corespondent procentual al sumei de 61.581 RON (diferența dintre 141.581 RON și

cea de 80.000 RON efectiv încasată cu titlu de despăgubiri din valoarea de

141.581 RON), aplicat la valoarea actuală de circulație a imobilului

construcție înscris în CF 9.221 Sebeș determinată prin raportul de expertiză;

să se dispună obligarea pârâților la plata în favoarea reclamanților a sumei de

24.832 RON, reprezentând actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 61.591

RON neîncasată, cu titlu de despăgubiri.

Prin

Sentința civilă nr. 1.152/2012, pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă,

s-a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Alba în

soluționarea cauzei, invocată din oficiu la termenul din 19 octombrie 2011, s-a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Sebeș,

prin primar, și Consiliul Local Sebeș, și, în consecință, s-a respins acțiunea

civilă formulată de reclamantul S.C. împotriva acestora; s-a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, precum și excepțiile inadmisibilității și tardivității

formulării acțiunii invocate de acest pârât prin întâmpinare, iar, pe fond, s-a

respins acțiunea civilă formulată de reclamantul S.C. împotriva pârâtului

Statul Român, și a fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată

în favoarea pârâților Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul Local Sebeș,

în sumă de 600 RON.

Pentru

a pronunța această sentință, instanța a reținut, în esență, următoarele:

La

termenul de judecată stabilit la data de 19 octombrie 2011, dată fiind valoarea

imobilelor în litigiu stabilită prin expertiza efectuată în cauză la suma

totală de 479.927 RON, instanța a invocat excepția de necompetență materială a

tribunalului în soluționarea cauzei, față de prevederile art. 2 alin. (1) lit.

b) C. proc. civ., excepție ce a fost respinsă având în vedere că valoarea

obiectului litigiului, după prețuirea reclamanților, depășea suma de 500.000

RON.

Raportat

la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Sebeș,

prin primar, și Consiliul Local Sebeș, s-a reținut că aceasta se privește a fi

întemeiată, fiind admisă și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea

formulată împotriva acestora.

Raportat

la obiectul acțiunii, respectiv, constatarea preluării abuzive de către Statul

Român a imobilelor în litigiu și restituirea în echivalent a acestora la

valoarea prețului de circulație actuală, calitatea procesuală pasivă în speță

revine pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, calitate

conferită atât de cererea vizând preluarea abuzivă a imobilelor, cât și de

obligația achitării despăgubirilor pentru acestea în cazul în care o astfel de

cerere s-ar aprecia ca fiind întemeiată.

Imobilul

înscris în CF 9.221 Sebeș, care a constituit proprietatea reclamantului S.C. și

a soției acestuia, a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului

nr. 223/1974, ca urmare a plecării definitive a acestuia din țară, făcând

ulterior obiectul unei înstrăinări în baza Legii nr. 112/1995.

Potrivit

art. 13 din actul normativ sus-menționat, plata despăgubirilor se face de

Ministerul de Finanțe, Statul fiind reprezentat, conform art. 12 alin. (5) din

Legea nr. 213/1998, de Ministerul Finanțelor Publice.

Prin

urmare, Municipiul Sebeș și Consiliul Local Sebeș nu au calitate procesuală

pasivă în cauză, aceasta revenind Statului Român.

Câtă

vreme excepția lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți a fost admisă,

celelalte excepții invocate de aceștia nu au mai fost analizate.

Pentru

aceleași considerente, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român, invocată de acesta prin întâmpinarea depusă la dosar, a fost

respinsă, precum și excepțiile inadmisibilității și tardivității formulării

acțiunii.

Cu

referire la ultimele două excepții, instanța a reținut că, raportat la temeiul

legal invocat de reclamanți în acțiune, respectiv, art. 480 - 481 C. civ.,

cererea este imprescriptibilă, iar cât privește excepția inadmisibilității,

susținerea pârâtului potrivit căreia reclamanții trebuiau să urmeze procedura

instituită de Legea nr. 10/2001 a fost apreciată ca o apărare de fond, cu atât

mai mult cu cât reclamanții au investit instanța cu o acțiune atipică în

revendicare.

