ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2840/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă formulată și înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sebeș sub dosar nr. 415/298/2010, reclamanții S.C. și S.G. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul Local Sebeș solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilele înscrise în CF 2.641, nr. top. 8.164/1, 8.534/1/D/5, 8.534/1/D/7, 8.526/2, 8.534/2/h/1, 8.534/2/h/4, respectiv, imobilul înscris în CF 9.221 Sebeș, nr. top. 915, 916 (casă și teren), au trecut fără titlu (în mod abuziv) în proprietatea Statului Român; să se dispună obligarea pârâților la restituirea imobilelor menționate la pct. 1 din petit în echivalent, respectiv raportat la prețul de circulație al acestora care urmează să fie stabilit în baza unui raport de expertiză ce va fi efectuat în cauză, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Dat fiind faptul că la termenul stabilit la data de 07 iunie 2010 mandatara reclamanților a învederat instanței valoarea obiectului cererii ca fiind de peste 500.000 RON, prin Sentința civilă nr. 618/2010 s-a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sebeș în soluționarea cauzei promovate de reclamanți și, pe cale de consecință, a fost declinată în favoarea Tribunalului Alba competența de soluționare a acțiunii, apreciindu-se incidența prevederilor art. 2 alin (1) lit. b) C. proc. civ. Pe rolul Tribunalului Alba, cauza a fost înregistrată la data de 12 iulie 2010. În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că imobilul înscris în CF 2.641 Sebeș a constituit proprietatea tabulară a antecesorului acestora, respectiv, a numitului S.I., tatăl reclamantului de ord.

1 și, respectiv, bunicul reclamantului de ord. 2. Evidența de CF menționează intabularea acestuia la data de 5 iunie 1940 cu titlu de moștenire la poziția B8 - după S.J., proprietar al imobilului din anul 1897. Parte din imobilul menționat, respectiv, de la poziția A2 a trecut în data de 22 martie 1972, în CF 9.221 Sebeș cu nr. top. 915 și, respectiv, 916, inițial în favoarea lui S.C., iar mai apoi la data de 12 mai 1972 în favoarea reclamantului S.C. și a soției sale M.E., cu titlu de întreținere. Deoarece în anul 1986 reclamantul S.C. și soția sa au decis să plece din țară împreună cu copiii, respectiv, reclamantul S.G., pentru a-și întregi familia în Germania, proprietățile acestuia au fost trecute în mod abuziv în favoarea Statului Român în baza Decretului nr. 223/1974.

Conform procedurii, reclamantul S.C. a fost silit să renunțe la cetățenia română în vederea aprobării plecării definitive din țară, condiționat de predarea în favoarea Statului Român a bunurilor sale mobile și imobile. Ca o consecință a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 21 din 3 februarie 1986, imobilul casă și grădină în suprafață de 1.414 mp., înscris în CF 9.221 Sebeș, a trecut în proprietatea Statului Român în considerarea dispozițiilor art. art. 2, art. 3 și art. 4 din Decretul nr. 223/1974. Celelalte imobile care au rămas înscrise în CF 2.641 Sebeș - terenuri, au fost, de asemenea, preluate de către Statul Român fără acordarea de despăgubiri. Prin Sentința civilă nr. 214/2009, pronunțată de Judecătoria Sebeș în dos.

nr. 530/298/2006, a fost constatată nulitatea declarației de renunțare la cetățenia română a reclamantului S.C., ca urmare a vicierii consimțământului acestuia, fiind dispusă anularea mențiunilor efectuate în acest sens în Registrul stării civile al Primăriei Sebeș. S-a mai arătat, că reclamanții au solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv, ale Legii nr. 18/1991, însă, în primul caz notificarea acestora a fost respinsă prin Dispoziția nr. 441 din 26 ianuarie 2006 emisă de către Primarul Municipiului Sebeș, ca fiind tardiv introdusă, iar în ceea ce privește legea fondului funciar, posibilitatea de a beneficia de dispozițiile acesteia a fost limitată cât timp reclamantul S.C.

nu a avut cetățenie română. Ulterior pronunțării Sentinței civile nr. 214/2009 a Judecătoriei Sebeș, cererea acestuia a fost respinsă ca tardivă. S-a argumentat că în cazul dedus judecății sunt incidente dispozițiile cuprinse în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în condițiile în care art. 20 din Constituție stabilește prioritatea în fața legislației naționale a convențiilor la care România este parte; că prejudiciul încercat de către reclamanți este evident în condițiile în care, justificând calitatea de proprietari ai bunurilor din petit, sunt în imposibilitate de a exercita prerogativele ce decurg din exercițiul acestuia în condițiile în care statul a dispus în favoarea unor terțe persoane constituirea dreptului de proprietate.

