ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7410/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7410/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursului civil

de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 03 iunie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta

DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE a chemat în judecată pe pârâtul M.V. so

licitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța

să se dispună restrângerea

dreptului

la liberă circulație în Turcia pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

In

motivarea cererii, reclamanta a susținut că pârâtul a fost returnat din

Turcia

la data de 07 mai 2008 în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această

țară aprobat Legea nr. 284/2004.

S-a

mai arătat că în vederea integrării în Uniunea Europeană, România

trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația

ilegală, iar prezența, fără

respectarea condițiilor legale de intrare și

ședere a pârâtului pe teritoriul unor

state membre

ale Uniunii Europene ar dovedi exact contrariul - fiind necesar a se

face în acest sens și aplicarea prevederilor art.

52 din actul normativ invocat

anterior privind restrângerea dreptului la

liberă circulație în străinătate pe teritoriile tuturor statelor membre.

Î

n drept, au fost invocate dispozițiile art. 38-39 din Legea nr. 218/2005

și

C. proc. civ.

Examinând actele dosarului, tribunalul

a constatat că cererea este neîntemeiată pentru considerentele expuse în continuare.

Acțiunea

de față a fost formulată ulterior integrării României în Uniunea

Europeană la data de 1 ianuarie 2007 și are ca obiect

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație pentru pârât, având în vedere

că acesta a fost returnat în baza acordului de readmisie încheiat de România și

Turcia în aul 2004.

În baza unui astfel de acord de readmisie,

fiecare parte contractantă

readmite pe teritoriul

său, la cererea celeilalte părți contractante și fără alte

formalități, oricare

persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru

intrare sau care nu mai întrunește cerințele pentru

șederea pe teritoriul părții

contractante solicitante, dacă s-a stabilit

sau este prezumat că aceasta este cetățean al părții contractante solicitante.

Î

n cauza de față nu s-a arătat expres care cerințe nu au fost îndeplinite

de

către pârât pentru ca acesta să poată

continua șederea pe teritoriul Turciei.

Tribunalul a constatat în prealabil

că Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European

și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul Ia liberă

circulație

pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii uniunii și membrii

familiilor acestora, este pe deplin aplicabilă în cauza

de față, având în vedere

incompatibilitatea

normelor cuprinse în aceasta cu cele prevăzute de art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005 care prevede posibilitatea

restrângerii dreptului la liberă

circulație

doar "dacă persoana a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie încheiat de România și acel stat" -

fără a distinge dacă acea persoană

prezintă sau nu un pericol pentru ordinea,

siguranța publică sau sănătatea

publică a statului

din care a fost returnat și respectiv, faptul că până la data de

1 ianuarie 2007, dispozițiile directivei nu au fost

transpuse în dreptul intern, legislația română relevantă nefiind modificată sub

aspectul examinat.

În consecință, prin sentința civilă

nr. 1255 din 03 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de Direcția Generală de Pașapoarte.

Împotriva acestei sentințe, a declarat

apel Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 858A din 19

noiembrie 2008, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins apelul

ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizia

instanța de apel a reținut la rândul său că după data de 1 ianuarie 2007, în baza

art. 18 și art. 39 TCE (dispoziții legale comunitare ce pot fi invocate și reținute

ca aplicabile în cauză în virtutea principiului efectul direct al dreptului comunitar)

libera circulație a persoanelor este asigurată în interiorul Comunității Europene,

fiecare cetățean al uniunii având dreptul de a circula și de a domicilia în mod

liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor și condițiilor prevăzute

de tratat și de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia.

Libertatea de circulație implică sub

rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică ori sănătate

publică, printre alte coordonate, deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor

membre în scopul angajării precum și șederea într-un stat membru pentru scop de

angajare potrivit prevederilor ce cârmuiesc angajarea naționali lor acelui stat,

stabilite prin lege, regulament ori acțiune administrativă.

