ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2258/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința arbitrală nr. 167 din 20 iulie 2007 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, dată în dosarul 196/2006, s-a admis în parte, acțiunea formulată de reclamanta B.G.H.I. G.M.B.H. cu sediul social ales în Austria împotriva pârâtei SC D. SA cu sediul în Ploiești județul Prahova, în sensul că aceasta din urmă a fost obligată la plata sumei de 1.200.000 EURO reprezentând restanță scadentă conform contractului de vânzare de mașini și Acordului de Lichidare Datorie, precum și a sumei de 32.822 EURO cu titlu de cheltuieli arbitrale și de apărare.

În fundamentarea acestei soluții, instanța arbitrală a reținut, în principal, că disputa părților a luat naștere din diferite contracte care prevăd arbitrajul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, după cum urmează: - contractul de vânzare nr. 325 datat 18 februarie 2002 încheiat între T.L.G.M.B.H. și SC D. SA, în calitatea de vânzător, respectiv cumpărător; - acordul de lichidare datorie, nedatat, încheiat între T. și SC D. SA și - contractul de împrumut încheiat la data de 10 iulie 2003 încheiat tot între aceleași părți. Pretențiile B.G.H. provin din grupul de contracte enumerate anterior, semnate între T. și D., deși B.G.H. nu este semnatarul lor, dar și-a justificat Jus Standi în procedura arbitrală.

Tribunalul arbitral, a constatat că, la data de 16 iulie 2003 T. a cesionat către W. creditul în valoare de 1.200.000 Euro rezultat din contractul de împrumut, ulterior același credit fiind transferat de către T. lui B.G.H la 12 decembrie 2005. T. și B.G.H au semnat la data de 12 iunie 2006, un nou contract de cesiune, al cărui scop era: „toate datoriile pe care T. le are de recuperat de la D. în baza contractului de vânzare-cumpărare semnat la data de 18 februarie 2002 prin care echipamentele au fost vândute lui D. prin documentul numit Acord de Lichidare Datorie încheiat la data de 10 iulie 2003 și cesionează toată creanța în valoare de 2.554.584 EURO către B.G.H”. Constatând că la data semnării celei de a treia cesiuni (12 iunie 2006) B.G.H.

era deja titulara creditului în valoare de 1.200.000 EURO, pe care îl dobândise la data de 12 decembrie 2005 și că prin semnarea unei noi cesiuni la data de 12 iunie 2006, T. și B.G.H au intenționat să înlocuiască acordul precedent format din combinația cesiunii T. /W. de la data de 16 iulie 2003 și contractul W./B.G.H de la data de 12 decembrie 2005, tribunalul arbitral a reținut că T. și B.G.H. aveau dreptul de a înlocui cesiunea anterioară T. /W./B.G.H., conform art. 1128-1 C. civ. De asemenea, tribunalul a stabilit că semnarea unei noi obligații contractuale care să o înlocuiască pe precedenta nu ar fi putut afecta drepturile lui W., deoarece W. cesionase către B.G.H. toate pretențiile sale asupra D. și nici D. nu putea fi afectat, deoarece nu luase în considerare cesiunea T. /W., efectuând vreo plată către W. În fine, Tribunalul arbitral a apreciat că singurul motiv plauzibil pentru care T. și B.G.H.

au semnat cea de a doua cesiune a fost că au intenționat să înlocuiască prima cesiune T./W./B.G.H. cu un nou contract, fiind astfel satisfăcute cerințele art. 1130 C. civ. În acest context, tribunalul arbitral a apreciat că B.G.H a dobândit drepturile lui T. asupra SC D. SA în mod valabil, în baza contractului de cesiune semnat la data de 12 iunie 2006, drepturile cesionate fiind toate drepturile lui T. care derivă din contractul de vânzare a mașinilor din data de 18 februarie 2002 și din Acordul de Lichidare Datorie din data de 10 iulie 2003, inclusiv contractele semnate în baza Acordului de Lichidare Datorie, cum ar fi contractul de împrumut.

Urmare acestor constatări tribunalul a stabilit că datoria restantă nu provine din contractul de împrumut ci din contractul de vânzare mașini și acordul de lichidare a datoriei, că stipulările din contractul de împrumut menționează că datoria societății D. provine din contractul de vânzare de mașini din 18 februarie 2002 și că, la data de 10 iulie 2003, părțile au căzut de acord să semneze o convenție de creditare cu privire la plata unei părți din sumele restante, în valoare de 1.200.000 EURO, astfel că scopul contractului de împrumut nu a fost de a crea o nouă datorie ci mai degrabă de a reorganiza plata unei datorii preexistente, printr-o reeșalonare și o garanție. În consecință, Tribunalul arbitral a apreciat că deși contractul de împrumut nu a intrat în vigoare, D. este obligat să plătească lui B.G.H.

