ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 220/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 220/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

București, secția a III-a civilă, la 18 martie 2008,

reclamanți V.A. și V.J.E. au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București, prin primarul general, primarul general al

Municipiului București și Primăria Municipiului București,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați

la restituirea în natură a apartamentelor nr. 8 de la etajul nr. 2 și

nr. 11 de la etajul nr. 4 și a terenului aferent, imobile situate în

București, sector 2.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că, deși au notificat Municipiul

București, prin primarul general, pentru restituirea în natură a

celor două imobile și au justificat calitatea de persoane

îndreptățite după autorii V.V., E.P. și G.V., titulari ai

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1940 și transcris din

1940 la Tribunalul Ilfov, pârâtul a refuzat să soluționeze

notificarea în termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Prin sentința civilă nr.

315 din 6 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a Municipiului București și a admis acțiunea, în sensul

că i-a obligat pe pârâți să restituie în natură

reclamanților apartamentul nr. 8, etajul nr. 2 din imobilul situat în

București, sector 2, compus din 5 camere, vestibul, 2 holuri, baie, WC

serviciu, bucătărie, două debarale, cameră de serviciu

și trei balcoane, toate situate la același etaj, precum și

camera de serviciu situată la mansardă ( camera nr. 1) și

boxă situată la subsol (boxa nr. 2), în suprafață

utilă totală de 118,37 mp +13,27 mp, reprezentând o cotă

indiviză de 8,56% din imobil și teren în suprafață de 22

mp, aflat sub construcții, precum și a apartamentului nr. 11 în

compunerea stabilită de expertul R.M., prin expertiza efectuată în

cauză, cu excepția apartamentului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995

prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997 către I.M., imposibil

de restituit în natură.

Au fost obligați pârâții

să emită propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru apartamentul

imposibil de restituit în natură.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că reclamanții au făcut dovada

calității de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii conform art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, în calitate de

succesori ai foștilor proprietari V.V., E.P. și G.V. conform

certificatelor de calitate succesorală emise de BNP E.B.

S-a avut în vedere că, dat

fiind refuzul unității deținătoare de a soluționa

notificarea reclamanților, înregistrată din 18 mai 2001, în termen de

60 de zile de la înregistrarea ei, instanței îi revine competența de

a soluționa în fond solicitarea, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 și a deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel Municipiul București. prin primarul

general, criticând-o pentru depășirea atribuțiilor

instanțelor judecătorești prin încălcarea art. 22 din Legea

nr. 10/2001. S-a mai susținut că reclamanții nu au depus toate

actele doveditoare pentru a începe cursul termenului de 60 de zile

înăuntrul căruia trebuia soluționată notificarea astfel

încât au fost încălcate și prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Împotriva aceleiași

sentințe au declarat apel și reclamanții, care au invocat

nelegalitatea acesteia pentru încălcarea principiului

disponibilității, întrucât instanța a acordat mai mult decât s-a

cerut în sensul că a obligat pârâtul să propună măsuri

reparatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură, pentru o

parte din apartamentul nr. 11, cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 de

către numita I.M., deși ei nu au formulat o astfel de pretenție.

În cadrul judecății

apelului, apelanții au depus la dosar copia deciziei civile nr. 453R din 3

martie 2009 a Curții de Apel, secția a IX-a civilă, și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, din cuprinsul căreia

rezultă că, prin sentința civilă nr. 8722 din 15 octombrie

2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București,

definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în

revendicare formulată de către aceiași reclamanți împotriva

numitei I.M., în sensul că aceasta a fost obligată să le lase în

deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 11 situat în București,

sector 2, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1997.

În raport de actul nou depus în

apel, apelanții reclamanți au precizat că apartamentul nr. 11,

ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare menționat,

este compus dintr-o cameră, sas, coridor, terasă,

bucătărie, vestibul, coridor, baie, WC, hol și balcon în

indiviziune, în timp ce întregul apartament are în compunerea sa încă 3

camere, bucătărie, 2 cămări, două coridoare, vestibul,

baie, coridor, WC, hol, două balcoane și terasă în

suprafață de 145,96 mp și teren în suprafață de 48,84

mp.

S-a arătat că, în

consecință, dispoziția din sentință privind

restituirea în natură a părții din apartamentul nr. 11, ce nu a

făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu numita I.M.,

este corectă.

Prin decizia civilă nr. 147A

din 26 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă a admis apelul reclamanților și a schimbat în parte

sentința, în sensul că a înlăturat mențiunea privind

obligarea pârâtului de a emite dispoziție cu propunerea de acordare de

despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr.

247/2005 pentru apartamentul imposibil de restituit în natură.

S-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței și a fost respins ca nefondat apelul

declarat de Municipiul București, prin primarul general.

Prin încheierea din 9 aprilie 2010 a

aceleiași instanțe, la cererea apelanților reclamanți, în

temeiul dispozițiilor art. 281 C. proc. civ., s-a dispus îndreptarea

erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 147A din 26 februarie

2010 a Curții de Apel, secția a IV-a civilă, în sensul că

numele apelantului reclamant este „V. Jorge E.”, în loc de „V. Jorje E.”.