Pe

fondul cauzei, s-a reținut că imobilul înscris în CF 264 Sebeș, nr. ord. A+2,

nr. top. 915 și 916, compus din casă din lut cu o cameră și grădină intravilan

în suprafață de 130 și, respectiv, 263 stj., a constituit proprietatea

antecesoarei reclamantului S.C., intabulată sub B9 (f. 285 verso), imobil ce a

fost transcris în CF 9.221 sub B1 (f. 6 dosarul Judecătoriei Sebeș).

Prin

contractul de întreținere autentificat sub nr. 2.025/1972, acest imobil a fost

transmis de S.C. (mama reclamantului S.C.) fiului și soției acestuia (respectiv

mamei reclamantului de ordin II), dobânditorii intabulându-se prin încheierea

de CF 1.826/12 mai 1972, sub B 2-3.

Urmare

plecării definitive din țară a reclamantului S.C. și a soției acestuia, S.M.E.,

în anul 1986, respectivul imobil a trecut în proprietatea Statului Român în

baza Decretului nr. 223/1974, intabularea acestuia fiind operată sub B4, prin

Încheierea de C F 306 din 08 februarie 1986.

Ulterior,

prin Legea nr. 112/1995, imobilul în discuție a fost înstrăinat numiților P.I.

și P.C., dreptul de proprietate al acestora fiind intabulat sub B 5-6 prin

Încheierea de CF 1.165 din 26 noiembrie 1996.

Cât

privește terenurile de categorie arător și neproductiv înscrise în CF 2.641

Sebeș, nr. ord. A+3-7, nr. top. 8.164/1, 8.534/1/b/5, 8.534/1/b/7, 8.526/2,

8.534/2/h/1 și 8.534/2/h/4, s-a reținut că acestea au rămas în proprietatea

antecesorului reclamantului S.C. (respectiv în proprietatea numitului S.I.),

astfel cum rezultă din mențiunea efectuată sub B8 în CF 2.641 Sebeș, fiind

ulterior reconstituit dreptul de proprietate în favoarea unor terțe persoane

cărora li s-au emis titluri de proprietate, astfel cum precizează pârâții prin

întâmpinările depuse la dosar.

Reclamantul

S.G. este fiul reclamantului S.C., astfel cum rezultă din actele de stare

civilă depuse la dosar.

Față

de operațiunile efectuate în cele două cărți funciare și cererea reclamanților,

la termenul de judecată stabilit la data de 14 martie 2012, instanța a pus în

vedere mandatarei acestora să facă dovada calității procesuale active a

reclamantului S.G., aspect clarificat la termenul din 18 aprilie 2012, în

sensul că acesta nu are calitatea de reclamant ci doar de mandatar al tatălui

său, cu toate că acțiunea a fost promovată de ambii.

S-a

reținut, că imobilele în litigiu au fost solicitate de reclamant atât în baza

Legii nr. 10/2001, cât și în baza legii fondului funciar, însă cu mult peste

termenul legal prevăzut de aceste legi reparatorii pentru depunerea

notificării, și, respectiv, a cererii de reconstituire a dreptului de

proprietate asupra terenurilor, motiv pentru care solicitările reclamantului au

fost respinse, ca fiind tardive.

Până

la apariția Legii nr. 10/2001, analiza valabilității titlului statului, a

actelor de înstrăinare a imobilelor și restituirea acestora, putea forma

obiectul acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În

speță, acțiunea întemeiată pe textul de lege sus menționat după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, având ca obiect constatarea preluării abuzive a

imobilelor în litigiu de către pârâtul Statul Român, s-a apreciat a fi

nefondată, titlul statului pentru imobilele preluate în baza Decretului nr.

223/1974 fiind analizat în cuprinsul Normelor Metodologice de aplicare unitară

a Legii nr. 10/2001, ca fiind abuziv, atât cu privire la bunurile trecute în

proprietatea statului cu plată (cum e situația în speță pentru construcții),

cât și a celor preluate fără plată.