S-a concluzionat, că reclamanții, fiind lipsiți de proprietatea lor, sunt îndreptățiți la acordarea unor despăgubiri corespunzătoare ce urmează a fi determinate prin efectuarea unui raport de expertiză. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, 481 C. civ. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare invocând excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, excepția inadmisibilității și tardivității formulării acțiunii, iar pârâții Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul Local Sebeș au depus întâmpinare invocând, în principal, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestora și excepția inadmisibilității acțiunii, și, pe fond, au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Acțiunea a fost precizată de reclamanți după efectuarea raportului de expertiză în sensul că aceștia au solicitat, în principal, să se constate că prețul de circulație al imobilului construcții și teren înscris în CF 9.221 Sebeș la data de 11 februarie 1986 a fost în cuantum de 141.581 RON; să se constate că reclamantul S.C. a primit cu titlu de despăgubire, în ceea ce privește imobilul înscris în CF 9.221 Sebeș, la data de 11 februarie 1986, suma de 80.000 RON; să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 448.733 RON, având în vedere prețul de circulație al imobilelor înscrise în CF 9.221 Sebeș și, respectiv, 2.641 Sebeș preluate fără titlu în proprietatea statului, din care a fost dedusă valoarea actualizată a sumei de 80 000 RON, acordată cu titlu de despăgubiri.

În secundar, au solicitat obligarea pârâților la plata în favoarea reclamanților a sumei de 234.966 RON, corespondent procentual al sumei de 61.581 RON (diferența dintre 141.581 RON și cea de 80.000 RON efectiv încasată cu titlu de despăgubiri) din valoarea de 141.581 RON, aplicat la valoarea actuală de circulație a imobilelor, determinată prin raportul de expertiză; să se dispună obligarea pârâților la plata în favoarea reclamanților a sumei de 99.140 RON, corespondent procentual al sumei de 61.581 RON (diferența dintre 141.581 RON și cea de 80.000 RON efectiv încasată cu titlu de despăgubiri din valoarea de 141.581 RON), aplicat la valoarea actuală de circulație a imobilului construcție înscris în CF 9.221 Sebeș determinată prin raportul de expertiză; să se dispună obligarea pârâților la plata în favoarea reclamanților a sumei de 24.832 RON, reprezentând actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 61.591 RON neîncasată, cu titlu de despăgubiri.

Prin Sentința civilă nr. 1.152/2012, pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă, s-a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Alba în soluționarea cauzei, invocată din oficiu la termenul din 19 octombrie 2011, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul Local Sebeș, și, în consecință, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul S.C. împotriva acestora; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și excepțiile inadmisibilității și tardivității formulării acțiunii invocate de acest pârât prin întâmpinare, iar, pe fond, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul S.C.

împotriva pârâtului Statul Român, și a fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâților Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul Local Sebeș, în sumă de 600 RON. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut, în esență, următoarele: La termenul de judecată stabilit la data de 19 octombrie 2011, dată fiind valoarea imobilelor în litigiu stabilită prin expertiza efectuată în cauză la suma totală de 479.927 RON, instanța a invocat excepția de necompetență materială a tribunalului în soluționarea cauzei, față de prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., excepție ce a fost respinsă având în vedere că valoarea obiectului litigiului, după prețuirea reclamanților, depășea suma de 500.000 RON.