Este adevărat că beneficiarii libertății

de circulație, așa cum este prevăzută în tratat și în legislația subsidiară, sunt

lucrătorii salariați și membrii lor de familie.

Insă, categoria lucrătorilor salariați

a primit o largă accepțiune, considerându-se că există activitate salarială, chiar

dacă activitatea nu este decât ocazională și remunerarea este inferioară minimului

legal; este suficient ca activitatea să fie efectivă și nu pur și simplu voluntară.

Este totodată necesar ca deplasarea

într-un alt stat să aibă ca finalitate cerințe unei activități economice, neexistând

încă dreptul de ședere în oricare stat membru independent de activitatea profesională.

În prezenta cauză nu s-au administrat

probe din care să rezulte contrariul celor reținute mai sus, pârâtul fiind returnat

în România pentru depășirea perioadei legale a valabilității vizei acordată la ieșirea

din țară, anterior integrării României în UE, cerință/formalitate legală care după

1 ianuarie 2007 a fost suprimată.

Libera circulație a persoanelor poate

fi îngrădită pentru motive de ordine publică, se securitate publică ori de sănătate

publică.

Directiva nr. 64/221/1969 a Consiliului

Europei detaliază motivele restrictive pentru libera circulație a persoanelor, iar

măsurile atrase în consecință, trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul

individual al

persoanei în cauză, pedepsele penale

anterioare neputând constitui prin ele însele

motive pentru luarea unor astfel

de măsuri.

In

concepția Curții Europene de Justiție expresia "sub rezerva limitărilor

justificate pe motive de ordine publică privește nu

numai prevederile legislative adoptate de fiecare stat membru spre a limita în cadrul

teritoriului său libertatea

de circulație

și de ședere pentru resortisanții altor state membre, ci și decizii

individuale luate în aplicarea unor astfel de prevederi

legislative.

Dar

chiar așa fiind, Curtea a considerat totuși că măsurile de restrângere

a dreptului de ședere, nu pot fi impuse de un alt

stat membru resortisanților altui

stat

membru care sunt supuși prevederilor tratatului, cu excepția cazurilor și

împrejurărilor

în care astfel de măsuri pot fi aplicate resortisanților statului interesat.

Definirea

și (sau) aplicarea conceptului de "ordine publică" aparține în

primul

rând legilor și tribunalelor naționale, fapt care face posibile acțiuni abuzive

ale statelor membre în aprecierea situațiilor ce constituie motive justificative

de limitare a libertății de circulație.

Simpla

neîndeplinire de către un resortisant al unui stat membru a formalităților privind

intrarea, circulația și șederea străinilor, nu este de natură

încât să constituie în sine o condiție care amenință

ordinea publică și securitatea

publică

și deci, nu poate prin ea însăși să justifice o măsură ordonând expulzarea

și

detențiunea temporară în acest scop.

Oricum, recurgerea de către autoritățile

publice la acest concept în

măsură să se justifice

restricții asupra liberei circulații a persoanelor, care să fie sub incidența dreptului

comunitar, presupune în orice caz, existența în plus față de tulburarea ordinii

sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei

amenințări suficiente

și într-adevăr serioase la cerințele de ordine publică, afectând unul dintre interesele

fundamentale ale societății.

Față

de acest criteriu, a arătat Curtea - nici un stat nu poate să reclame că

o

anumită conduită a unei persoane, ar îndeplini această probă dacă el nu ia măsuri

represive contra unor comportamente similare în care ar fi implicați

proprii resortisanți spre a se asigura egalitatea

de tratament (nediscriminarea).

