ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2395/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2395/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Prin sentința

arbitrală nr. 167 din 20 iulie 2007 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, dată în

dosarul 196/2006, s-a admis în parte, acțiunea formulată de reclamanta B.I. GMBH

cu sediul social ales în Austria împotriva pârâtei SC D. SA cu sediul în

Ploiești județul Prahova, în sensul că aceasta din urmă a fost obligată la

plata sumei de 1.200.000 EURO reprezentând restanță scadentă conform

Contractului de vânzare de mașini și Acordului de Lichidare Datorie, precum și

a sumei de 32.822 EURO cu titlu de cheltuieli arbitrale și de apărare.

În fundamentarea

acestei soluții, instanța arbitrală a reținut, în principal, că disputa

părților a luat naștere din diferite contracte care prevăd arbitrajul Curții de

Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

României, după cum urmează:

- contractul de

vânzare nr. 325 datat 18 februarie 2002 încheiat între T.L. GMBH și SC D. SA,

în calitatea de vânzător, respectiv cumpărător;

- acordul de

lichidare datorie, nedatat, încheiat între T. și SC D. SA și

- contractul de împrumut

încheiat la data de 10 iulie 2003 încheiat tot între aceleași părți.

Pretențiile B.G.H.

provin din grupul de contracte enumerate anterior, semnate între T. și D., deși

B.G.H. nu este semnatarul lor, dar și-a justificat „J.S.” în procedura

arbitrală.

Astfel, la data de 16

iulie 2003, T. a cesionat către W. creditul în valoare de 1.200.000 Euro

rezultat din Contractul de împrumut, ulterior același credit fiind transferat

de către T. lui B.G.H la 12 decembrie 2005.

Totuși, T. și B.G.H

au semnat la data de 12 iunie 2006, un nou contract de cesiune, al cărui scop

era: „toate datoriile pe care T. le are de recuperat de la D. în baza

contractului de vânzare-cumpărare semnat la data de 18 februarie 2002 prin care

echipamentele au fost vândute lui D. prin documentul numit Acord de Lichidare

Datorie încheiat la data de 10 iulie 2003, și cesionează toată creanța în

valoare de 2.554.584 EURO către B.G.H”

La data semnării

celei de a treia cesiuni (12 iunie 2006) B.G.H. era deja titulara creditului în

valoare de 1.200.000 EURO, pe care îl dobândise la data de 12 decembrie 2005.

Prin semnarea unei

noi cesiuni la data de 12 iunie 2006, T. și B.G.H au intenționat să înlocuiască

acordul precedent format din combinația cesiunii T./W. de la data de 16 iulie

2003 și contractul W./B.G.H de la data de 12 decembrie 2005.

Semnarea unei noi

obligații contractuale care înlocuiește o obligație precedentă care are același

scop, este o novațiune așa cum specifică art. 1128 C. civ. Efectul contractului

de novațiune este de a stinge și înlocui, prin voința părților, obligațiile

anterioare.

Tribunalul arbitral a

reținut că B.G.H a dobândit drepturile lui T. asupra SC D. SA în mod valabil,

în baza contractului de cesiune semnat la data de 12 iunie 2006.

Este adevărat că, la

data de 24 octombrie 2003, A.G.A. D. a decis să nu aprobe contractul de

împrumut, astfel că acest contract nu a intrat în vigoare. Totuși, datoria

restantă nu provine din contractul de împrumut ci din contractul de vânzare

mașini și acordul de lichidare datorie. Stipulările din contractul de împrumut

menționează că datoria lui D. provine din contractul de vânzare de mașini din

18 februarie 2002 și că, la data de 10 iulie 2003, părțile au căzut de acord să

semneze o convenție de creditare cu privire la plata unei părți din sumele

restante, în valoare de 1.200.000 EURO.

Este prin urmare clar

că scopul contractul de împrumut nu a fost de a crea o nouă datorie ci mai

degrabă de a reorganiza plata unei datorii preexistente, printr-o reeșalonare

și o garanție.

Faptul că acest contract

de împrumut nu a intrat în vigoare nu poate exonera D. de obligația

preexistentă de a plăti 1.200.000 EURO.

Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 6 din 30

ianuarie 2008, a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de pârâta

SC D. SA cu sediul social în Ploiești județul Prahova împotriva sentinței

arbitrale nr. 167 din 20 iulie 2007 a Curții de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în

contradictoriu cu intimata B.G.H.I. GMBH cu sediul social în Austria și ales la

Cabinet Avocat C.F. din București.