Raportat la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul Local Sebeș, s-a reținut că aceasta se privește a fi întemeiată, fiind admisă și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea formulată împotriva acestora. Raportat la obiectul acțiunii, respectiv, constatarea preluării abuzive de către Statul Român a imobilelor în litigiu și restituirea în echivalent a acestora la valoarea prețului de circulație actuală, calitatea procesuală pasivă în speță revine pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, calitate conferită atât de cererea vizând preluarea abuzivă a imobilelor, cât și de obligația achitării despăgubirilor pentru acestea în cazul în care o astfel de cerere s-ar aprecia ca fiind întemeiată.

Imobilul înscris în CF 9.221 Sebeș, care a constituit proprietatea reclamantului S.C. și a soției acestuia, a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării definitive a acestuia din țară, făcând ulterior obiectul unei înstrăinări în baza Legii nr. 112/1995. Potrivit art. 13 din actul normativ sus-menționat, plata despăgubirilor se face de Ministerul de Finanțe, Statul fiind reprezentat, conform art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, de Ministerul Finanțelor Publice. Prin urmare, Municipiul Sebeș și Consiliul Local Sebeș nu au calitate procesuală pasivă în cauză, aceasta revenind Statului Român. Câtă vreme excepția lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți a fost admisă, celelalte excepții invocate de aceștia nu au mai fost analizate.

Pentru aceleași considerente, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, invocată de acesta prin întâmpinarea depusă la dosar, a fost respinsă, precum și excepțiile inadmisibilității și tardivității formulării acțiunii. Cu referire la ultimele două excepții, instanța a reținut că, raportat la temeiul legal invocat de reclamanți în acțiune, respectiv, art. 480 - 481 C. civ., cererea este imprescriptibilă, iar cât privește excepția inadmisibilității, susținerea pârâtului potrivit căreia reclamanții trebuiau să urmeze procedura instituită de Legea nr. 10/2001 a fost apreciată ca o apărare de fond, cu atât mai mult cu cât reclamanții au investit instanța cu o acțiune atipică în revendicare.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că imobilul înscris în CF 264 Sebeș, nr. ord. A+2, nr. top. 915 și 916, compus din casă din lut cu o cameră și grădină intravilan în suprafață de 130 și, respectiv, 263 stj., a constituit proprietatea antecesoarei reclamantului S.C., intabulată sub B9 (f. 285 verso), imobil ce a fost transcris în CF 9.221 sub B1 (f. 6 dosarul Judecătoriei Sebeș). Prin contractul de întreținere autentificat sub nr. 2.025/1972, acest imobil a fost transmis de S.C. (mama reclamantului S.C.) fiului și soției acestuia (respectiv mamei reclamantului de ordin II), dobânditorii intabulându-se prin încheierea de CF 1.826/12 mai 1972, sub B 2-3. Urmare plecării definitive din țară a reclamantului S.C.

și a soției acestuia, S.M.E., în anul 1986, respectivul imobil a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 223/1974, intabularea acestuia fiind operată sub B4, prin Încheierea de C F 306 din 08 februarie 1986. Ulterior, prin Legea nr. 112/1995, imobilul în discuție a fost înstrăinat numiților P.I. și P.C., dreptul de proprietate al acestora fiind intabulat sub B 5-6 prin Încheierea de CF 1.165 din 26 noiembrie 1996. Cât privește terenurile de categorie arător și neproductiv înscrise în CF 2.641 Sebeș, nr. ord. A+3-7, nr. top. 8.164/1, 8.534/1/b/5, 8.534/1/b/7, 8.526/2, 8.534/2/h/1 și 8.534/2/h/4, s-a reținut că acestea au rămas în proprietatea antecesorului reclamantului S.C.

(respectiv în proprietatea numitului S.I.), astfel cum rezultă din mențiunea efectuată sub B8 în CF 2.641 Sebeș, fiind ulterior reconstituit dreptul de proprietate în favoarea unor terțe persoane cărora li s-au emis titluri de proprietate, astfel cum precizează pârâții prin întâmpinările depuse la dosar. Reclamantul S.G. este fiul reclamantului S.C., astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar. Față de operațiunile efectuate în cele două cărți funciare și cererea reclamanților, la termenul de judecată stabilit la data de 14 martie 2012, instanța a pus în vedere mandatarei acestora să facă dovada calității procesuale active a reclamantului S.G., aspect clarificat la termenul din 18 aprilie 2012, în sensul că acesta nu are calitatea de reclamant ci doar de mandatar al tatălui său, cu toate că acțiunea a fost promovată de ambii.