Toate aceste considerații teoretice

au fost apreciate de tribunal ca

necesare în

prezenta cauză, față de modalitatea în care prin acțiunea formulată,

se urmărește restrângerea exercitării dreptului la

libera circulație a pârâtului, deși

nu

s-au invocat și în mod evident nu s-au dovedit motivele de limitare a liberei

circulații, referitoare la ordinea publică, securitatea

publică și sănătatea publică,

existența acordului de readmisie nefiind suficientă,

în condițiile în care, în

virtutea dispozițiilor

Tratatului Comunității Europene, nu s-a dovedit că pârâtul

nu întrunește

cerințele legale pentru șederea pe teritoriul statului, dat fiind că după data de

1 ianuarie 2007 și cetățenii români au dreptul de a circula și de a

domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre

UE.

Invocarea de către reclamantă a dispozițiilor

art. 5 din Legea nr. 248/2005 care reglementează obligațiile generale ale cetățenilor

români pe

perioada șederii în străinătate, în

raport de faptul că pârâtul a fost returnat în România pentru nerespectarea dispozițiilor

legale în materie de vize, este lipsită de relevanță în contextul actual, în condițiile

în care, așa cum s-a arătat mai sus, nu s-a dovedit în cauză existența unor motive

de ordine publică, de securitate publică, ori de sănătate publică, sau existența

interesului public între societate

democratică,

pentru a se justifica o măsură restrictivă a libertăților democratice.

Restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate, reprezentând o interdicție

temporară de a călători în anumite state ce se aplică cetățenilor români, în condiții

expres prevăzute de lege, impune instanței

întreprinderea unei analize riguroase a îndeplinirii acestor cerințe ce

constituie o

garanție a respectării unui

drept fundamental al cetățenilor, consacrat ca atare de

art. 25 din Constituția

României.

Pe de altă parte, cererea trebuie

examinată prin prisma ansamblului

normelor ce

constituie ordinea juridică instituită la nivelul Uniunii Europene pe

care

România ca stat membru, începând cu data de 1 ianuarie 2007, trebuie să o

respecte, cu atât mai mult cu cât această ordine,

are ca principii fundamentale

supremația dreptului comunitar, efectul direct

al acestuia și obligația de a nu aplica dreptul național contrar legislației comunitare.

In

acest sens, art. 234 din Tratatul Comunității Europene prevede că dispozițiile acestuia

nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din

convențiile încheiate anterior intrării sale în vigoare

încheiate de statele membre,

dar în măsura

în care aceste convenții nu sunt compatibile cu tratatul, statele

membre trebuie să recurgă la toate mijloacele corespunzătoare

pentru a elimina

incompatibilitățile constatate.

Potrivit

normelor cuprinse în Preambulul Directivei 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie

2004 privind dreptul la libera

circulație pe teritoriul statelor membre pentru

cetățenii Uniunii și membrii

familiilor acestora,

cetățenii uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de ședere

în statul

membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face

obiectul nici unei condiții sau formalități, alta

decât cerința de a deține o carte de

identitate valabilă sau un pașaport

valabil.

De

asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din directiva susmenționată, "toți

cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile

și

membrii familiei acestora care nu

au cetățenia unui stat membru și care dețin

pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru

pentru a se

deplasa în alt stat membru"

fără a li se putea impune acestor persoane "vize de

ieșire și nici alte

formalități echivalente".

Pe

de altă parte, art. 27 alin. (1) prevede că "statele membre pot restrânge

libertatea

de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor de familie, indiferent

de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță

publică sau sănătate publică, în paragraful al doilea

precizându-se în acest sens

că măsurile

luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității

și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în

cauză", iar "condamnările penale anterioare

nu pot justifica în sine luarea unor

asemenea măsuri".

Î

n raport de efectul direct al directivei comunitare, din normele căreia

rezultă

fără echivoc că împrejurarea că autoritățile unui alt stat au dispus

expulzarea pârâtului, nu este prin ea însăși suficientă

pentru ca să se interzică

dreptul la liberă circulație a unui cetățean român

pe teritoriul acelui stat,

libertatea de circulație

sub acest aspect neputând fi îngrădită decât dacă situația invocată de reclamantă

prin cererea sa poate fi încadrată întruna dintre cele trei

cazuri ce constituie excepții de la principiul liberei

circulații a persoanelor, se

reține din actele depuse de reclamantă în susținerea

cererii sale, că nu s-a

dovedit în speță existența

nici unuia dintre cazurile de excepție arătate.