Față

de aceste considerente, prima instanță a concluzionat că preluarea abuzivă la

care face referire reclamantul în acțiune nu poate face obiectul analizei prin

prisma dispozițiilor art. 480 C. civ., aceasta fiind posibilă doar în cadrul

juridic instituit și reglementat de Legea nr. 10/2001, de care reclamantul se

poate considera că nu a uzat, câtă vreme o atare cerere a fost formulată doar

în anul 2005, soluția de respingere a cererii ca tardivă fiind previzibilă.

Aceeași este situația și în ceea ce privește terenurile.

Constatarea

preluării abuzive conferă reclamantului doar un interes patrimonial a cărui

transformare într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este subordonată

îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigențelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile reparatorii și de epuizarea căilor de atac

prevăzute de lege. Ori, la acest moment reclamantul nu mai are deschisă

procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 sau de Legea nr. 247/2005 din

motive imputabile, astfel că nu poate pretinde că ar avea un bun în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu

privire la imobilele în litigiu și nici că poate pretinde despăgubiri din

partea Statului Român, în sarcina căruia nu se poate reține nici o culpă pentru

lipsa de diligență a reclamantului.

Curtea

de Apel Alba Iulia, secția I civilă, prin Decizia nr. 65 din 15 noiembrie 2012,

a respins apelul declarat de către reclamantul S.C. reținând următoarele:

Apelantul

a invocat fără temei faptul că instanța de fond nu a analizat situația

imobilelor înscrise în CF 2.641 Sebeș, pentru că s-a reținut în sentință că au

rămas înscrise pe antecesoarea reclamantului dar au fost emise titluri de

proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, în favoarea altor persoane. S-a mai

reținut și tardivitatea depunerii cererilor de reconstituire a dreptului de

proprietate în temeiul legii fondului funciar, astfel că a fost analizată în

întregime acțiunea pendinte.

Reclamantul

a promovat acțiunea în revendicare în condițiile în care nu a uzat de

prevederile legilor speciale de reparație, respectiv ale Legii nr. 18/1991 și

Legii nr. 10/2001, în termenele și condițiile prevăzute de acestea.

Decizia

nr. 33/2008, dată de ICCJ în recurs în interesul legii, cu privire la acțiunile

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate

neunitar de instanțele judecătorești, a stabilit că în cazul concursului dintre

legea specială și legea generală rezolvarea se face în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială.

În

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea

nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Deciziile

date de ICCJ în interpretarea legii sunt obligatorii, potrivit art. 329

3

C. proc. civ.

În

speță, este aplicabilă prima teză din dispozitivul deciziei instanței supreme,

respectiv, conflictul dintre legea generală și legea specială. În

considerentele deciziei, s-a arătat că nu există posibilitatea de opțiune între

legea specială și legea generală în materia revendicării pentru că asta ar

însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

Problema

compatibilității între dreptul intern și Convenție se pune doar în situația în

care, în cadrul acțiunii în revendicare, ambele părți se pot prevala de

existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a

da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același

timp, a principiului securității raporturilor juridice. În atare situație,

soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul

Convenției, ceea ce va însemna că nu statul să suporte consecințele adoptării

unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.

Privarea

de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o

încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, or, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când

statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii

prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se

plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Așadar,

neconcordanțele între legislația internă și Convenție se soluționează în

favoarea celei din urmă doar în ipoteza în care în cadrul acțiunii în revendicare

instanța trebuie să acorde prioritate unui titlu de proprietate în detrimentul

altui titlu, ceea ce ar determina ca o persoană să suporte inconsecvența

legislativă.

Ori,

reclamantul a formulat acțiunea în revendicare în contradictoriu cu Statul Român

și nu cu actualii proprietari ai imobilelor în litigiu, astfel că instanța de

fond, în mod corect, a făcut aplicarea principiului potrivit căruia legea

specială derogă de la cea generală. Cu alte cuvinte, reclamantul avea

posibilitatea de a recupera bunurile preluate de stat fără titlu în condițiile

legii speciale, Legea nr. 18/1991, respectiv, Legea nr. 10/2001, și nu în

cadrul dreptului comun, pentru că nu are un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție.