S-a reținut, că imobilele în litigiu au fost solicitate de reclamant atât în baza Legii nr. 10/2001, cât și în baza legii fondului funciar, însă cu mult peste termenul legal prevăzut de aceste legi reparatorii pentru depunerea notificării, și, respectiv, a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, motiv pentru care solicitările reclamantului au fost respinse, ca fiind tardive. Până la apariția Legii nr. 10/2001, analiza valabilității titlului statului, a actelor de înstrăinare a imobilelor și restituirea acestora, putea forma obiectul acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În speță, acțiunea întemeiată pe textul de lege sus menționat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având ca obiect constatarea preluării abuzive a imobilelor în litigiu de către pârâtul Statul Român, s-a apreciat a fi nefondată, titlul statului pentru imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 fiind analizat în cuprinsul Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, ca fiind abuziv, atât cu privire la bunurile trecute în proprietatea statului cu plată (cum e situația în speță pentru construcții), cât și a celor preluate fără plată.

Față de aceste considerente, prima instanță a concluzionat că preluarea abuzivă la care face referire reclamantul în acțiune nu poate face obiectul analizei prin prisma dispozițiilor art. 480 C. civ., aceasta fiind posibilă doar în cadrul juridic instituit și reglementat de Legea nr. 10/2001, de care reclamantul se poate considera că nu a uzat, câtă vreme o atare cerere a fost formulată doar în anul 2005, soluția de respingere a cererii ca tardivă fiind previzibilă. Aceeași este situația și în ceea ce privește terenurile. Constatarea preluării abuzive conferă reclamantului doar un interes patrimonial a cărui transformare într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigențelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii și de epuizarea căilor de atac prevăzute de lege.

Ori, la acest moment reclamantul nu mai are deschisă procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 sau de Legea nr. 247/2005 din motive imputabile, astfel că nu poate pretinde că ar avea un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la imobilele în litigiu și nici că poate pretinde despăgubiri din partea Statului Român, în sarcina căruia nu se poate reține nici o culpă pentru lipsa de diligență a reclamantului. Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, prin Decizia nr. 65 din 15 noiembrie 2012, a respins apelul declarat de către reclamantul S.C. reținând următoarele: Apelantul a invocat fără temei faptul că instanța de fond nu a analizat situația imobilelor înscrise în CF 2.641 Sebeș, pentru că s-a reținut în sentință că au rămas înscrise pe antecesoarea reclamantului dar au fost emise titluri de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, în favoarea altor persoane.

S-a mai reținut și tardivitatea depunerii cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legii fondului funciar, astfel că a fost analizată în întregime acțiunea pendinte. Reclamantul a promovat acțiunea în revendicare în condițiile în care nu a uzat de prevederile legilor speciale de reparație, respectiv ale Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 10/2001, în termenele și condițiile prevăzute de acestea.

Decizia nr. 33/2008, dată de ICCJ în recurs în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, a stabilit că în cazul concursului dintre legea specială și legea generală rezolvarea se face în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Deciziile date de ICCJ în interpretarea legii sunt obligatorii, potrivit art. 329 3 C. proc. civ. În speță, este aplicabilă prima teză din dispozitivul deciziei instanței supreme, respectiv, conflictul dintre legea generală și legea specială. În considerentele deciziei, s-a arătat că nu există posibilitatea de opțiune între legea specială și legea generală în materia revendicării pentru că asta ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

Problema compatibilității între dreptul intern și Convenție se pune doar în situația în care, în cadrul acțiunii în revendicare, ambele părți se pot prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna că nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.

Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești. Așadar, neconcordanțele între legislația internă și Convenție se soluționează în favoarea celei din urmă doar în ipoteza în care în cadrul acțiunii în revendicare instanța trebuie să acorde prioritate unui titlu de proprietate în detrimentul altui titlu, ceea ce ar determina ca o persoană să suporte inconsecvența legislativă.

