ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7410/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 03 iunie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE a chemat în judecată pe pârâtul M.V. so licitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulație în Turcia pentru o perioadă de cel mult 3 ani. In motivarea cererii, reclamanta a susținut că pârâtul a fost returnat din Turcia la data de 07 mai 2008 în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară aprobat Legea nr. 284/2004.

S-a mai arătat că în vederea integrării în Uniunea Europeană, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală, iar prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale Uniunii Europene ar dovedi exact contrariul - fiind necesar a se face în acest sens și aplicarea prevederilor art. 52 din actul normativ invocat anterior privind restrângerea dreptului la liberă circulație în străinătate pe teritoriile tuturor statelor membre. Î n drept, au fost invocate dispozițiile art. 38-39 din Legea nr. 218/2005 și C. proc. civ. Examinând actele dosarului, tribunalul a constatat că cererea este neîntemeiată pentru considerentele expuse în continuare.

Acțiunea de față a fost formulată ulterior integrării României în Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007 și are ca obiect restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație pentru pârât, având în vedere că acesta a fost returnat în baza acordului de readmisie încheiat de România și Turcia în aul 2004. În baza unui astfel de acord de readmisie, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau care nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetățean al părții contractante solicitante.

Î n cauza de față nu s-a arătat expres care cerințe nu au fost îndeplinite de către pârât pentru ca acesta să poată continua șederea pe teritoriul Turciei.

Tribunalul a constatat în prealabil că Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul Ia liberă circulație pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii uniunii și membrii familiilor acestora, este pe deplin aplicabilă în cauza de față, având în vedere incompatibilitatea normelor cuprinse în aceasta cu cele prevăzute de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 care prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulație doar "dacă persoana a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat de România și acel stat" - fără a distinge dacă acea persoană prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța publică sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat și respectiv, faptul că până la data de 1 ianuarie 2007, dispozițiile directivei nu au fost transpuse în dreptul intern, legislația română relevantă nefiind modificată sub aspectul examinat.

În consecință, prin sentința civilă nr. 1255 din 03 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de Direcția Generală de Pașapoarte. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 858A din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizia instanța de apel a reținut la rândul său că după data de 1 ianuarie 2007, în baza art. 18 și art. 39 TCE (dispoziții legale comunitare ce pot fi invocate și reținute ca aplicabile în cauză în virtutea principiului efectul direct al dreptului comunitar) libera circulație a persoanelor este asigurată în interiorul Comunității Europene, fiecare cetățean al uniunii având dreptul de a circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia.

Libertatea de circulație implică sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică ori sănătate publică, printre alte coordonate, deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre în scopul angajării precum și șederea într-un stat membru pentru scop de angajare potrivit prevederilor ce cârmuiesc angajarea naționali lor acelui stat, stabilite prin lege, regulament ori acțiune administrativă. Este adevărat că beneficiarii libertății de circulație, așa cum este prevăzută în tratat și în legislația subsidiară, sunt lucrătorii salariați și membrii lor de familie. Insă, categoria lucrătorilor salariați a primit o largă accepțiune, considerându-se că există activitate salarială, chiar dacă activitatea nu este decât ocazională și remunerarea este inferioară minimului legal; este suficient ca activitatea să fie efectivă și nu pur și simplu voluntară.

Este totodată necesar ca deplasarea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerințe unei activități economice, neexistând încă dreptul de ședere în oricare stat membru independent de activitatea profesională. În prezenta cauză nu s-au administrat probe din care să rezulte contrariul celor reținute mai sus, pârâtul fiind returnat în România pentru depășirea perioadei legale a valabilității vizei acordată la ieșirea din țară, anterior integrării României în UE, cerință/formalitate legală care după 1 ianuarie 2007 a fost suprimată. Libera circulație a persoanelor poate fi îngrădită pentru motive de ordine publică, se securitate publică ori de sănătate publică.

Directiva nr. 64/221/1969 a Consiliului Europei detaliază motivele restrictive pentru libera circulație a persoanelor, iar măsurile atrase în consecință, trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauză, pedepsele penale anterioare neputând constitui prin ele însele motive pentru luarea unor astfel de măsuri. In concepția Curții Europene de Justiție expresia "sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică privește nu numai prevederile legislative adoptate de fiecare stat membru spre a limita în cadrul teritoriului său libertatea de circulație și de ședere pentru resortisanții altor state membre, ci și decizii individuale luate în aplicarea unor astfel de prevederi legislative.