Hotărârea

este la adăpost și față de critica vizând îngrădirea liberului acces la

justiție în condițiile în care, deși există legi speciale de reparație,

reclamantul nu uzat de prevederile lor.

În

ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive, s-a reținut că

aceasta corect a fost admisă față de petitul principal din acțiunea

reclamantului, care vizează constatarea preluării abuzive a imobilelor

reclamanților, și de prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, dar și față

de art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, pentru solicitarea reclamantului

de a fi despăgubit pentru imobilele preluate abuziv.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.C., care, indicând art. 304

pct. 6 - 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat

următoarele:

În

mod greșit, s-a reținut de către instanța de apel că în speță este aplicabilă

prima teză reglementată prin dispozițiile Deciziei instanței supreme nr.

33/2008, potrivit căreia conflictul dintre legea generală și legea specială se

rezolvă în favoarea celei din urmă.

Prin

Decizia nr. 33/2008, ICCJ a statuat ca în situația concursului dintre legea

specială și cea generală are prioritate legea specială, însă cu precizarea că

atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului cea din urma are prioritate. Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun

în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau

securității raporturilor juridice.

Prin

urmare, în cauza dedusă judecații, se impune aplicarea prioritară a

dispozițiilor art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, constatând că privarea reclamantului de proprietatea celor

două imobile s-a făcut cu încălcarea criteriului de proporționalitate între

protecția proprietății și cerințele interesului general, vocația recurentului

de a promova acțiunea în revendicare decurgând din calitatea sa de proprietar

tabular.

Instanța

de apel a reținut că "atunci când statul nu mai poate să restituie

imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea

internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri

bănești" iar în speță recurentul a solicitat restituirea bunurilor prin

echivalent.

Motivarea

instanței de apel se circumscrie dezvoltării principiului specialia generalibus

derogant, invocând inadmisibilitatea acțiunii reclamantului în condițiile în

care acesta nu a uzitat de prevederile Legii nr. 10/2001.

Or,

o atare soluție îngrădește accesul la justiție și încalcă normele Constituției

României care instituie prevalența tratatelor internaționale la care România

este parte față de dreptul intern.

S-a

mai arătat, că reclamantul și-a configurat exercițiul dreptului de acces la

instanță în scopul valorificării pretenției sale concrete - recunoașterea pe

cale judecătorească a dreptului de proprietate, și că art. 21 din Constituția

României prevede că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea

drepturilor, libertăților și a intereselor sale legitime, nicio lege neputând

îngrădi exercitarea acestui drept.

Potrivit

prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție, dacă există neconcordanță între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile.

În

cauza Canciovici și alții c. României, cauza Anghelescu împotriva României,

cauza Brumărescu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat

că excluderea de către instanțe din sfera lor de competență a acțiunii în

revendicare este în sine contrară dreptului de acces la justiție garantat de

art. 6 parag. 1 din Convenție.

Acțiunea

în revendicare, chiar intentată sub imperiul Legii nr. 10/2001, nu este

inadmisibilă, căci prevederile art. 480 C. civ., nu au fost abrogate expres sau

implicit prin dispozițiile acestei legi, iar încercările de a declara

inadmisibile acțiunile în revendicare sub imperiul Legii nr. 112/1995, care

reglementa tot regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 și instituia a priori o procedură prealabilă

administrativă, au fost sancționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța

de apel trebuia să aplice principiul preeminenței dispozițiilor Convenției față

de dispozițiile de drept intern, potrivit art. 20 din Constituția României.

Cele

doua imobile au trecut în proprietatea statului român fără titlu valabil,

temeiul juridic la momentul deposedării recurentului de către Statul Român

fiind Decretul nr. 223/1974.