Ori, reclamantul a formulat acțiunea în revendicare în contradictoriu cu Statul Român și nu cu actualii proprietari ai imobilelor în litigiu, astfel că instanța de fond, în mod corect, a făcut aplicarea principiului potrivit căruia legea specială derogă de la cea generală. Cu alte cuvinte, reclamantul avea posibilitatea de a recupera bunurile preluate de stat fără titlu în condițiile legii speciale, Legea nr. 18/1991, respectiv, Legea nr. 10/2001, și nu în cadrul dreptului comun, pentru că nu are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Hotărârea este la adăpost și față de critica vizând îngrădirea liberului acces la justiție în condițiile în care, deși există legi speciale de reparație, reclamantul nu uzat de prevederile lor.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive, s-a reținut că aceasta corect a fost admisă față de petitul principal din acțiunea reclamantului, care vizează constatarea preluării abuzive a imobilelor reclamanților, și de prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, dar și față de art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, pentru solicitarea reclamantului de a fi despăgubit pentru imobilele preluate abuziv. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.C., care, indicând art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele: În mod greșit, s-a reținut de către instanța de apel că în speță este aplicabilă prima teză reglementată prin dispozițiile Deciziei instanței supreme nr. 33/2008, potrivit căreia conflictul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.

Prin Decizia nr. 33/2008, ICCJ a statuat ca în situația concursului dintre legea specială și cea generală are prioritate legea specială, însă cu precizarea că atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului cea din urma are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Prin urmare, în cauza dedusă judecații, se impune aplicarea prioritară a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constatând că privarea reclamantului de proprietatea celor două imobile s-a făcut cu încălcarea criteriului de proporționalitate între protecția proprietății și cerințele interesului general, vocația recurentului de a promova acțiunea în revendicare decurgând din calitatea sa de proprietar tabular.

Instanța de apel a reținut că "atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești" iar în speță recurentul a solicitat restituirea bunurilor prin echivalent. Motivarea instanței de apel se circumscrie dezvoltării principiului specialia generalibus derogant, invocând inadmisibilitatea acțiunii reclamantului în condițiile în care acesta nu a uzitat de prevederile Legii nr. 10/2001. Or, o atare soluție îngrădește accesul la justiție și încalcă normele Constituției României care instituie prevalența tratatelor internaționale la care România este parte față de dreptul intern.

S-a mai arătat, că reclamantul și-a configurat exercițiul dreptului de acces la instanță în scopul valorificării pretenției sale concrete - recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului de proprietate, și că art. 21 din Constituția României prevede că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept. Potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În cauza Canciovici și alții c. României, cauza Anghelescu împotriva României, cauza Brumărescu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că excluderea de către instanțe din sfera lor de competență a acțiunii în revendicare este în sine contrară dreptului de acces la justiție garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție. Acțiunea în revendicare, chiar intentată sub imperiul Legii nr. 10/2001, nu este inadmisibilă, căci prevederile art. 480 C. civ., nu au fost abrogate expres sau implicit prin dispozițiile acestei legi, iar încercările de a declara inadmisibile acțiunile în revendicare sub imperiul Legii nr. 112/1995, care reglementa tot regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și instituia a priori o procedură prealabilă administrativă, au fost sancționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel trebuia să aplice principiul preeminenței dispozițiilor Convenției față de dispozițiile de drept intern, potrivit art. 20 din Constituția României. Cele doua imobile au trecut în proprietatea statului român fără titlu valabil, temeiul juridic la momentul deposedării recurentului de către Statul Român fiind Decretul nr. 223/1974. S-a conchis că, reclamantul deține "un bun" în sensul Convenției, nevalabilitatea titlului statului echivalând cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al acestuia, iar în acest context recurentul justifică un interes legitim, personal, născut și actual, care să tindă la restituirea în natură sau, în speță, prin echivalent a bunurilor imobile ce formează obiectul prezentului litigiu, ca o condiție de exercitare a acțiunii în revendicare.

Prin urmare, având în vedere decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, se impune ca judecătorul național să dea prioritate normelor de drept comunitar în condițiile în care reclamantul deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, asupra căruia acestuia i s-a recunoscut cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate. În absența oricărei posibilități reale de despăgubire a recurentului în condițiile în care, așa cum s-a precizat, acestuia i s-a constituit cu efect retroactiv dreptul de proprietate, reclamantului i se cuvin despăgubiri în echivalent care pot să fie acordate în cadrul unei acțiuni în revendicare.