Prin considerentele deciziei

menționate instanța de apel a reținut în ceea ce privește

apelul reclamanților că, de vreme ce, prin sentința nr. 8722 din

15 octombrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 București,

definitivă și irevocabilă, I.M. a fost obligată la

lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului cumpărat,

pârâtul nu mai poate fi obligat la emiterea unei dispoziții cu propunerea

de acordare de despăgubiri, stabilite în condițiile Titlului VII al

Legii nr. 247/2005 pentru același apartament.

În consecință, s-a

considerat că apelantul nu este lipsit de interes, cum s-a arătat

prin concluziile scrise, ci neîntemeiat.

Referitor la apelul pârâtului Municipiul

București, s-a reținut că de la data depunerii notificării,

18 mai 2001, și până la data pronunțării hotărârii

s-au scurs aproape 9 ani, fără ca acesta să se fi conformat

dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 și fără a se fi

dovedit că reclamanții au refuzat depunerea actelor doveditoare

pentru justificarea calității de persoană

îndreptățită.

S-a apreciat că, în aplicarea art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum a statuat Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007,

și în acord cu prevederile art. 6 Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, instanța

de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei sau dispoziției de

respingere a notificărilor, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

Având în vedere că apartamentul

nr. 8 și restul apartamentului nr. 11, nerestituit din imobil sunt libere

în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, s-au menținut dispozițiile

din sentință referitoare la restituirea lor în natură.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul București,

reprezentat de primarul general, criticând-o ca nelegală pentru motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs,

pârâtul a invocat încălcarea pct. 23.1 și 28.1 din H.G. nr. 498/2003,

care condiționează pronunțarea asupra notificării de

existența unei precizări a persoanei îndreptățite în sensul

că nu mai deține probe.

De asemenea, s-a susținut

că la dosar nu se regăsește o situație juridică

clară și la zi pentru imobilul în cauză, identificat prin

raportul de expertiză, ceea ce a condus la nesocotirea dispozițiilor art.

10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, potrivit cărora entitatea investită

cu soluționarea notificării are obligația de a identifica cu

exactitate terenul și vecinătățile, destinația și

suprafața acestuia, existența și utilizarea unor amenajări

subterane, conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de

mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea, care nu pot fi

observate printr-o expertiză ce nu are confirmarea instituțiilor care

le administrează.

În faza recursului nu s-au

administrat probe noi.

Examinând criticile invocate de

pârâtul recurent, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Curtea va constata că recursul este nefondat având în vedere

considerentele ce succed.

Critica formulată prin primul

motiv de recurs este neîntemeiată.

Declarația expresă la care

face referire recurentul pârât este necesară doar în cazul în care

părții i se solicită acte suplimentare în dovedirea

notificării, iar aceasta precizează că nu deține nici

actele solicitate și nici altele în completare.

Art. 28 pct. 1 din Normele

metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003 nu condiționează

soluționarea tuturor notificărilor de existența acestei

declarații, subzistând obligația pronunțării prin decizie

sau dispoziție motivată, în baza actelor depuse, fie în sensul

admiterii, fie în sensul respingerii acesteia.

Așa cum au precizat în

cuprinsul cererii introductive, reclamanții s-au adresat Primăriei

Municipiului București la data de 17 aprilie 2004 cu o nouă cerere,

în lipsa oricărui răspuns din partea acesteia, solicitând comunicarea

în temeiul art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, a

modalității de soluționare a notificării având ca obiect

imobilul situat în sector 2.

Ultimei solicitări de

completare a actelor, reclamanții intimați i-au dat curs la data de

12 martie 2003 (conform adresei de la dosarul fond), ulterior depunerii

înscrisurilor doveditoare ale cererii lor de restituire în natură a

imobilului, Primăria nesolicitând alte înscrisuri și

neîndeplinindu-și obligația soluționării notificării, atitudine

calificată corect de instanțele de fond și apel ca un refuz

nejustificat al unității deținătoare de a răspunde

notificării cu care a fost învestită.

Critica formulată prin cel

de-al doilea motiv de recurs, este de asemenea, nefondată.

Atât în dosarul administrativ cât

și în dosarul instanței au fost depuse înscrisuri din care

rezultă că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 92/1950, unul dintre apartamente, respectiv apartamentul nr. 11

fiind închiriat lui R.T., iar celălalt, apartamentul nr. 8, fiind liber,

conform adresei din 7 august 2007 a SC A. SA (dosar fond).

Această situație a fost

confirmată la data de 13 august 2007 prin adresa Consiliului General al

Municipiului București – A.F.I.

Critica referitoare la

încălcarea art. 10.3 din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 este

nefondată, textul de lege invocat neavând incidență în

cauză întrucât vizează notificările prin care se solicită restituirea

unor terenuri și nu a unor construcții.

De altfel, expertiza tehnică

judiciară efectuată în primă instanță de expert R.M. a

identificat apartamentele a căror restituire s-a dispus prin

hotărâre.

Pentru toate aceste considerente, Curtea

va constata că recursul este nefondat și, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva

deciziei nr. 147A din 26 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a- IV-a civilă, îndreptată prin încheierea din 9 aprilie 2010 a

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.