S-a

conchis că, reclamantul deține "un bun" în sensul Convenției,

nevalabilitatea titlului statului echivalând cu recunoașterea cu efect

retroactiv a dreptului de proprietate al acestuia, iar în acest context

recurentul justifică un interes legitim, personal, născut și actual, care să

tindă la restituirea în natură sau, în speță, prin echivalent a bunurilor

imobile ce formează obiectul prezentului litigiu, ca o condiție de exercitare a

acțiunii în revendicare.

Prin

urmare, având în vedere decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

33/2008, se impune ca judecătorul național să dea prioritate normelor de drept

comunitar în condițiile în care reclamantul deține un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, asupra căruia acestuia i s-a

recunoscut cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.

În

absența oricărei posibilități reale de despăgubire a recurentului în condițiile

în care, așa cum s-a precizat, acestuia i s-a constituit cu efect retroactiv

dreptul de proprietate, reclamantului i se cuvin despăgubiri în echivalent care

pot să fie acordate în cadrul unei acțiuni în revendicare.

În

continuare, s-a expus situația de fapt în legătură cu preluarea imobilelor de

către stat și cu soluțiile date de autoritățile naționale solicitării

reclamantului de a i se acorda măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu,

în temeiul Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001, și s-a concluzionat că, în

speță, sunt incidente dispozițiile cuprinse în art. 1 din Primul Protocolul

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, în condițiile în care art. 20 din Constituție stabilește

prioritatea în fața legislației naționale a convențiilor la care România este

parte, convenție ce a fost ratificată de Statul Român prin Legea nr. 30/1994.

S-a

mai arătat, că, având în vedere împrejurarea ca recurentul nu a solicitat

desființarea actelor de dobândire a proprietății de către terți, prin acțiunea

formulată acesta nu atentează la siguranța circuitului civil; că nu există

niciun motiv pentru a chema în judecată actualii proprietari ai imobilelor în

litigiu, iar în acest context aprecierea instanței de apel privind

condiționarea admisibilității acțiunii în revendicare de chemarea în judecată a

actualilor proprietari a imobilelor în litigiu, este nelegală; că, cel puțin

pentru imobilele înscrise în CF 2.641 Sebeș, extrasul de CF evidențiind ca

proprietar tabular pe antecesorul reclamantului recurent, respectiv, pe numitul

S.I., în condițiile în care se solicită constatarea trecerii abuzive a

imobilelor în proprietatea statului și obligarea la restituirea lor prin

echivalent, calitatea procesuală pasivă revine în exclusivitate intimaților

pârâți care au fost chemați în judecată, astfel că, în mod greșit, a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a intimaților Municipiul

Sebeș, prin primar, și Consiliul Local Sebeș, deoarece punctul 1 al petitului

acțiunii introductive a investit instanța de judecată cu o cerere de constatare

a trecerii fără titlu în proprietatea Statului Român a imobilelor înscrise în

CF 9.221 Sebeș, respectiv, 2.641 Sebeș, iar această solicitare implică

soluționarea în contradictoriu a acțiunii și cu intimatele Municipiul Sebeș,

prin primar, și Consiliul Local Sebeș, având în vedere regimul juridic al

terenului înscris în CF 2.641 Sebeș.

În

ceea ce privește vânzarea imobilului construcție, înscris în CF 9.221 Sebeș,

s-a arătat că a avut loc în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar

potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (4) și 6 din acest act normativ plata

despăgubirilor se face de către Ministerul de Finanțe, la dispoziția acestuia

fiind constituit un fond extrabugetar alimentat și din sumele obținute din

vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natura; că acțiunea vizează

și imobilele înscrise în CF 2.641 Sebeș, imobile care au intrat sub incidența

legii fondului funciar, conform înscrisului depus în acest sens la dosarul

cauzei, și că, în speță, este vorba și de gradina aferentă imobilul înscris în

CF 9.221 Sebeș, iar, cu privire la suprafețele de teren aferente ambelor

imobile. Municipiul Sebeș, prin Dispoziția nr. 441/2006, a respins notificarea

formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/2011, fără însa a invoca lipsa

calității instituției de a dispune în sensul soluționării notificării Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că limitările implicit acceptate ale

dreptului de acces la instanța nu îi pot restricționa unui justițiabil accesul

liber într-un asemenea mod sau măsura încât dreptul său de a se adresa unei

instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa, astfel de limitări

nefiind compatibile cu prevederile art. 6 parag. 1 din Convenție, iar în

absența oricărei posibilități reale de exercitare a dreptului de proprietate,

s-a conchis că era justificată cererea de acordare de despăgubiri în echivalent

în cadrul acțiunii în revendicare.

