ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4887/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 1 februarie 2007 DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE a solicitat Tribunalului Suceava să dispună restrângerea exercitării de către S.S. a dreptului la libera circulație pe o durată de 3 ani.

Motivând cererea, reclamanta a susținut că pârâta a fost returnată din Grecia la data de 11 noiembrie 2006 în baza acordului de readmisie dintre România și acest stat, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 52 din Legea nr. 248/2005, potrivit cu care măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, măsură care, până la data aderării României la Uniunea Europeană, trebuie să se refere la teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepția celor pentru care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.

Cererea astfel motivată a fost respinsă prin sentința nr. 337 din 15 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția civilă, iar apelul declarat de reclamantă a fost respins prin decizia nr. 113 din 3 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel de Apel Suceava, secția civilă.

Tribunalul fără a analiza faptele imputate pârâtei, a interpretat dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 52 din Legea nr. 248/2005 în sensul că aplicarea măsurii restrângerii dreptului pârâtei la libera circulație putea fi dispusă numai până la data aderării României la Uniunea Europeană, 1 ianuarie 2007 . Curtea de apel a refuzat asemenea interpretare, astfel că, păstrând soluția primei instanțe, a substituit motivarea acesteia în sensul că: - sunt incidente prevederile Directivei nr. 38 din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene, care, prin art. 4-6 permit și cetățenilor români să intre, să rămână timp de 3 luni și să iasă pe și de pe teritoriul altui stat membru fără nici o condiționare sau formalitate, alta decât aceea de a deține o carte de identitate sau un pașaport, iar prin art. 27-33 restricționează dreptul la libera circulație și la rezidență numai pentru motive de ordine, securitate sau sănătate publică; de regulă în modalitățile refuzului de a acorda dreptul de intrare sau a expulzării aplicate de statul afectat; - normele europene enunțate au fost transpuse în legislația internă prin O.U.G.

nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European; - art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 stipulează o modalitate suplimentară de restrângere a dreptului la libera circulație în cazul returnării unui cetățean român în temeiul unui acord de readmisie, având astfel caracter discriminatoriu în raport cu regimul de care beneficiază ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene și situându-se în afara ipotezelor prevăzute strict și limitativ prin art. 2007 din Directiva nr. 38/2004, care exclud rațiunile de ordin economic, de imagine ori cu caracter preventiv; - în consecință simpla neîndeplinire de către pârâtă a formalităților privind intrarea ori șederea în Grecia, neînsoțită de alte probe, nu constituie în sine o conduită de natură să afecteze ordinea și securitatea publică a acestui stat.

Reclamanta a declarat recurs, prin care, pentru cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a cerut casarea hotărârilor de mai sus și, pe fond, admiterea cererii așa cum a fost formulată. Recursul este întemeiat pentru cele ce succed. Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, fundamentul soluției din apel rezidă în raționamentul potrivit cu care sunt direct incidente prevederile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului Europei din 29 aprilie 2004, iar art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 conține modalități suplimentare și discriminatorii de restrângere a dreptului la libera circulație. Aderarea României la Uniunea Europeană nu are ca efect nemijlocit încetarea aplicabilității unei legi naționale, în speță dispozițiile Legii nr. 248/2005 referitoare la posibilitatea restrângerii temporare a exercitării dreptului la libera circulație în statele Uniunii Europene.

Prin faptul aderării, dreptul comunitar devine imediat aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea internă de drept a statelor membre, efectul imediat operând prin ele însele în cazul tratatelor institutive și a regulamentelor, precum și prin transpunere în cazul directivelor și deciziilor instituțiilor comunitare. De asemenea, dreptul comunitar are efect direct în cazul dreptului primar (tratate institutive și regulamente) și efect util în cazul dreptului derivat (directive și decizii ale instituțiilor comunitare), adică are un caracter justițiabil în fața jurisdicțiilor naționale în sensul că particularii pot invoca drepturile prevăzute de normele de drept comunitar în fața judecătorului național, care este perfect competent să judece, considerat fiind, în aceste condiții, judecătorul de drept comun al dreptului comunitar.

În fine, dreptul comunitar este prevalent dreptului național contrar, producând efecte concrete în ordinea internă a statelor membre, judecătorul național fiind cel chemat să sancționeze contrariul. Dreptul la libera circulație a cunoscut o primă reglementare în Tratatul de la Roma (1957), care stabilește „eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor” și statuează faptul că „în scopul aplicării prezentului Tratat, și fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naționalitate”. Libera circulație a persoanelor în cadrul Comunității Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne (circulația bunurilor, serviciilor, capitalurilor și forței de muncă).

Libera circulație a persoanelor derivă din prevederile legate de conceptul de „cetățenie europeană”, introdusă prin Tratatul de la Maastricht (1993), prin care s-a acordat drept la liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, cu respectarea condițiilor impuse de Tratatul Comunității Europene și a măsurilor luate pentru aplicarea acestora (s.n.) Dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora este reglementat, după modificarea Regulamentului C.E.E. nr. 1612/68 și abrogarea mai multor directive anterioare, prin Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene, text cu relevanță pentru Spațiul Economic European.

Acest din urmă act normativ derivat de drept comunitar reglementează, pe lângă dreptul la liberă circulație și ședere, și restrângerile acestor drepturi pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (s.n.).

În raport cu cele astfel arătate sunt de reținut următoarele: - este esențial nelegal refuzul a priori al judecătorului național de a aplica dreptul intern pentru simplul motiv al incidenței dreptului comunitar, fără să cerceteze și să identifice eventuale ipoteze de conflict între dreptul comunitar și dreptul intern, aplicând fie norma internă conformă cu dreptul comunitar, fie, așa cum mai sus s-a arătat, dreptul comunitar în mod imediat, direct și prevalent, integrat automat sau transpus în sistemul național de drept; - de asemenea, în scopul aplicării corecte a normei de drept incidente, instanțele erau obligate să stabilească faptele care au determinat returnarea persoanei în cauză, dacă acestora le sunt sau nu aplicabile măsurile restrictive prevăzute în dreptul intern sau în cel comunitar și să examineze faptele și măsura cerută prin prisma raportului de proporționalitate, numai apoi hotărând fie sensul admiterii cererii dedusă judecății lor, fie în sensul respingerii acesteia.

Raționamentul instanței de apel contravine celor mai sus arătate, hotărârea fiind astfel nelegală, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) și art. 313 C. proc. civ., recursul să fie admis, decizia atacată să fie casată, iar cauza să fie trimisă spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 113 din 3 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Suceava. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2007.