ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2258/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2258/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința arbitrală nr. 167 din 20 iulie 2007

pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de

Comerț și Industrie a României, dată în dosarul 196/2006, s-a admis în parte,

acțiunea formulată de reclamanta B.G.H.I. G.M.B.H. cu sediul social ales în

Austria împotriva pârâtei SC D. SA cu sediul în Ploiești județul Prahova, în

sensul că aceasta din urmă a fost obligată la plata sumei de 1.200.000 EURO

reprezentând restanță scadentă conform contractului de vânzare de mașini și

Acordului de Lichidare Datorie, precum și a sumei de 32.822 EURO cu titlu de

cheltuieli arbitrale și de apărare.

În fundamentarea acestei soluții, instanța arbitrală

a reținut, în principal, că disputa părților a luat naștere din diferite

contracte care prevăd arbitrajul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de

pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, după cum urmează:

- contractul de vânzare nr. 325 datat 18 februarie

2002 încheiat între T.L.G.M.B.H. și SC D. SA, în calitatea de vânzător,

respectiv cumpărător;

- acordul de lichidare datorie, nedatat, încheiat

între T. și SC D. SA și

- contractul de împrumut încheiat la data de 10 iulie

2003 încheiat tot între aceleași părți.

Pretențiile B.G.H. provin din grupul de contracte

enumerate anterior, semnate între T. și D., deși B.G.H. nu este semnatarul lor,

dar și-a justificat

Jus Standi

în procedura arbitrală.

Tribunalul arbitral, a constatat că, la data de 16

iulie 2003 T. a cesionat către W. creditul în valoare de 1.200.000 Euro

rezultat din contractul de împrumut, ulterior același credit fiind transferat

de către T. lui B.G.H la 12 decembrie 2005. T. și B.G.H au semnat la data de 12

iunie 2006, un nou contract de cesiune, al cărui scop era: „toate datoriile pe

care T. le are de recuperat de la D. în baza contractului de vânzare-cumpărare

semnat la data de 18 februarie 2002 prin care echipamentele au fost vândute lui

D. prin documentul numit Acord de Lichidare Datorie încheiat la data de 10

iulie 2003 și cesionează toată creanța în valoare de 2.554.584 EURO către

B.G.H”. Constatând că la data semnării celei de a treia cesiuni (12 iunie 2006)

B.G.H. era deja titulara creditului în valoare de 1.200.000 EURO, pe care îl

dobândise la data de 12 decembrie 2005 și că prin semnarea unei noi cesiuni la

data de 12 iunie 2006, T. și B.G.H au intenționat să înlocuiască acordul

precedent format din combinația cesiunii T. /W. de la data de 16 iulie 2003 și

contractul W./B.G.H de la data de 12 decembrie 2005, tribunalul arbitral a

reținut că T. și B.G.H. aveau dreptul de a înlocui cesiunea anterioară T. /W./B.G.H.,

conform art. 1128-1 C. civ. De asemenea, tribunalul a stabilit că semnarea unei

noi obligații contractuale care să o înlocuiască pe precedenta nu ar fi putut

afecta drepturile lui W., deoarece W. cesionase către B.G.H. toate pretențiile

sale asupra D. și nici D. nu putea fi afectat, deoarece nu luase în considerare

cesiunea T. /W., efectuând vreo plată către W.

În fine, Tribunalul arbitral a apreciat că singurul

motiv plauzibil pentru care T. și B.G.H. au semnat cea de a doua cesiune a fost

că au intenționat să înlocuiască prima cesiune T./W./B.G.H. cu un nou contract,

fiind astfel satisfăcute cerințele art. 1130 C. civ.

În acest context, tribunalul arbitral a apreciat că

B.G.H a dobândit drepturile lui T. asupra SC D. SA în mod valabil, în baza

contractului de cesiune semnat la data de 12 iunie 2006, drepturile cesionate

fiind toate drepturile lui T. care derivă din contractul de vânzare a mașinilor

din data de 18 februarie 2002 și din Acordul de Lichidare Datorie din data de

10 iulie 2003, inclusiv contractele semnate în baza Acordului de Lichidare

Datorie, cum ar fi contractul de împrumut.