Examinând

decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9

C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele

considerente:

În

prealabil analizei întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

constată că se impune a fi făcută următoarea precizare:

Deși

reclamantul a indicat ca temei de drept al criticilor formulate și art. 304

pct. 6 - 8 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora rezultă că nu se circumscriu

niciunuia din aceste motive de recurs, astfel că instanța constată că nu este

legal investită cu analiza legalității deciziei recurate în raport de aceste

motive de recurs.

Prin

urmare, controlul de legalitate al deciziei recurate urmează a se face numai în

raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

speță, motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., așa cum a fost formulat de reclamant, vizează pronunțarea deciziei

recurate cu încălcarea art. 480 C. civil, a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în recurs

în interesul legii, a dispozițiilor art. 20(2) din Constituția României, a art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceste

critici sunt nefondate, pentru cele ce urmează:

Obiectul

prezentului litigiu îl constituie pretenția reclamantului de a obliga pârâții

la restituirea bunurilor prin echivalent reprezentând despăgubiri bănești,

bunuri ce au fost preluate de stat abuziv în perioada de referință a Legii nr.

10/2001 și care au fost înstrăinate către terți în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cu

privire la părțile cu care reclamantul a înțeles să se judece în acest raport

juridic, se constată că au fost chemați în judecată, în calitate de pârâți,

Statul Român, Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul Local Sebeș.

Prima

instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților

Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul local Sebeș, invocată de aceștia, cu

motivarea că raportat la obiectul acțiunii, respectiv constatarea preluării

abuzive de către Statul Român a imobilelor în litigiu și restituirea în

echivalent a acestora la valoarea prețului de circulație actuală, calitatea

procesuală pasivă o are Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, față

de dispozițiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1995, iar prin motivele de

apel, reclamantul a susținut că pct. 1 din acțiune trebuia judecat în

contradictoriu cu intimatele Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul local

Sebeș, având în vedere regimul juridic al terenului înscris în CF 2.641 Sebeș,

aceleași critici fiind formulate și prin cererea de recurs.

În

ceea ce privește criticile potrivit cărora punctul 1 al cererii de chemare în

judecată trebuia soluționat în contradictoriu și cu intimatele Municipiul

Sebeș, prin primar, și Consiliul local Sebeș având în vedere regimul juridic al

terenului înscris în CF 2.641 Sebeș, se constată că sunt nefondate.

Astfel,

obiectul acțiunii îl constituie pretenția reclamantului de a i se acorda

despăgubiri în echivalent pentru imobilele în litigiu, preluate de stat abuziv.

Solicitarea

reclamantului de a se constata că imobilul a fost preluat abuziv de stat nu

constituie petitul principal al acțiunii pendinte, așa cum greșit a reținut

instanța de apel, ci un argument în susținerea temeiniciei singurului capăt de

cerere, respectiv, de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri, pe calea

dreptului comun, pentru imobilele preluate abuziv de stat, iar într-o astfel de

acțiune calitatea procesuală pasivă o are cel ce a preluat abuziv imobilele,

respectiv, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și nu intimații

pârâți Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul local Sebeș, față de regimul

juridic actual al terenului înscris în CF 2.641 Sebeș, cum a susținut

recurentul reclamant.