Pe

de altă parte, existența acordului bilateral de readmisie încheiat cu

Statul

Român impune acestuia din urmă doar obligația de a readmite cetățenii săi care au

fost expulzați de către celălalt stat parte la acord, dar nu poate justifica, față

de cele reținute anterior, luarea unor măsuri de restrângere a

libertății de circulație a persoanelor returnate din

statul respectiv.

Î

mpotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta a formulat recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

In

fapt, așa cum rezultă din documentele transmise Direcției Generale de

Pașapoarte de către Inspectoratul General al Poliției

de Frontieră, intimatul-pârât

a fost returnat

din Turcia, la data de 07 mai 2008, în baza Acordului de readmisie

ratificat prin Legea nr. 284/2004, publicată în M.

Of. nr. 604/2004.

În temeiul dispozițiilor art. 38 și

art. 39 din Legea nr. 248/2005 privind

regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și

completările ulterioare, Direcția Generală de Pașapoarte

a solicitat Tribunalului

București, restrângerea

exercitării dreptului la libera circulație în Turcia intimatului-pârât pentru o

perioadă de cel mult 3 ani, cerere înregistrată sub

numărul 21198/3/2008.

Î

n acest context, în mod greșit atât prima instanță cât și Curtea de Apel

București, au apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de către Direcția

Generală de Pașapoarte, raportând situația de

fapt la prevederile comunitare în

materie

- și invocând "efectul direct al directivei comunitare", întrucât Turcia

nu

este stat membru al Uniunii Europene.

Returnarea unui cetățean român dintr-un

stat străin, în baza unui Acord

de readmisie,

se aplică evident când s-a încălcat ordinea juridică interioară a

respectivului

stat de către cetățeanul român cu privire la care se solicită returnarea. Astfel,

chiar din declarația pârâtului dată la punctul de trecere a

frontierei rezultă că acesta a fost reținut de poliția

turcă "pentru un scandal".

Este adevărat că în acordurile de

readmisie încheiate de România cu

diferite state

nu se menționează nicio obligație pentru statul român ca ulterior

readmisiei cetățeanului român returnat, să restrângă

dreptul la liberă circulație al

respectivului cetățean român, însă, nu este

mai puțin adevărat că o atare

obligație este

expres stipulată prin Legea nr. 248/2005 în art. 38 și urm., care

constituie dreptul intern în materie și care vine să

complinească acordurile de

readmisie

încheiate de România cu diferite state, și care facilitează totodată

finalitatea practică a aplicării acestor acorduri

de readmisie.

Obligațiile prevăzute în Legea nr.

248/2005 privind regimul liberei

circulații

a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările

ulterioare, trebuie respectate de către toți cetățenii

români, indiferent în ce scop

călătoresc în străinătate.

Protocolul Adițional nr. 4 la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează la

art. 2, dreptul la liberă

circulație în țară

și străinătate. Insă această garanție suportă anumite restricții,

reglementate

chiar de documentul internațional invocat. Astfel, după ce în paragrafele 1 și 2

ale art. 2 din Protocolul nr. 4 se garantează libertatea de

circulație a unei persoane aflată legal pe teritoriul

unui stat, înăuntrul acestui teritoriu și respectiv libertatea de circulație între

state, în paragrafele 3 și 4 se

reglementează restrângerile la care poate

fi supus dreptul la libera circulație, ceea ce înseamnă că dreptul în discuție nu

are un caracter absolut, putând

cunoaște anumite

limitări în cazurile și condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4

din art.

2 al Protocolului nr. 4 la C.E.D.O.