Urmare acestor constatări tribunalul a stabilit că

datoria restantă nu provine din contractul de împrumut ci din contractul de vânzare

mașini și acordul de lichidare a datoriei, că stipulările din contractul de

împrumut menționează că datoria societății D. provine din contractul de vânzare

de mașini din 18 februarie 2002 și că, la data de 10 iulie 2003, părțile au

căzut de acord să semneze o convenție de creditare cu privire la plata unei

părți din sumele restante, în valoare de 1.200.000 EURO, astfel că scopul contractului

de împrumut nu a fost de a crea o nouă datorie ci mai degrabă de a reorganiza

plata unei datorii preexistente, printr-o reeșalonare și o garanție.

În consecință, Tribunalul arbitral a apreciat că deși

contractul de împrumut nu a intrat în vigoare, D. este obligat să plătească lui

B.G.H. suma de 1.200.000 Euro așa încât pretențiile B.G.H. au fost admise până

la suma la care Acordul de Lichidare Datorie stipulează o obligație de plată,

adică 1.200.000 Euro, capătul de cerere pentru plata dobânzii fiind respins.

Împotriva sentinței arbitrale nr. 167 din 20 iulie 2007 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

României, pârâta SC D. SA a formulat acțiune în anulare întemeiată pe

dispozițiile prevăzute de art. 364 lit. g) și i) C. proc. civ.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

prin sentința comercială nr. 6 din 30 ianuarie 2008 a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de pârâta SC D. SA, în contradictoriu cu

intimata B.G.H I. G.M.B.H. reținând, în esență, că sentința arbitrală atacată

este temeinică și legală, că tribunalul arbitral a stabilit o situație de fapt

corectă, și că a dat o interpretare și aplicare adecvată clauzelor contractuale

și dispozițiilor legale, astfel că motivele invocate în acțiunea în anulare au

fost înlăturate ca netemeinice.

Critica potrivit căreia considerentele sentinței

arbitrale nu cuprind motivele de fapt și de drept pe care aceasta se sprijină,

nu a fost primită, întrucât aceste elemente se regăsesc în cuprinsul hotărârii,

respectându-se astfel dispozițiile legale.

Nici critica adusă hotărârii arbitrale prin care s-a arătat

că nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau că motivarea este confuză,

chiar contradictorie, nu a fost primită, deoarece față de situația de fapt

reținută s-a constatat că această împrejurare nu poate constitui motiv de

desființare a hotărârii arbitrale criticate, nefiind prevăzută printre cazurile

expres și limitativ enumerate de art. 364 C. proc. civ.

S-a evocat generic de pârâtă și încălcarea ordinii

publice, bunelor moravuri ori dispozițiilor imperative ale legii, însă numai în

scopul de a încerca determinarea instanței judecătorești să analizeze fondul

pricinii, în mod indirect și desființarea hotărârii arbitrale, ceea ce este

inadmisibil.

Prin motivarea acțiunii în anulare, a mai reținut

Curte de Apel, s-a încercat crearea unei confuzii între obiectul contractului

de vânzare-cumpărare, acordul de lichidare a datoriei rămase de plată,

contractul de împrumut cât și a celor trei contracte de cesiune, în aceiași

idee, de implicare a instanței judecătorești în reanalizarea probatoriului

administrat.

Recursul declarat împotriva sentinței comerciale nr. 6

din 30 ianuarie 2008 a Curții de apel București, a fost admis de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 2395 din 8 iulie

2008, cu consecința casării sentinței recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe.