În

ceea ce privește celelalte critici formulate de reclamant potrivit cărora, în

raport de art. 20 (2) din Constituție și de dispozițiile Deciziei nr. 33/2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în recurs

în interesul legii, se impune aplicarea cu prioritate a dispozițiilor art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

condițiile în care reclamantul deține "un bun" cu privire la

imobilele în litigiu, în sensul acestor dispoziții convenționale; că, greșit,

instanța de apel a reținut că în speță este aplicabilă prima teză din Decizia

nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile

Unite, în recurs în interesul legii, întrucât este adevărat că s-a statuat că

atunci când există neconcordanțe între legea specială și legea generală, are

prioritate legea specială, însă atunci când există neconcordanțe între legea

specială și Convenția Europeană, cea din urmă are prioritate, ce poate fi dată

în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care nu se

aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor

juridice, și că acțiunea în revendicare intentată chiar sub incidența Legii nr.

10/2001 nu este inadmisibilă, căci prevederile art. 480 C. civ. nu au fost

abrogate implicit sau expres prin dispozițiile legii speciale, se constată că

sunt nefondate, pentru cele ce urmează;

Instanța

de apel, conformându-se dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în recurs în interesul

legii, a analizat acțiunea formulată de reclamant pe dreptul comun, potrivit

art. 480 C. civil, atât în raport de dreptul intern, cât și în raport de

normele convenționale.

Astfel,

imobilul în litigiu a fost preluat de stat abuziv în perioada de referință a

Legii nr. 10/2001, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar față de prevederile

art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora "Bunurile preluate de

stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", odată cu

apariția Legii nr. 10/2001, se constată că imobilul în litigiu, fiind preluat

abuziv de stat, putea fi solicitat în condițiile acestei legi, care, la art. 2,

menționează că se înțelege prin preluare în mod abuziv.

În

acest sens, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea

specială.

Având

în vedere aceste statuări, obligatorii pentru instanțe, potrivit art. 329(3) C.

proc. civ., se constată că analiza cererii de față în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece concursul dintre

legea generală și legea specială se realizează în favoarea celei din urmă, și,

prin urmare, legal, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare

promovată, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., de către reclamant, câtă vreme

acesta avea deschisă calea procedurilor speciale pentru retrocedarea în natură

a imobilelor în litigiu sau acordarea de măsuri reparatorii.

În

ceea ce privește criticile formulate de reclamant potrivit cărora în raport de

normele convenționale, acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun este

admisibilă potrivit tezei a doua reglementată prin Decizia nr. 33/2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul

legii, deoarece deține un "bun" cu privire la imobilele în litigiu,

intrând astfel sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora,

pentru cele ce urmează;

Instanța

supremă, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, a

mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate.

Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Astfel,

Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de

Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

În

ceea ce privește noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate

să cuprindă atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv

creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o

speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform

principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

"bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau

judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect

dreptul de proprietate.

În

schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul

articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a

stins de mult timp, ori o creanță condițională care a devenit caducă prin

neîndeplinirea condiției, astfel că susținerea reclamantului potrivit căreia

dețin "un bun" în sensul Curții Europene a Drepturilor Omului cu

privire la imobilele în litigiu, întrucât nevalabilitatea titlului statului

echivalează cu recunoașterea unui efect retroactiv a dreptului său, este

nefondată.

Prin

urmare, reclamantul, care invocă dreptul de proprietate al autorului său ori

dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu, care s-au stins de

mult timp prin neexercitare, nu deține un "bun actual" și nu are un

drept la acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri pe calea

dreptului comun pentru imobilele în litigiu, ce au fost preluate abuziv de stat

în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, situație în care, legal, instanța

de apel nu a analizat îndreptățirea reclamantului la despăgubiri și în raport

de teza a doua din Decizia nr. 33/2008.

Așadar,

față de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor Primului Protocol adițional la Convenție,

ale art. 480 C. civ. și ale tezei a doua din Decizia nr. 33/2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în recurs în interesul

legii, sunt nefondate.

Soluția

instanței de apel potrivit căreia, în speță, nu este incidentă teza a doua

reglementată prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție - Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, se constată că este

legală în raport și de dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care prevăd că "orice

persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au

fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe", pentru

cele ce urmează;

În

cauza Rotaru contra României, Curtea Europeană a arătat că art. 13 din

Convenția Europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce

permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de

Convenție, cu alte cuvinte garantează în dreptul intern existența unui recurs

care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a

unui drept consacrat de Convenție.