Dar chiar așa fiind, Curtea a considerat totuși că măsurile de restrângere a dreptului de ședere, nu pot fi impuse de un alt stat membru resortisanților altui stat membru care sunt supuși prevederilor tratatului, cu excepția cazurilor și împrejurărilor în care astfel de măsuri pot fi aplicate resortisanților statului interesat. Definirea și (sau) aplicarea conceptului de "ordine publică" aparține în primul rând legilor și tribunalelor naționale, fapt care face posibile acțiuni abuzive ale statelor membre în aprecierea situațiilor ce constituie motive justificative de limitare a libertății de circulație. Simpla neîndeplinire de către un resortisant al unui stat membru a formalităților privind intrarea, circulația și șederea străinilor, nu este de natură încât să constituie în sine o condiție care amenință ordinea publică și securitatea publică și deci, nu poate prin ea însăși să justifice o măsură ordonând expulzarea și detențiunea temporară în acest scop.

Oricum, recurgerea de către autoritățile publice la acest concept în măsură să se justifice restricții asupra liberei circulații a persoanelor, care să fie sub incidența dreptului comunitar, presupune în orice caz, existența în plus față de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei amenințări suficiente și într-adevăr serioase la cerințele de ordine publică, afectând unul dintre interesele fundamentale ale societății. Față de acest criteriu, a arătat Curtea - nici un stat nu poate să reclame că o anumită conduită a unei persoane, ar îndeplini această probă dacă el nu ia măsuri represive contra unor comportamente similare în care ar fi implicați proprii resortisanți spre a se asigura egalitatea de tratament (nediscriminarea).

Toate aceste considerații teoretice au fost apreciate de tribunal ca necesare în prezenta cauză, față de modalitatea în care prin acțiunea formulată, se urmărește restrângerea exercitării dreptului la libera circulație a pârâtului, deși nu s-au invocat și în mod evident nu s-au dovedit motivele de limitare a liberei circulații, referitoare la ordinea publică, securitatea publică și sănătatea publică, existența acordului de readmisie nefiind suficientă, în condițiile în care, în virtutea dispozițiilor Tratatului Comunității Europene, nu s-a dovedit că pârâtul nu întrunește cerințele legale pentru șederea pe teritoriul statului, dat fiind că după data de 1 ianuarie 2007 și cetățenii români au dreptul de a circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre UE.

Invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 248/2005 care reglementează obligațiile generale ale cetățenilor români pe perioada șederii în străinătate, în raport de faptul că pârâtul a fost returnat în România pentru nerespectarea dispozițiilor legale în materie de vize, este lipsită de relevanță în contextul actual, în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, nu s-a dovedit în cauză existența unor motive de ordine publică, de securitate publică, ori de sănătate publică, sau existența interesului public între societate democratică, pentru a se justifica o măsură restrictivă a libertăților democratice.

Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate, reprezentând o interdicție temporară de a călători în anumite state ce se aplică cetățenilor români, în condiții expres prevăzute de lege, impune instanței întreprinderea unei analize riguroase a îndeplinirii acestor cerințe ce constituie o garanție a respectării unui drept fundamental al cetățenilor, consacrat ca atare de art. 25 din Constituția României. Pe de altă parte, cererea trebuie examinată prin prisma ansamblului normelor ce constituie ordinea juridică instituită la nivelul Uniunii Europene pe care România ca stat membru, începând cu data de 1 ianuarie 2007, trebuie să o respecte, cu atât mai mult cu cât această ordine, are ca principii fundamentale supremația dreptului comunitar, efectul direct al acestuia și obligația de a nu aplica dreptul național contrar legislației comunitare.

In acest sens, art. 234 din Tratatul Comunității Europene prevede că dispozițiile acestuia nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate anterior intrării sale în vigoare încheiate de statele membre, dar în măsura în care aceste convenții nu sunt compatibile cu tratatul, statele membre trebuie să recurgă la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile constatate. Potrivit normelor cuprinse în Preambulul Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulație pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, cetățenii uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de ședere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul nici unei condiții sau formalități, alta decât cerința de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din directiva susmenționată, "toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile și membrii familiei acestora care nu au cetățenia unui stat membru și care dețin pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru" fără a li se putea impune acestor persoane "vize de ieșire și nici alte formalități echivalente". Pe de altă parte, art. 27 alin. (1) prevede că "statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, în paragraful al doilea precizându-se în acest sens că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză", iar "condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri". Î n raport de efectul direct al directivei comunitare, din normele căreia rezultă fără echivoc că împrejurarea că autoritățile unui alt stat au dispus expulzarea pârâtului, nu este prin ea însăși suficientă pentru ca să se interzică dreptul la liberă circulație a unui cetățean român pe teritoriul acelui stat,

libertatea de circulație sub acest aspect neputând fi îngrădită decât dacă situația invocată de reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată întruna dintre cele trei cazuri ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor, se reține din actele depuse de reclamantă în susținerea cererii sale, că nu s-a dovedit în speță existența nici unuia dintre cazurile de excepție arătate. Pe de altă parte, existența acordului bilateral de readmisie încheiat cu Statul Român impune acestuia din urmă doar obligația de a readmite cetățenii săi care au fost expulzați de către celălalt stat parte la acord, dar nu poate justifica, față de cele reținute anterior, luarea unor măsuri de restrângere a libertății de circulație a persoanelor returnate din statul respectiv.