În argumentarea acestei decizii Înalta Curte a

reținut că instanța de fond nu a verificat toate aspectele invocate de

recurenta SC D. SA în conținutul acțiunii în anulare, că nu au fost verificate

complet condițiile impuse de art. 361 C. proc. civ. privind locul unde s-a

pronunțat hotărârea arbitrală, împrejurările în care a avut loc deliberarea cu

participarea tuturor arbitrilor în persoană, semnarea hotărârii arbitrale și a

minutei din data de 20 iulie 2007 dar și a minutei corectate din data de 5

septembrie 2007.

Rejudecând cauza, după casare, Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, prin sentința comercială nr.19 din 16

februarie 2009, a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de

reclamanta SC D. SA prin administrator judiciar C.C.I.P.U.R.L.

Pentru a motiva această decizie instanța de apel a

reținut că petenta SC D. SA nu a produs probe în sensul că pronunțarea hotărârii

arbitrale s-ar fi făcut separat de către arbitrii sau că deliberarea acestora a

avut loc telefonic sau în altă modalitate contrară unor dispoziții legale

imperative și a apreciat că ar fi excesiv să considere că este posibil ca ,,locul

pronunțării” să fie diferit de ,,locul arbitrajului”. Instanța a conchis că din

dovezile administrate în cauză rezultă faptul că locul pronunțării hotărârii

arbitrale este identic cu locul arbitrajului, acesta fiind București, la sediul

Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și

Industrie a României.

Referitor la minuta de rectificare a hotărârii

arbitrale din data de 5 septembrie 2007 Curtea de Apel a constatat că această

rectificare privește exclusiv aspecte legate de erori materiale, aceasta fiind

semnată de doi arbitrii care au pronunțat în majoritate sentința arbitrală,

nefiind necesară pe aceasta și cea de-a treia semnătură a arbitrului cu opinie

separată.

De asemenea, Curtea de Apel a reținut că hotărârea

arbitrală cuprinde atât dispozitivul cât și motivele pe care se sprijină, iar

în ceea ce privește încălcarea de către hotărârea arbitrală a unor dispoziții

imperative ale legii, ordinii publice, bunelor moravuri, invocate de către

petentă, Curtea a constatat că sunt nefondate, petenta criticând pe această cale

soluționarea fondului litigiului de către tribunalul arbitral.

Împotriva acestei sentințe reclamanta SC D. SA a

declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor recurenta a susținut că instanța

de fond nu a rejudecat acțiunea în anulare în sensul și limitele dispozițiilor

deciziei de casare ignorând aceste dispoziții și străduindu-se să demonstreze că

ele nu sunt fundamentate. Astfel, susține recurenta, deși instanța de casare a

dispus clarificarea privind locul pronunțării hotărârii arbitrale instanța de

fond a dezvoltat teoria prin care încearcă să convingă că locul pronunțării

hotărârii arbitrale este identic cu locul arbitrajului pierzând din vedere faptul

că între judecarea cauzei și pronunțarea hotărârii nu există identitate de

dată.

Recurenta a mai susținut că:

- instanța de fond nu a constatat că deliberarea

(minuta) și nici mențiunea în hotărâre privind participarea în persoană a

tuturor arbitrilor în ziua de 20 iulie 2007 nu s-a făcut conform dispozițiilor

art. 360 alin. (1) și art. 58 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală ale

Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă CCIR.

- sentința arbitrală nr. 167 din 20 iulie 2007 nu

cuprinde componența nominală a întregului complet de judecată din aceasta

lipsind asistentul arbitral și nici nu a semnat sentința în cauză.

- minuta corectată din 5 septembrie 2007, nu a fost

tratată ca făcând parte integrantă din sentința arbitrală;

- sentința arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri

ori dispozițiile imperative ale legii – art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Art. 369

1

C. proc. civ. prevede că părțile pot

stabili ca arbitrajul să aibă loc în România sau în altă țară.

În conformitate cu prevederile clauzei compromisorii

prevăzută în art. 13 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18

februarie 2002, ,,…disputele vor fi adresate spre soluționare Comisiei de

Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în conformitate

cu regulile de procedură aplicabile arbitrajului comercial ad-hoc” (fila 193

verso vol. I 196/2006)”.

