ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 220/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la 18 martie 2008, reclamanți V.A. și V.J.E. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul general, primarul general al Municipiului București și Primăria Municipiului București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați la restituirea în natură a apartamentelor nr. 8 de la etajul nr. 2 și nr. 11 de la etajul nr. 4 și a terenului aferent, imobile situate în București, sector 2. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, deși au notificat Municipiul București, prin primarul general, pentru restituirea în natură a celor două imobile și au justificat calitatea de persoane îndreptățite după autorii V.V., E.P.

și G.V., titulari ai contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1940 și transcris din 1940 la Tribunalul Ilfov, pârâtul a refuzat să soluționeze notificarea în termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prin sentința civilă nr. 315 din 6 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a admis acțiunea, în sensul că i-a obligat pe pârâți să restituie în natură reclamanților apartamentul nr. 8, etajul nr. 2 din imobilul situat în București, sector 2, compus din 5 camere, vestibul, 2 holuri, baie, WC serviciu, bucătărie, două debarale, cameră de serviciu și trei balcoane, toate situate la același etaj, precum și camera de serviciu situată la mansardă ( camera nr. 1) și boxă situată la subsol (boxa nr. 2), în suprafață utilă totală de 118,37 mp +13,27 mp, reprezentând o cotă indiviză de 8,56% din imobil și teren în suprafață de 22 mp, aflat sub construcții, precum și a apartamentului nr. 11 în compunerea stabilită de expertul R.M., prin expertiza efectuată în cauză, cu excepția apartamentului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997 către I.M., imposibil de restituit în natură.

Au fost obligați pârâții să emită propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru apartamentul imposibil de restituit în natură. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, în calitate de succesori ai foștilor proprietari V.V., E.P. și G.V. conform certificatelor de calitate succesorală emise de BNP E.B. S-a avut în vedere că, dat fiind refuzul unității deținătoare de a soluționa notificarea reclamanților, înregistrată din 18 mai 2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea ei, instanței îi revine competența de a soluționa în fond solicitarea, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel Municipiul București. prin primarul general, criticând-o pentru depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești prin încălcarea art. 22 din Legea nr. 10/2001. S-a mai susținut că reclamanții nu au depus toate actele doveditoare pentru a începe cursul termenului de 60 de zile înăuntrul căruia trebuia soluționată notificarea astfel încât au fost încălcate și prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată. Împotriva aceleiași sentințe au declarat apel și reclamanții, care au invocat nelegalitatea acesteia pentru încălcarea principiului disponibilității, întrucât instanța a acordat mai mult decât s-a cerut în sensul că a obligat pârâtul să propună măsuri reparatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură, pentru o parte din apartamentul nr. 11, cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 de către numita I.M., deși ei nu au formulat o astfel de pretenție.

În cadrul judecății apelului, apelanții au depus la dosar copia deciziei civile nr. 453R din 3 martie 2009 a Curții de Apel, secția a IX-a civilă, și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, din cuprinsul căreia rezultă că, prin sentința civilă nr. 8722 din 15 octombrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de către aceiași reclamanți împotriva numitei I.M., în sensul că aceasta a fost obligată să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 11 situat în București, sector 2, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1997. În raport de actul nou depus în apel, apelanții reclamanți au precizat că apartamentul nr. 11, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare menționat, este compus dintr-o cameră, sas, coridor, terasă, bucătărie, vestibul, coridor, baie, WC, hol și balcon în indiviziune, în timp ce întregul apartament are în compunerea sa încă 3 camere, bucătărie, 2 cămări, două coridoare, vestibul, baie, coridor, WC, hol, două balcoane și terasă în suprafață de 145,96 mp și teren în suprafață de 48,84 mp.

S-a arătat că, în consecință, dispoziția din sentință privind restituirea în natură a părții din apartamentul nr. 11, ce nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu numita I.M., este corectă. Prin decizia civilă nr. 147A din 26 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul reclamanților și a schimbat în parte sentința, în sensul că a înlăturat mențiunea privind obligarea pârâtului de a emite dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru apartamentul imposibil de restituit în natură. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a fost respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București, prin primarul general.