Î mpotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In fapt, așa cum rezultă din documentele transmise Direcției Generale de Pașapoarte de către Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, intimatul-pârât a fost returnat din Turcia, la data de 07 mai 2008, în baza Acordului de readmisie ratificat prin Legea nr. 284/2004, publicată în M. Of. nr. 604/2004. În temeiul dispozițiilor art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat Tribunalului București, restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Turcia intimatului-pârât pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cerere înregistrată sub numărul 21198/3/2008.

Î n acest context, în mod greșit atât prima instanță cât și Curtea de Apel București, au apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de către Direcția Generală de Pașapoarte, raportând situația de fapt la prevederile comunitare în materie - și invocând "efectul direct al directivei comunitare", întrucât Turcia nu este stat membru al Uniunii Europene. Returnarea unui cetățean român dintr-un stat străin, în baza unui Acord de readmisie, se aplică evident când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat de către cetățeanul român cu privire la care se solicită returnarea.

Astfel, chiar din declarația pârâtului dată la punctul de trecere a frontierei rezultă că acesta a fost reținut de poliția turcă "pentru un scandal". Este adevărat că în acordurile de readmisie încheiate de România cu diferite state nu se menționează nicio obligație pentru statul român ca ulterior readmisiei cetățeanului român returnat, să restrângă dreptul la liberă circulație al respectivului cetățean român, însă, nu este mai puțin adevărat că o atare obligație este expres stipulată prin Legea nr. 248/2005 în art. 38 și urm., care constituie dreptul intern în materie și care vine să complinească acordurile de readmisie încheiate de România cu diferite state, și care facilitează totodată finalitatea practică a aplicării acestor acorduri de readmisie.

Obligațiile prevăzute în Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, trebuie respectate de către toți cetățenii români, indiferent în ce scop călătoresc în străinătate. Protocolul Adițional nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează la art. 2, dreptul la liberă circulație în țară și străinătate. Insă această garanție suportă anumite restricții, reglementate chiar de documentul internațional invocat.

Astfel, după ce în paragrafele 1 și 2 ale art. 2 din Protocolul nr. 4 se garantează libertatea de circulație a unei persoane aflată legal pe teritoriul unui stat, înăuntrul acestui teritoriu și respectiv libertatea de circulație între state, în paragrafele 3 și 4 se reglementează restrângerile la care poate fi supus dreptul la libera circulație, ceea ce înseamnă că dreptul în discuție nu are un caracter absolut, putând cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4 din art. 2 al Protocolului nr. 4 la C.E.D.O.

Cerințele limitărilor reglementate de Protocolul nr. 4 se referă la prevederea lor de către lege și la existența unui scop legitim pe care să-1 urmărească privind securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția drepturilor și libertăților altora; în plus, aceste limitări trebuie să aibă și un caracter necesar într-o societate democratică, necesitate raportată la existența unei proporționalități între scopul urmărit prin aplicarea limitărilor și mijloacele folosite pentru realizarea lui. Referitor la cerința ca măsura de restrângere să fie prevăzută de lege, recurenta învederează că aceasta înseamnă nu numai ca măsura să aibă o bază legală în dreptul intern, ci și ca legea aplicabilă să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă, în privința efectelor sale.

Paragraful 4 vizează restrângeri aplicabile în "zone determinate", pentru rațiuni de "interes public într-o societate democratică". În raport de aceste circumstanțe referitoare la persoana intimatului, recurenta consideră că solicitarea sa de restrângere a exercitării dreptului la libera circulație este pe deplin întemeiată, fiind îndeplinite toate condițiile limitării dreptului la libera circulație prevăzute în art. 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4 la CEDO.

Astfel, restrângerea dreptului la libera circulație pentru o perioadă determinată este prevăzută de lege, în sensul art. 2 paragraful 3, respectiv în Legea nr. 248/2005; această lege îndeplinește calitățile necesare reținute de Curtea Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulație, deoarece a fost publicată în Monitorul Oficial și oferă garanțiile procesuale pentru înlăturarea diverselor abuzuri, prin reglementarea căilor de atac, având în același timp caracter previzibil în ceea ce privește efectele sale. In același sens sunt și dispozițiile art. 25 din Constituția României.