suma de 1.200.000 Euro așa încât pretențiile B.G.H. au fost admise până la suma la care Acordul de Lichidare Datorie stipulează o obligație de plată, adică 1.200.000 Euro, capătul de cerere pentru plata dobânzii fiind respins. Împotriva sentinței arbitrale nr. 167 din 20 iulie 2007 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, pârâta SC D. SA a formulat acțiune în anulare întemeiată pe dispozițiile prevăzute de art. 364 lit. g) și i) C. proc. civ. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 6 din 30 ianuarie 2008 a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de pârâta SC D. SA, în contradictoriu cu intimata B.G.H I. G.M.B.H.

reținând, în esență, că sentința arbitrală atacată este temeinică și legală, că tribunalul arbitral a stabilit o situație de fapt corectă, și că a dat o interpretare și aplicare adecvată clauzelor contractuale și dispozițiilor legale, astfel că motivele invocate în acțiunea în anulare au fost înlăturate ca netemeinice. Critica potrivit căreia considerentele sentinței arbitrale nu cuprind motivele de fapt și de drept pe care aceasta se sprijină, nu a fost primită, întrucât aceste elemente se regăsesc în cuprinsul hotărârii, respectându-se astfel dispozițiile legale.

Nici critica adusă hotărârii arbitrale prin care s-a arătat că nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau că motivarea este confuză, chiar contradictorie, nu a fost primită, deoarece față de situația de fapt reținută s-a constatat că această împrejurare nu poate constitui motiv de desființare a hotărârii arbitrale criticate, nefiind prevăzută printre cazurile expres și limitativ enumerate de art. 364 C. proc. civ. S-a evocat generic de pârâtă și încălcarea ordinii publice, bunelor moravuri ori dispozițiilor imperative ale legii, însă numai în scopul de a încerca determinarea instanței judecătorești să analizeze fondul pricinii, în mod indirect și desființarea hotărârii arbitrale, ceea ce este inadmisibil.

Prin motivarea acțiunii în anulare, a mai reținut Curte de Apel, s-a încercat crearea unei confuzii între obiectul contractului de vânzare-cumpărare, acordul de lichidare a datoriei rămase de plată, contractul de împrumut cât și a celor trei contracte de cesiune, în aceiași idee, de implicare a instanței judecătorești în reanalizarea probatoriului administrat. Recursul declarat împotriva sentinței comerciale nr. 6 din 30 ianuarie 2008 a Curții de apel București, a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 2395 din 8 iulie 2008, cu consecința casării sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În argumentarea acestei decizii Înalta Curte a reținut că instanța de fond nu a verificat toate aspectele invocate de recurenta SC D. SA în conținutul acțiunii în anulare, că nu au fost verificate complet condițiile impuse de art. 361 C. proc.

civ. privind locul unde s-a pronunțat hotărârea arbitrală, împrejurările în care a avut loc deliberarea cu participarea tuturor arbitrilor în persoană, semnarea hotărârii arbitrale și a minutei din data de 20 iulie 2007 dar și a minutei corectate din data de 5 septembrie 2007. Rejudecând cauza, după casare, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin sentința comercială nr.19 din 16 februarie 2009, a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC D. SA prin administrator judiciar C.C.I.P.U.R.L. Pentru a motiva această decizie instanța de apel a reținut că petenta SC D. SA nu a produs probe în sensul că pronunțarea hotărârii arbitrale s-ar fi făcut separat de către arbitrii sau că deliberarea acestora a avut loc telefonic sau în altă modalitate contrară unor dispoziții legale imperative și a apreciat că ar fi excesiv să considere că este posibil ca ,,locul pronunțării” să fie diferit de ,,locul arbitrajului”.

Instanța a conchis că din dovezile administrate în cauză rezultă faptul că locul pronunțării hotărârii arbitrale este identic cu locul arbitrajului, acesta fiind București, la sediul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Referitor la minuta de rectificare a hotărârii arbitrale din data de 5 septembrie 2007 Curtea de Apel a constatat că această rectificare privește exclusiv aspecte legate de erori materiale, aceasta fiind semnată de doi arbitrii care au pronunțat în majoritate sentința arbitrală, nefiind necesară pe aceasta și cea de-a treia semnătură a arbitrului cu opinie separată.

De asemenea, Curtea de Apel a reținut că hotărârea arbitrală cuprinde atât dispozitivul cât și motivele pe care se sprijină, iar în ceea ce privește încălcarea de către hotărârea arbitrală a unor dispoziții imperative ale legii, ordinii publice, bunelor moravuri, invocate de către petentă, Curtea a constatat că sunt nefondate, petenta criticând pe această cale soluționarea fondului litigiului de către tribunalul arbitral. Împotriva acestei sentințe reclamanta SC D. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În argumentarea motivelor recurenta a susținut că instanța de fond nu a rejudecat acțiunea în anulare în sensul și limitele dispozițiilor deciziei de casare ignorând aceste dispoziții și străduindu-se să demonstreze că ele nu sunt fundamentate.