În continuare, s-a expus situația de fapt în legătură cu preluarea imobilelor de către stat și cu soluțiile date de autoritățile naționale solicitării reclamantului de a i se acorda măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu, în temeiul Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001, și s-a concluzionat că, în speță, sunt incidente dispozițiile cuprinse în art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în condițiile în care art. 20 din Constituție stabilește prioritatea în fața legislației naționale a convențiilor la care România este parte, convenție ce a fost ratificată de Statul Român prin Legea nr. 30/1994.

S-a mai arătat, că, având în vedere împrejurarea ca recurentul nu a solicitat desființarea actelor de dobândire a proprietății de către terți, prin acțiunea formulată acesta nu atentează la siguranța circuitului civil; că nu există niciun motiv pentru a chema în judecată actualii proprietari ai imobilelor în litigiu, iar în acest context aprecierea instanței de apel privind condiționarea admisibilității acțiunii în revendicare de chemarea în judecată a actualilor proprietari a imobilelor în litigiu, este nelegală; că, cel puțin pentru imobilele înscrise în CF 2.641 Sebeș, extrasul de CF evidențiind ca proprietar tabular pe antecesorul reclamantului recurent, respectiv, pe numitul S.I., în condițiile în care se solicită constatarea trecerii abuzive a imobilelor în proprietatea statului și obligarea la restituirea lor prin echivalent, calitatea procesuală pasivă revine în exclusivitate intimaților pârâți care au fost chemați în judecată, astfel că, în mod greșit, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a intimaților Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul Local Sebeș, deoarece punctul 1 al petitului acțiunii introductive a investit instanța de judecată cu o cerere de constatare a trecerii fără titlu în proprietatea Statului Român a imobilelor înscrise în CF 9.221 Sebeș, respectiv, 2.641 Sebeș,

iar această solicitare implică soluționarea în contradictoriu a acțiunii și cu intimatele Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul Local Sebeș, având în vedere regimul juridic al terenului înscris în CF 2.641 Sebeș.

În ceea ce privește vânzarea imobilului construcție, înscris în CF 9.221 Sebeș, s-a arătat că a avut loc în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (4) și 6 din acest act normativ plata despăgubirilor se face de către Ministerul de Finanțe, la dispoziția acestuia fiind constituit un fond extrabugetar alimentat și din sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natura; că acțiunea vizează și imobilele înscrise în CF 2.641 Sebeș, imobile care au intrat sub incidența legii fondului funciar, conform înscrisului depus în acest sens la dosarul cauzei, și că, în speță, este vorba și de gradina aferentă imobilul înscris în CF 9.221 Sebeș, iar, cu privire la suprafețele de teren aferente ambelor imobile.

Municipiul Sebeș, prin Dispoziția nr. 441/2006, a respins notificarea formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/2011, fără însa a invoca lipsa calității instituției de a dispune în sensul soluționării notificării Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că limitările implicit acceptate ale dreptului de acces la instanța nu îi pot restricționa unui justițiabil accesul liber într-un asemenea mod sau măsura încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa, astfel de limitări nefiind compatibile cu prevederile art. 6 parag. 1 din Convenție, iar în absența oricărei posibilități reale de exercitare a dreptului de proprietate, s-a conchis că era justificată cererea de acordare de despăgubiri în echivalent în cadrul acțiunii în revendicare.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: În prealabil analizei întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că se impune a fi făcută următoarea precizare: Deși reclamantul a indicat ca temei de drept al criticilor formulate și art. 304 pct. 6 - 8 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora rezultă că nu se circumscriu niciunuia din aceste motive de recurs, astfel că instanța constată că nu este legal investită cu analiza legalității deciziei recurate în raport de aceste motive de recurs. Prin urmare, controlul de legalitate al deciziei recurate urmează a se face numai în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În speță, motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa cum a fost formulat de reclamant, vizează pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea art. 480 C. civil, a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, a dispozițiilor art. 20(2) din Constituția României, a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce urmează: Obiectul prezentului litigiu îl constituie pretenția reclamantului de a obliga pârâții la restituirea bunurilor prin echivalent reprezentând despăgubiri bănești, bunuri ce au fost preluate de stat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și care au fost înstrăinate către terți în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cu privire la părțile cu care reclamantul a înțeles să se judece în acest raport juridic, se constată că au fost chemați în judecată, în calitate de pârâți, Statul Român, Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul Local Sebeș.

Prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul local Sebeș, invocată de aceștia, cu motivarea că raportat la obiectul acțiunii, respectiv constatarea preluării abuzive de către Statul Român a imobilelor în litigiu și restituirea în echivalent a acestora la valoarea prețului de circulație actuală, calitatea procesuală pasivă o are Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, față de dispozițiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1995, iar prin motivele de apel, reclamantul a susținut că pct. 1 din acțiune trebuia judecat în contradictoriu cu intimatele Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul local Sebeș, având în vedere regimul juridic al terenului înscris în CF 2.641 Sebeș, aceleași critici fiind formulate și prin cererea de recurs.

În ceea ce privește criticile potrivit cărora punctul 1 al cererii de chemare în judecată trebuia soluționat în contradictoriu și cu intimatele Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul local Sebeș având în vedere regimul juridic al terenului înscris în CF 2.641 Sebeș, se constată că sunt nefondate. Astfel, obiectul acțiunii îl constituie pretenția reclamantului de a i se acorda despăgubiri în echivalent pentru imobilele în litigiu, preluate de stat abuziv.

Solicitarea reclamantului de a se constata că imobilul a fost preluat abuziv de stat nu constituie petitul principal al acțiunii pendinte, așa cum greșit a reținut instanța de apel, ci un argument în susținerea temeiniciei singurului capăt de cerere, respectiv, de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri, pe calea dreptului comun, pentru imobilele preluate abuziv de stat, iar într-o astfel de acțiune calitatea procesuală pasivă o are cel ce a preluat abuziv imobilele, respectiv, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și nu intimații pârâți Municipiul Sebeș, prin primar, și Consiliul local Sebeș, față de regimul juridic actual al terenului înscris în CF 2.641 Sebeș, cum a susținut recurentul reclamant.

În ceea ce privește celelalte critici formulate de reclamant potrivit cărora, în raport de art. 20 (2) din Constituție și de dispozițiile Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, se impune aplicarea cu prioritate a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care reclamantul deține "un bun" cu privire la imobilele în litigiu, în sensul acestor dispoziții convenționale; că, greșit, instanța de apel a reținut că în speță este aplicabilă prima teză din Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, întrucât este adevărat că s-a statuat că atunci când există neconcordanțe între legea specială și legea generală, are prioritate legea specială, însă atunci când există neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană, cea din urmă are prioritate, ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, și că acțiunea în revendicare intentată chiar sub incidența Legii nr. 10/2001 nu este inadmisibilă, căci prevederile art. 480 C. civ.

nu au fost abrogate implicit sau expres prin dispozițiile legii speciale, se constată că sunt nefondate, pentru cele ce urmează; Instanța de apel, conformându-se dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, a analizat acțiunea formulată de reclamant pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civil, atât în raport de dreptul intern, cât și în raport de normele convenționale.

Astfel, imobilul în litigiu a fost preluat de stat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar față de prevederile art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", odată cu apariția Legii nr. 10/2001, se constată că imobilul în litigiu, fiind preluat abuziv de stat, putea fi solicitat în condițiile acestei legi, care, la art. 2, menționează că se înțelege prin preluare în mod abuziv.

În acest sens, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. Având în vedere aceste statuări, obligatorii pentru instanțe, potrivit art. 329(3) C. proc.

civ., se constată că analiza cererii de față în contradictoriu cu pârâtul Statul Român nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece concursul dintre legea generală și legea specială se realizează în favoarea celei din urmă, și, prin urmare, legal, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare promovată, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., de către reclamant, câtă vreme acesta avea deschisă calea procedurilor speciale pentru retrocedarea în natură a imobilelor în litigiu sau acordarea de măsuri reparatorii.