Așa cum se poate observa, articolele 38 și 39 din lege nu au o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin niciun alt act normativ și nu există nici un impediment legal ca aceste texte de lege să nu fie aplicate începând cu data de 01 ianuarie 2007. In plus, recurenta consideră că se verifică și cerința proporționalității măsurii "într-o societate democratică", în raport de scopurile urmărite la adoptarea ei, întrucât responsabilizarea pârâtului în a conștientiza respectarea unor condiții legale pe teritoriul unor state străine, se poate realiza și prin interzicerea dreptului acestuia de a se afla pe teritoriul acelor state, pe o durată de timp rezonabilă.

Prin fapta sa, pârâtul a încălcat prevederile art. 5 ale Legii nr. 248/2005, care stabilesc obligația cetățeanului român de a respecta legislația statului în care se află, precum și scopul pentru care i s-a acordat dreptul de a intra, și, după caz, de a rămâne pe teritoriul statului respectiv, în condițiile stabilite prin legislația acestuia și prin documentele internaționale încheiate cu România. Intimatul pârât nu a formulat întâmpinarea la motivele de recurs. Recursul formulat este nefondat. Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curtea constată că în cauză nu se impune modificarea deciziei recurate pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Cererea dedusă judecății s-a întemeiat pe dispozițiile art. 38 și 39 din Legea 248/2005, având ca obiect restrângerea exercițiului dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul statului turc de unde a fost returnat la 7 mai 2008, conform talonului întocmit de lucrătorul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, în baza Acordului de readmisie dintre România și Turcia, aprobat prin Legea nr. 284/2004, are ca temei juridic prevederile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație, cu privire la persoana care a fost retumată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Potrivit acestei norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani...". Din formularea normei incidente în cauză se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanță nu este obligatorie prin însuși faptul returnării persoanei și, pe de altă parte, că simpla împrejurare a readmisiei unui cetățean român nu este suficientă pentru adoptarea unei astfel de măsuri. Așadar, necesitatea adoptării sale este la latitudinea instanței de judecată, în funcție de împrejurările concrete ale speței, măsura având un caracter individual.

O asemenea interpretare a textului este singura posibilă pentru a da eficiență acestuia, ca fiind compatibil cu Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, în cazul contrar, al neconcordantei cu norma din Convenție, impunându-se înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenței tratelor internaționale în materia drepturilor omului, consacrat prin art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituție.

Din această perspectivă, raționamentul instanței de apel, deși corect cu privire la înlăturarea normei interne, acest efect nu este posibil ca urmare a preeminenței dreptului comunitar în măsura în care Turcia nu este stat membru al Uniunii Europene, dar fiind semnatară a Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, înalta Curtea apreciază că dispozițiile art. 2 din Protocolul adițional nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, aplicabile prioritar, confirmă soluția instanței de apel. Dreptul la liberă circulație, recunoscut prin de art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional nr. 4 la CEDO, presupune, în primul rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat, altul decât statul de origine, dar și dreptul de a-1 părăsi pe acesta din urmă.

Acest drept este formulat în termeni expliciți de art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional nr. 4 la CEDO și trebuie dedus și în contextul jurisprudenței Curții Europene, în care s-a statuat că libertățile fundamentale garantate prin Convenție ar fi golite de conținut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică propriilor cetățeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat, iar restrângerea nu trebuie să fie arbitrară, în absența unei anumite justificări pentru o atare îngrădire.

Astfel, după cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată în baza unui acord de readmisie - și, de altfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru, urmând a se circumstanția în raport de conduita concretă a respectivei persoane care este de natură a justifica această restrângere și se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru securitatea națională, siguranța publică și menținerea ordinii publice, limitări ce decurg din art. 2 Protocolul adițional nr. 4 la CEDO.

În acest context, se reține că motivația recurentei că prin măsura solicitată a se dispune, se tinde la stoparea migrației ilegale nu poate reprezenta un argument viabil pentru adoptarea măsurii, în măsura în care are un caracter de generalitate, nefiind direct legată de situația particulară a persoanei vizate, așadar îmbrăcând forma unei măsuri de prevenție generală ce nu este admisibilă în afara aprecierii conduitei personale a celui al cărui drept este supus limitării. Pe de altă parte, noțiunea de «ordine publică » presupune o amenințare reală, actuală și suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societății, chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine.

Or, din probele administrate de recurenta reclamantă în cauză, reprezentate de talonul de returnare întocmit de Poliția de Frontieră, declarația olografă dată de intimat la 07 mai 2008, rezultă doar că acesta a fost returnat de autoritățile turce pentru „un scandal", nu și pericolul real și actual pe care prezența Iui pe teritoriul acelui stat o reprezintă pentru ordinea publică a statului turc, în absența și a altor dovezi în acest sens. În aceste condiții, restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație nu apare ca fiind justificată, fiind excesivă în raport cu scopul urmărit, motiv pentru care se apreciază că, în mod corect instanța de apel a confirmat respingerea cererii cu acest obiect.

Drept urmare, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE din cadrul Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 858 din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M.V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 9 iulie 2009.