Cerințele limitărilor reglementate

de Protocolul nr. 4 se referă la prevederea lor de către lege și la existența unui

scop legitim pe care să-1

urmărească privind

securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii

publice, prevenirea faptelor penale, protecția drepturilor

și libertăților altora; în

plus, aceste limitări trebuie să aibă și un caracter

necesar într-o societate

democratică, necesitate

raportată la existența unei proporționalități între scopul

urmărit prin aplicarea limitărilor și mijloacele folosite

pentru realizarea lui.

Referitor

la cerința ca măsura de restrângere să fie prevăzută de lege,

recurenta învederează că aceasta înseamnă nu numai

ca măsura să aibă o bază legală în dreptul intern, ci și ca legea aplicabilă să

fie accesibilă justițiabilului și

previzibilă, în privința efectelor sale.

Paragraful

4 vizează restrângeri aplicabile în "zone determinate", pentru

rațiuni

de "interes public într-o societate democratică".

În raport de aceste circumstanțe referitoare

la persoana intimatului, recurenta consideră că solicitarea sa de restrângere a

exercitării dreptului la libera circulație este pe deplin întemeiată, fiind îndeplinite

toate condițiile limitării dreptului la libera circulație prevăzute în art. 2 paragraful

3 din Protocolul nr. 4 la CEDO. Astfel, restrângerea dreptului la libera circulație

pentru o perioadă determinată este prevăzută de lege, în sensul art. 2 paragraful

3, respectiv în Legea nr. 248/2005; această lege îndeplinește calitățile necesare

reținute de Curtea Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului

la liberă circulație, deoarece a fost publicată în Monitorul Oficial și oferă garanțiile

procesuale pentru înlăturarea diverselor abuzuri, prin reglementarea căilor de atac,

având în același timp caracter previzibil în ceea ce privește efectele sale.

In același sens sunt și dispozițiile

art. 25 din Constituția României.

Așa cum se poate observa, articolele

38 și 39 din lege nu au o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin niciun

alt act normativ și nu există nici un impediment legal ca aceste texte de lege să

nu fie aplicate începând cu data de 01 ianuarie 2007.

In plus, recurenta consideră că se

verifică și cerința proporționalității măsurii "într-o societate democratică",

în raport de scopurile urmărite la adoptarea ei, întrucât responsabilizarea pârâtului

în a conștientiza respectarea unor condiții legale pe teritoriul unor state străine,

se poate realiza și prin interzicerea dreptului acestuia de a se afla pe teritoriul

acelor state, pe o durată de timp rezonabilă.

Prin fapta sa, pârâtul a încălcat

prevederile art. 5 ale Legii nr. 248/2005, care stabilesc obligația cetățeanului

român de a respecta legislația statului în care se află, precum și scopul pentru

care i s-a acordat dreptul de a intra, și, după caz, de a rămâne pe teritoriul statului

respectiv, în condițiile stabilite prin legislația acestuia și prin documentele

internaționale încheiate cu România.

Intimatul pârât nu a formulat întâmpinarea

la motivele de recurs.

Recursul formulat este nefondat.

Analizând materialul probator administrat

în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curtea constată

că în cauză nu se impune modificarea deciziei recurate pe temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cererea dedusă judecății s-a întemeiat

pe dispozițiile art. 38 și 39 din Legea 248/2005, având ca obiect restrângerea exercițiului

dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul statului turc de unde a fost

returnat la 7 mai 2008, conform talonului întocmit de lucrătorul Inspectoratului

General al Poliției de Frontieră, în baza Acordului de readmisie dintre România

și Turcia, aprobat prin Legea nr. 284/2004, are ca temei juridic prevederile art.

38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea restrângerii

exercițiului dreptului la liberă circulație, cu privire la persoana care a fost

retumată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și

acel stat.

Potrivit acestei norme, „restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate

fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani...".

Din formularea normei incidente în

cauză se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanță nu este obligatorie

prin însuși faptul returnării persoanei și, pe de altă parte, că simpla împrejurare

a readmisiei unui cetățean român nu este suficientă pentru adoptarea unei astfel

de măsuri.