Instanța de fond a

reținut, în esență, că sentința arbitrală atacată este temeinică și legală, a

stabilit o situație de fapt corectă, făcând o interpretare și aplicare adecvată

a clauzelor contractuale și dispozițiilor legale, astfel că motivele invocate

în acțiunea în anulare sunt, în totalitate, netemeinice.

S-a constatat că, în

volumul IV al instanței arbitrale se află dispozitivul sentinței atacate, din care

rezultă că, pronunțarea acesteia s-a făcut în București, la data de 20 iulie

2007.

Referitor la critica

că dispozitivul sentinței arbitrale nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe

care aceasta se sprijină, nu a fost primită, întrucât aceste elemente sunt

cuprinse în considerentele hotărârii, respectându-se dispozițiile art. 281 C.

proc. civ.

Nici critica adusă

hotărârii arbitrale prin care s-a arătat că nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau că motivarea este confuză, chiar contradictorie, nu a fost

primită, deoarece față de situația de fapt reținută s-a constatat că această

împrejurare nu poate constitui motiv de desființare a hotărârii arbitrale

criticate, nefiind prevăzută printre cazurile expres și limitativ enumerate de art.

364 C. proc. civ.

S-a evocat generic de

pârâtă și încălcarea ordinii publice, bunelor moravuri ori dispozițiilor

imperative ale legii, însă numai în scopul de a încerca determinarea instanței

judecătorești să analizeze fondul pricinii, în mod indirect și înainte de admiterea

acțiunii în anulare și desființarea hotărârii arbitrale, ceea ce este

inadmisibil.

Prin motivarea

acțiunii în anulare s-a încercat crearea unei confuzii între obiectul

contractului de vânzare-cumpărare, Acordul de lichidare a datoriei rămase de

plată, contractul de împrumut cât și a celor trei contracte de cesiune, în

aceiași idee, de implicare a instanței judecătorești în realizarea

probatoriului administrat.

Împotriva sentinței comerciale nr. 6 din 30

ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

a promovat recurs pârâta SC D. SA Ploiești, care în temeiul art. 304 pct. 8 și

9 raport la art. 304 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului,

modificarea în tot a sentinței instanței de fond și rejudecând cauza să fie

reținută o corectă situație de fapt și de drept, deoarece a fost interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, schimbată natura ori înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei

legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a evocat că hotărârea arbitrală nu arată locul

pronunțării, ea indicând numai locul arbitrării.

Litigiul arbitral s-a

judecat la data de 8 mai 2007 la București, la sediul Curții de Arbitraj

Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României,

iar pronunțarea hotărârii s-a dat ulterior și anume la 20 iulie 2007 fără a se

specifica locul. Completul de judecată nu s-a reunit la București pentru

pronunțarea hotărârii și acest lucru s-a realizat printr-o pronunțare prin

intermediul mijloacelor moderne de comunicare, ceea ce nu corespunde cerințelor

legale.

Motivarea hotărârii

arbitrale este ambiguă și contradictorie, iar instanța de fond nu a soluționat

corect toate criticile cu care a fost investită, nu a examinat raporturile

juridice existente între părți, valabilitatea contractului de cesiune din 12

iunie 2006, a contractului de împrumut din 10 iulie 2003 precum și a tuturor

celorlalte contracte de cesiune, respectiv cel din 16 iulie 2003 încheiat între

T. și G. și cel din 12 decembrie 2005 încheiat între G. și B.G.H.

Înalta Curte,

analizând materialul probator administrat, raportat la criticile aduse în

cererea de recurs, constată că acestea sunt întemeiate, urmând a admite

recursul declarat de pârâta SC D. SA Ploiești, în limitele și pentru

considerentele care vor fi expuse, casând sentința atacată și trimițând cauza

aceleiași instanțe pentru rejudecarea acțiunii în anulare.

Este de necontestat

că, arbitrajul se desfășoară și se organizează potrivit convenției arbitrale

încheiate de părți, cu respectarea principiului libertății de voință a

acestora, sub rezerva respectării ordinii publice sau a bunelor moravuri,

precum și a dispozițiilor imperative ale legii, așa cum prevăd dispozițiile

cuprinse în art. 341 alin. (2) C. proc. civ.

Părțile pot stabili

prin convenția arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie

prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele

privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea

arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care

tribunalul arbitral trebuie să le urmeze pentru judecarea litigiului, inclusiv

procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea între părți a

cheltuielilor arbitrale, conținutul și forma hotărârii arbitrale și în general

orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

Instanța de fond nu a

verificat toate aspectele invocate de recurenta SC D. SA în conținutul acțiunii

în anulare. Constant, jurisprudența și doctrina au evidențiat că este de ajuns

ca o singură dispoziție din hotărârea arbitrală să cadă sub incidența vreunuia

din cazurile expres și limitativ indicate de art. 364 C. proc. civ., pentru ca

întreaga hotărâre în totalitatea ei să fie nulă.