În ceea ce privește criticile formulate de reclamant potrivit cărora în raport de normele convenționale, acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun este admisibilă potrivit tezei a doua reglementată prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, deoarece deține un "bun" cu privire la imobilele în litigiu, intrând astfel sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează; Instanța supremă, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice. În ceea ce privește noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției, astfel că susținerea reclamantului potrivit căreia dețin "un bun" în sensul Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la imobilele în litigiu, întrucât nevalabilitatea titlului statului echivalează cu recunoașterea unui efect retroactiv a dreptului său, este nefondată.

Prin urmare, reclamantul, care invocă dreptul de proprietate al autorului său ori dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu, care s-au stins de mult timp prin neexercitare, nu deține un "bun actual" și nu are un drept la acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri pe calea dreptului comun pentru imobilele în litigiu, ce au fost preluate abuziv de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, situație în care, legal, instanța de apel nu a analizat îndreptățirea reclamantului la despăgubiri și în raport de teza a doua din Decizia nr. 33/2008. Așadar, față de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Primului Protocol adițional la Convenție, ale art. 480 C. civ.

și ale tezei a doua din Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, sunt nefondate.

Soluția instanței de apel potrivit căreia, în speță, nu este incidentă teza a doua reglementată prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, se constată că este legală în raport și de dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care prevăd că "orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe", pentru cele ce urmează; În cauza Rotaru contra României, Curtea Europeană a arătat că art. 13 din Convenția Europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție, cu alte cuvinte garantează în dreptul intern existența unui recurs care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat de Convenție.

Potrivit acestei dispoziții convenționale, se constată că se impune o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente", care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma dispozițiilor Convenției. Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu corespunzător constituie ceea ce se numește a fi un "recurs efectiv" în jurisprudența C.E.D.O., în sensul art. 13 din Convenție.

Or, atât jurisprudența C.E.D.O., cât și doctrina, cu privire la natura acestui " recurs intern" au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi naționale pe motiv că este contrară Convenției sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale. De aceea, art. 13 din Convenție, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

Cu alte cuvinte, în baza acestei dispoziții convenționale, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretext că nu corespunde Convenției, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate, întrucât deschiderea unei căi paralele legii speciale existente, în speță Legea nr. 10/2001, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, nu reprezintă o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

De aceea, față de această dispoziție convențională, se constată că în dreptul intern a fost adoptată o soluție de către stat pentru restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de către acesta, sau, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, cum este cazul în speță, acordarea de măsuri reparatorii printre care și măsurile reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri, respectiv, Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, lege cu caracter special ale cărei dispoziții nu contravin dispozițiilor Convenției, întrucât, așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, soluție ce trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabilă pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

În ceea ce privește sistemul național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se constată că a fost deja realizat controlul de convenționalitate de Curtea Europeană în hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României și s-a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru bunurile preluate în mod abuziv de stat, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile stabilite prin legile speciale pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii.

Or, prin norma națională în materie, Legea nr. 10/2001, modificată, s-a reglementat că, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri se acordă potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor se face potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din acest act normativ, și că, în ceea ce privește cuantumul despăgubirii acordate, acesta poate face obiect de analiză al instanțelor de judecată, după ce despăgubirile au fost stabilite de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, iar parcurgerea acestei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., ale dreptului de acces la o instanță, potrivit art. 6, aspect reamintit și în hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.

De aceea, existența mecanismului de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, ce reglementează procedurile de urmat și stabilirea instituțiilor abilitate cu soluționarea acestora, chiar perfectibil, obligație ce cade în sarcina statului român, așa cum s-a dispus prin decizia pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, în dreptul intern, nu atrage posibilitatea analizei acțiunii promovate de reclamant pe calea dreptului comun pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru un imobil ce intră sub incidența legii speciale.

Față de aceste considerente, se constată că, pe calea dreptului comun, nu se poate pronunța o hotărâre de angajare a răspunderii Statului Român pentru legislația adoptată, în aplicarea art. 20 (2) din Constituție, prin acordarea de despăgubiri bănești reclamantului, care nu a uzat de procedurile speciale de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de stat și imposibil de restituit în natură, din culpa sa. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.C. împotriva Deciziei nr. 65 din 15 noiembrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2014. Procesat de GGC - AM