În acest sens Convenția de la Geneva prevede că dacă părțile au optat pentru un arbitraj ad-hoc, ele au facultatea de a determina

locul arbitrajului.

Astfel, Regulamentul UNCITRAL la art.16 prevede că ședințele

Tribunalului Arbitral pot fi ținute în orice loc care îi va conveni, ținând

seama de circumstanțele arbitrajului iar alin.4 prevede că sentința se va da la

locul arbitrajului.

În consecință, legea română asociază locul pronunțării

sentinței cu locul arbitrajului.

De altfel, Curtea de Apel București a reținut în mod corect

că arbitrajul a fost realizat în cadrul Curții de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, instituție

permanentă de arbitraj organizată la nivel instituțional, conform art. 341

1

C. proc. civ. și a constatat că prin mențiunea „locul arbitrajului: București”

hotărârea arbitrală cuprinde și „locul pronunțării” acesta fiind tot în

București.

În același sens s-a reținut corect că atâta timp cât partea

nu a prezentat dovezi care să ateste că deliberarea și pronunțarea s-ar fi

făcut cu încălcarea unor norme imperative sau de ordine publică, locul deliberării

arbitrilor se circumscrie în sintagma „locul arbitrajului”

- Nici critica privind nesemnarea sentinței arbitrale nu

poate fi reținută câtă vreme, din verificările efectuate, s-a constatat că

hotărârea arbitrală cuprinde semnăturile arbitrilor, (ultima pagină a sentinței

fila 91 și fila 93 din vol. IV al dosarului Curții de Arbitraj), și hotărârea a

fost dată în urma opiniei majoritare a arbitrilor W.M. și A.M. cu opinia

separată a arbitrului S.C. potrivit art. 360

2

C. proc. civ.

Așa cum corect a reținut și curtea de apel, procesul de

deliberare nu se consemnează în scris, acesta având o natură verbală, de

dezbatere secretă și fără formule sacramentale fiind imposibil a se proba cu

acte că deliberarea s-a desfășurat într-un anumit mod sau că aceasta nu a avut

loc.

- Și critica referitoare la faptul că instanța nu s-a

pronunțat asupra faptului că nu s-a consemnat în hotărâre participarea tuturor

arbitrilor în persoană la deliberare în ziua de 20 iulie 2007 este nefondată.

În acest sens se va reține că art. 45 din Regulamentul privind Organizarea și

Funcționarea Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

RSR prevede în mod expres ce trebuie să cuprindă hotărârea arbitrală. Din

verificarea sentinței arbitrale rezultă că aceste dispoziții au fost respectate

întrucât sentința cuprinde toate cerințele suscitatului articol iar arbitrii au

fost corect menționați în hotărârea arbitrală.

- Art. 361 C. proc. civ. prevede că hotărârea arbitrală se

redactează în scris și trebuie să cuprindă între altele, componența nominală a

tribunalului și nu mențiunea participării la deliberare a tuturor arbitrilor.

- În ceea ce privește minuta de rectificare a hotărârii

arbitrale din data de 05 septembrie 2007, Curtea de Apel a reținut în mod

corect, cu aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. ultim C. proc. civ., că

această rectificare privește exclusiv aspecte legate de erori materiale iar

obiectul acțiunii în anulare cu care a fost învestită instanța îl reprezintă

exclusiv sentința arbitrală.

- Referitor la motivul privind încălcarea de către sentința

arbitrală a unor dispoziții imperative ale legii, ordinii publice, bunelor

moravuri invocate de către recurentă, este nefondat, recurenta aducând critici

privind soluționarea fondului litigiului de către tribunalul arbitral, critici

ce nu pot fi analizate în această cale procesuală.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC D. SA prin

lichidator C.C.I.P.U.R.L. împotriva sentinței comerciale nr. 19 din 16

februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie

2009.