Pârâta SC D. SA și-a

fundamentat acțiunea în anulare pe reglementările art. 364 lit. g) C. proc.

civ., care prevăd că hotărârea arbitrală poate fi desființată pentru cazul în

care aceasta nu cuprinde dispozitivul motivelor, nu arată data și locul

pronunțării, nu este semnată de arbitri, precum și art. 364 lit. i) care

vizează încălcarea ordinii publice, bunele moravuri ori dispoziții imperative

ale legii.

Nu au fost verificate

complet condițiile impuse de art. 361 lit. a) C. proc. civ., care prevăd că

hotărârea arbitrală se redactează în scris și trebuie să cuprindă componența

nominală a tribunalului arbitral, locul și data pronunțării hotărârii.

Sub acest aspect

instanța de fond a constatat că pronunțarea sentinței arbitrale s-a făcut în

București, la data de 20 iulie 2007.

Traducerea deciziei nr.

167 din 20 iulie 2007 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de

pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în partea intitulată

„Concluzii” atestă că locul arbitrajului este București.

Conform procesului

verbal al audierilor din data de 8 mai 2007 reiese că părțile au căzut de acord

și au confirmat că arbitrajul se supune regulilor Camerei de Comerț și

Industrie a României și ca loc al arbitrajului a fost stabilit București.

Este necesar a se

stabili cu precădere pe bază de acte, nu locul unde a avut loc arbitrajul, ci

locul unde s-a pronunțat hotărârea arbitrală.

Mai mult, din

exigențele impuse de art. 360 alin. (1) C. proc. civ., mai rezultă că, în toate

cazurile, pronunțarea trebuie să fie precedată de deliberarea în secret, cu

participarea tuturor arbitrilor în persoană, consemnându-se în hotărâre această

participare.

Nu a fost acordată

suficientă preocupare de către prima instanță pentru clarificarea acestor

aspecte juridice, din actele existente la dosar, în realitate arbitrii

neprocedând la o efectivă deliberare asupra soluției arbitrale, nefiind prezenți

la locul pronunțării hotărârii, respectiv în București. Pronunțarea hotărârii

arbitrale a dobândit un caracter pur formal, arbitrii având obligația de a

participa personal la locul unde s-a consemnat că s-a dat hotărârea.

În acest sens sunt și

Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional

de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, care la art. 58 alin. (1)

stipulează expres că după ce tribunalul arbitral va considera că toate

împrejurările cauzei sunt suficient lămurite, închide dezbaterile trecând la

deliberare și luarea hotărârii în ședință secretă, cu participarea tuturor

arbitrilor în persoană, consemnându-se în hotărâre această participare.

Nu a fost lămurită de

instanța de fond nici cerința impusă de art. 361 lit. g) C. proc. civ., vizând

semnăturile tuturor arbitrilor.

De remarcat că

aceleași împrejurări urmează a fi lămurite și în privința minutei corectate,

din data de 5 septembrie 2007, aflată la filele din volumul IV al dosarului

arbitral nr. 196/2006.

Întreg litigiul

arbitral s-a disputat sub imperiul legii române, avându-se în vedere procesul

verbal al audierilor din data de 8 mai 2007, a art. 3.1. din Acordul de

lichidare și datorie și a art. 14.1. din Contractul de împrumut.

Din această

perspectivă, urmează a fi clarificate sub toate aspectele, întreaga situație de

fapt și de drept referitoare la împrejurările în care a avut loc deliberarea cu

participarea tuturor arbitrilor în persoană, locul pronunțării hotărârii

arbitrale, semnarea hotărârii arbitrale și a minutei din data de 20 iulie 2007

dar și a minutei corectate din data de 5 septembrie 2007, părțile în egală

măsură exercitându-și dreptul la apărare prin administrarea de probe noi în

cauză.

Pentru aceste

rațiuni, în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 pct. 5 C. proc. civ.,

va admite recursul declarat de SC D. SA Ploiești împotriva sentinței comerciale

nr. 6 din 30 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială,

pe care o va casa și va trimite cauza la Curtea de Apel București pentru

rejudecarea acțiunii în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite recursul

declarat de recurenta SC D. SA Ploiești împotriva sentinței nr. 6 din 30

ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o

casează și trimite cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecarea

acțiunii în anulare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 iulie 2008.