Potrivit

acestei dispoziții convenționale, se constată că se impune o cale internă de

atac în fața unei "autorități naționale competente", care să

examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere

și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume

marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma

dispozițiilor Convenției.

Prin

urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui

remediu corespunzător constituie ceea ce se numește a fi un "recurs

efectiv" în jurisprudența C.E.D.O., în sensul art. 13 din Convenție.

Or,

atât jurisprudența C.E.D.O., cât și doctrina, cu privire la natura acestui

" recurs intern" au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din

Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită

combaterea unei legi naționale pe motiv că este contrară Convenției sau să

atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale.

De

aceea, art. 13 din Convenție, astfel cum a fost interpretat de organele cu

atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs

național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către

o lege națională a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale

adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de

aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

Cu

alte cuvinte, în baza acestei dispoziții convenționale, judecătorul național nu

poate înlătura o lege sub pretext că nu corespunde Convenției, ci este obligat

să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de

convenționalitate, întrucât deschiderea unei căi paralele legii speciale existente,

în speță Legea nr. 10/2001, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai

adecvat, nu reprezintă o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din

Convenție.

De

aceea, față de această dispoziție convențională, se constată că în dreptul

intern a fost adoptată o soluție de către stat pentru restituirea în natură a

imobilelor preluate abuziv de către acesta, sau, în măsura în care restituirea

în natură nu este posibilă, cum este cazul în speță, acordarea de măsuri

reparatorii printre care și măsurile reparatorii în echivalent sub formă de

despăgubiri, respectiv, Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005,

lege cu caracter special ale cărei dispoziții nu contravin dispozițiilor

Convenției, întrucât, așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, aceasta lasă la latitudinea statelor semnatare ale

Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri,

soluție ce trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabilă pentru

a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

În

ceea ce privește sistemul național existent de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent, se constată că a fost deja realizat controlul de

convenționalitate de Curtea Europeană în hotărârea pilot Maria Atanasiu și

alții împotriva României și s-a stabilit în sarcina statului român obligația de

a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze

protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Prin

urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor

reparatorii în echivalent pentru bunurile preluate în mod abuziv de stat, impun

autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile stabilite

prin legile speciale pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri

reparatorii.

Or,

prin norma națională în materie, Legea nr. 10/2001, modificată, s-a reglementat

că, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor ce

intră sub incidența Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent sub

formă de despăgubiri se acordă potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

iar stabilirea cuantumului despăgubirilor se face potrivit art. 16 alin. (6) și

(7) din acest act normativ, și că, în ceea ce privește cuantumul despăgubirii

acordate, acesta poate face obiect de analiză al instanțelor de judecată, după

ce despăgubirile au fost stabilite de către Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor, iar parcurgerea acestei proceduri administrative prealabile

este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., ale dreptului de acces la

o instanță, potrivit art. 6, aspect reamintit și în hotărârea pilot pronunțată

în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.

De

aceea, existența mecanismului de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de

despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură, în temeiul Legii

nr. 10/2001, ce reglementează procedurile de urmat și stabilirea instituțiilor

abilitate cu soluționarea acestora, chiar perfectibil, obligație ce cade în

sarcina statului român, așa cum s-a dispus prin decizia pilot Maria Atanasiu și

alții împotriva României, în dreptul intern, nu atrage posibilitatea analizei

acțiunii promovate de reclamant pe calea dreptului comun pentru acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent pentru un imobil ce intră sub incidența legii

speciale.

Față

de aceste considerente, se constată că, pe calea dreptului comun, nu se poate

pronunța o hotărâre de angajare a răspunderii Statului Român pentru legislația

adoptată, în aplicarea art. 20 (2) din Constituție, prin acordarea de

despăgubiri bănești reclamantului, care nu a uzat de procedurile speciale de

acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele preluate

abuziv de stat și imposibil de restituit în natură, din culpa sa.

Pentru

considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.C. împotriva Deciziei nr. 65

din 15 noiembrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - AM