Astfel, susține recurenta, deși instanța de casare a dispus clarificarea privind locul pronunțării hotărârii arbitrale instanța de fond a dezvoltat teoria prin care încearcă să convingă că locul pronunțării hotărârii arbitrale este identic cu locul arbitrajului pierzând din vedere faptul că între judecarea cauzei și pronunțarea hotărârii nu există identitate de dată. Recurenta a mai susținut că: - instanța de fond nu a constatat că deliberarea (minuta) și nici mențiunea în hotărâre privind participarea în persoană a tuturor arbitrilor în ziua de 20 iulie 2007 nu s-a făcut conform dispozițiilor art. 360 alin. (1) și art. 58 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă CCIR.

- sentința arbitrală nr. 167 din 20 iulie 2007 nu cuprinde componența nominală a întregului complet de judecată din aceasta lipsind asistentul arbitral și nici nu a semnat sentința în cauză. - minuta corectată din 5 septembrie 2007, nu a fost tratată ca făcând parte integrantă din sentința arbitrală; - sentința arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii – art. 364 lit. i) C. proc. civ. Recursul este nefondat. Art. 369 1 C. proc. civ. prevede că părțile pot stabili ca arbitrajul să aibă loc în România sau în altă țară. În conformitate cu prevederile clauzei compromisorii prevăzută în art. 13 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18 februarie 2002, ,,…disputele vor fi adresate spre soluționare Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în conformitate cu regulile de procedură aplicabile arbitrajului comercial ad-hoc” (fila 193 verso vol. I 196/2006)”.

În acest sens Convenția de la Geneva prevede că dacă părțile au optat pentru un arbitraj ad-hoc, ele au facultatea de a determina locul arbitrajului. Astfel, Regulamentul UNCITRAL la art.16 prevede că ședințele Tribunalului Arbitral pot fi ținute în orice loc care îi va conveni, ținând seama de circumstanțele arbitrajului iar alin.4 prevede că sentința se va da la locul arbitrajului. În consecință, legea română asociază locul pronunțării sentinței cu locul arbitrajului. De altfel, Curtea de Apel București a reținut în mod corect că arbitrajul a fost realizat în cadrul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, instituție permanentă de arbitraj organizată la nivel instituțional, conform art. 341 1 C. proc.

civ. și a constatat că prin mențiunea „locul arbitrajului: București” hotărârea arbitrală cuprinde și „locul pronunțării” acesta fiind tot în București. În același sens s-a reținut corect că atâta timp cât partea nu a prezentat dovezi care să ateste că deliberarea și pronunțarea s-ar fi făcut cu încălcarea unor norme imperative sau de ordine publică, locul deliberării arbitrilor se circumscrie în sintagma „locul arbitrajului” - Nici critica privind nesemnarea sentinței arbitrale nu poate fi reținută câtă vreme, din verificările efectuate, s-a constatat că hotărârea arbitrală cuprinde semnăturile arbitrilor, (ultima pagină a sentinței fila 91 și fila 93 din vol. IV al dosarului Curții de Arbitraj), și hotărârea a fost dată în urma opiniei majoritare a arbitrilor W.M.

și A.M. cu opinia separată a arbitrului S.C. potrivit art. 360 2 C. proc. civ. Așa cum corect a reținut și curtea de apel, procesul de deliberare nu se consemnează în scris, acesta având o natură verbală, de dezbatere secretă și fără formule sacramentale fiind imposibil a se proba cu acte că deliberarea s-a desfășurat într-un anumit mod sau că aceasta nu a avut loc. - Și critica referitoare la faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra faptului că nu s-a consemnat în hotărâre participarea tuturor arbitrilor în persoană la deliberare în ziua de 20 iulie 2007 este nefondată. În acest sens se va reține că art. 45 din Regulamentul privind Organizarea și Funcționarea Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a RSR prevede în mod expres ce trebuie să cuprindă hotărârea arbitrală.

Din verificarea sentinței arbitrale rezultă că aceste dispoziții au fost respectate întrucât sentința cuprinde toate cerințele suscitatului articol iar arbitrii au fost corect menționați în hotărârea arbitrală. - Art. 361 C. proc. civ. prevede că hotărârea arbitrală se redactează în scris și trebuie să cuprindă între altele, componența nominală a tribunalului și nu mențiunea participării la deliberare a tuturor arbitrilor. - În ceea ce privește minuta de rectificare a hotărârii arbitrale din data de 05 septembrie 2007, Curtea de Apel a reținut în mod corect, cu aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. ultim C. proc. civ., că această rectificare privește exclusiv aspecte legate de erori materiale iar obiectul acțiunii în anulare cu care a fost învestită instanța îl reprezintă exclusiv sentința arbitrală.

- Referitor la motivul privind încălcarea de către sentința arbitrală a unor dispoziții imperative ale legii, ordinii publice, bunelor moravuri invocate de către recurentă, este nefondat, recurenta aducând critici privind soluționarea fondului litigiului de către tribunalul arbitral, critici ce nu pot fi analizate în această cale procesuală. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC D. SA prin lichidator C.C.I.P.U.R.L. împotriva sentinței comerciale nr. 19 din 16 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2009.