Prin încheierea din 9 aprilie 2010 a aceleiași instanțe, la cererea apelanților reclamanți, în temeiul dispozițiilor art. 281 C. proc. civ., s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 147A din 26 februarie 2010 a Curții de Apel, secția a IV-a civilă, în sensul că numele apelantului reclamant este „V. Jorge E.”, în loc de „V. Jorje E.”. Prin considerentele deciziei menționate instanța de apel a reținut în ceea ce privește apelul reclamanților că, de vreme ce, prin sentința nr. 8722 din 15 octombrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, I.M. a fost obligată la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului cumpărat, pârâtul nu mai poate fi obligat la emiterea unei dispoziții cu propunerea de acordare de despăgubiri, stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru același apartament.

În consecință, s-a considerat că apelantul nu este lipsit de interes, cum s-a arătat prin concluziile scrise, ci neîntemeiat. Referitor la apelul pârâtului Municipiul București, s-a reținut că de la data depunerii notificării, 18 mai 2001, și până la data pronunțării hotărârii s-au scurs aproape 9 ani, fără ca acesta să se fi conformat dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 și fără a se fi dovedit că reclamanții au refuzat depunerea actelor doveditoare pentru justificarea calității de persoană îndreptățită.

S-a apreciat că, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, și în acord cu prevederile art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a notificărilor, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Având în vedere că apartamentul nr. 8 și restul apartamentului nr. 11, nerestituit din imobil sunt libere în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, s-au menținut dispozițiile din sentință referitoare la restituirea lor în natură.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul București, reprezentat de primarul general, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a invocat încălcarea pct. 23.1 și 28.1 din H.G. nr. 498/2003, care condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei precizări a persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține probe. De asemenea, s-a susținut că la dosar nu se regăsește o situație juridică clară și la zi pentru imobilul în cauză, identificat prin raportul de expertiză, ceea ce a condus la nesocotirea dispozițiilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, potrivit cărora entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile, destinația și suprafața acestuia, existența și utilizarea unor amenajări subterane, conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea, care nu pot fi observate printr-o expertiză ce nu are confirmarea instituțiilor care le administrează. În faza recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile invocate de pârâtul recurent, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat având în vedere considerentele ce succed. Critica formulată prin primul motiv de recurs este neîntemeiată.

Declarația expresă la care face referire recurentul pârât este necesară doar în cazul în care părții i se solicită acte suplimentare în dovedirea notificării, iar aceasta precizează că nu deține nici actele solicitate și nici altele în completare. Art. 28 pct. 1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003 nu condiționează soluționarea tuturor notificărilor de existența acestei declarații, subzistând obligația pronunțării prin decizie sau dispoziție motivată, în baza actelor depuse, fie în sensul admiterii, fie în sensul respingerii acesteia.

Așa cum au precizat în cuprinsul cererii introductive, reclamanții s-au adresat Primăriei Municipiului București la data de 17 aprilie 2004 cu o nouă cerere, în lipsa oricărui răspuns din partea acesteia, solicitând comunicarea în temeiul art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, a modalității de soluționare a notificării având ca obiect imobilul situat în sector 2. Ultimei solicitări de completare a actelor, reclamanții intimați i-au dat curs la data de 12 martie 2003 (conform adresei de la dosarul fond), ulterior depunerii înscrisurilor doveditoare ale cererii lor de restituire în natură a imobilului, Primăria nesolicitând alte înscrisuri și neîndeplinindu-și obligația soluționării notificării, atitudine calificată corect de instanțele de fond și apel ca un refuz nejustificat al unității deținătoare de a răspunde notificării cu care a fost învestită.

Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, este de asemenea, nefondată. Atât în dosarul administrativ cât și în dosarul instanței au fost depuse înscrisuri din care rezultă că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, unul dintre apartamente, respectiv apartamentul nr. 11 fiind închiriat lui R.T., iar celălalt, apartamentul nr. 8, fiind liber, conform adresei din 7 august 2007 a SC A. SA (dosar fond). Această situație a fost confirmată la data de 13 august 2007 prin adresa Consiliului General al Municipiului București – A.F.I. Critica referitoare la încălcarea art. 10.3 din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 este nefondată, textul de lege invocat neavând incidență în cauză întrucât vizează notificările prin care se solicită restituirea unor terenuri și nu a unor construcții.

De altfel, expertiza tehnică judiciară efectuată în primă instanță de expert R.M. a identificat apartamentele a căror restituire s-a dispus prin hotărâre. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 147A din 26 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a- IV-a civilă, îndreptată prin încheierea din 9 aprilie 2010 a aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.