Așadar, necesitatea adoptării sale

este la latitudinea instanței de judecată, în funcție de împrejurările concrete

ale speței, măsura având un caracter individual.

O asemenea interpretare a textului

este singura posibilă pentru a da eficiență acestuia, ca fiind compatibil cu Convenția

Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, în cazul contrar,

al neconcordantei cu norma din Convenție, impunându-se înlăturarea normei interne,

în virtutea preeminenței tratelor internaționale în materia drepturilor omului,

consacrat prin art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituție.

Din această perspectivă, raționamentul

instanței de apel, deși corect cu privire la înlăturarea normei interne, acest efect

nu este posibil ca urmare a preeminenței dreptului comunitar în măsura în care Turcia

nu este stat membru al Uniunii Europene, dar fiind semnatară a Convenției Europene

a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, înalta Curtea apreciază că

dispozițiile art. 2 din Protocolul adițional nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor

și Libertăților Fundamentale ale Omului, aplicabile prioritar, confirmă soluția

instanței de apel.

Dreptul la liberă circulație, recunoscut

prin de art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional nr. 4 la CEDO, presupune, în primul

rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat, altul decât statul de origine,

dar și dreptul de a-1 părăsi pe acesta din urmă.

Acest drept este formulat în termeni

expliciți de art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional nr. 4 la CEDO și trebuie

dedus și în contextul jurisprudenței Curții Europene, în care s-a statuat că libertățile

fundamentale garantate prin Convenție ar fi golite de conținut dacă statul de origine

ar putea, fără motive justificate, să interzică propriilor cetățeni să iasă de pe

teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat, iar restrângerea

nu trebuie să fie arbitrară, în absența unei anumite justificări pentru o atare

îngrădire.

Astfel, după cum s-a arătat, măsura

de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană

a fost returnată în baza unui acord de readmisie - și, de altfel, nici art. 38 alin.

(1) din Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru, urmând a se circumstanția în raport

de conduita concretă a respectivei persoane care este de natură a justifica această

restrângere și se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în

special pentru securitatea națională, siguranța publică și menținerea ordinii publice,

limitări ce decurg din art. 2 Protocolul adițional nr. 4 la CEDO.

În acest context, se reține că motivația

recurentei că prin măsura solicitată a se dispune, se tinde la stoparea migrației

ilegale nu poate reprezenta un argument viabil pentru adoptarea măsurii, în măsura

în care are un caracter de generalitate, nefiind direct legată de situația particulară

a persoanei vizate, așadar îmbrăcând forma unei măsuri de prevenție generală ce

nu este admisibilă în afara aprecierii conduitei personale a celui al cărui drept

este supus limitării.

Pe de altă parte, noțiunea de «ordine

publică » presupune o amenințare reală, actuală și suficient de gravă, de natură

a afecta un interes fundamental al societății, chiar dacă este vorba despre ordinea

publică a unui alt stat decât cel de origine.

Or, din probele administrate de recurenta

reclamantă în cauză, reprezentate de talonul de returnare întocmit de Poliția de

Frontieră, declarația olografă dată de intimat la 07 mai 2008, rezultă doar că acesta

a fost returnat de autoritățile turce pentru „un scandal", nu și pericolul

real și actual pe care prezența Iui pe teritoriul acelui stat o reprezintă pentru

ordinea publică a statului turc, în absența și a altor dovezi în acest sens.

În aceste condiții, restrângerea exercițiului

dreptului la liberă circulație nu apare ca fiind justificată, fiind excesivă în

raport cu scopul urmărit, motiv pentru care se apreciază că, în mod corect instanța

de apel a confirmat respingerea cererii cu acest obiect.

Drept urmare, Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta reclamantă

DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE din cadrul Ministerul Administrației și Internelor

împotriva deciziei nr. 858 din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M.V.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, azi, 9 iulie 2009.