MENTES c. TURQUIE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 36487/02 prezentate de Güler MINTEȘ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 iulie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie în fața Curții, recurenta, domnul Güler Menteș, este o resortisantă turcă, născută în 1972 și rezidentă în Diyarbakýr. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul și domnul Bestaș, avocații din Diyarbakýr. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: La 22 iulie 2000, în cursul unei conferințe de presă organizate în protest împotriva închisorilor de tip F, reclamanta A fost arestată și arestată la sediul secției de luptă împotriva terorismului aproape de conducerea securității din Diyarbakr. În aceeași zi, poliția a emis un proces verbal de arestare. La 24 iulie 2000, a fost întocmit un proces-verbal de depoziție conform căruia recurenta a recunoscut aprobarea opiniilor PKK. A fost interogată cu privire la declarațiile incriminatoare făcute împotriva sa de către persoane care au depus în calitate de acuzați într-o altă procedură, ea a negat faptele reprovocate și orice participare la proteste ilegale. În aceeași zi, reclamanta a fost prezentată în fața procurorului republicii în apropierea Curții de Securitate a statului Diyarbakýr (inclusiv procurorul republicii). Cu această ocazie, aceasta a negat faptele reprovocate, precum și conținutul depoziției sale de custodie, pe care ar fi semnat-o fără a fi putut să o citească. În aceeași zi, reclamanta a fost adusă în fața judecătorului care se afla în apropierea Curții de Securitate a statului Diyarbakr ( mai exact, curtea de siguranță a statului) Cu această ocazie, ea a negat din nou faptele reproșate, precum și conținutul declarației sale de custodie, pe care a declarat că a fost obligată să o semneze fără a fi putut să o citească. La sfârșitul acestei inculpări, judecătorul a pronunțat plasarea reclamantei în detenție provizorie. La 27 iulie 2000, reprezentantul recurentei a formulat o opoziție împotriva detenției sale provizorii și a susținut că aceasta din urmă fusese obligată să semneze documente ca urmare a maltratării suferite în timpul custodiei sale. La 16 august 2000, procurorul a acuzat-o pe reclamantă pentru ajutor și asistență în PKK și a solicitat condamnarea sa în temeiul articolului 169 din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 22 august 2000, s-a efectuat o percheziție la domiciliul recurentei, după care nu a fost găsit niciun element infracțional. La 17 octombrie 2000, Curtea de Securitate a Uniunii Europene, compusă din trei judecători civili, a ascultat-o pe reclamantă în apărarea sa. Cu această ocazie, ea a negat faptele reproșate, precum și conținutul declarației sale de custodie pe care ea a semnat-o fără să fi putut să o citească. Avocatul recurentei a precizat că persoanele care au fost aduse în discuție în declarația lor de arest au fost demascate în momentul în care au fost prezentate în fața procurorului republicii și a judecătorului șef și au depus o copie a documentelor aferente. La sfârșitul acestei audieri, instanța de securitate din statul în care a fost eliberată reclamanta. La 26 iunie 2001, avocații recurentei au depus un memoriu în apărare conform căruia au susținut că depoziția de custodie a reclamantei nu poate constitui un element de probă în discuție, din moment ce a fost obligată să o semneze fără a fi putut să o citească. În mod similar, acestea au precizat că depozițiile persoanelor care au incriminat recurenta nu pot constitui probe aflate în întreținere, acestea din urmă având contestat ulterior declarația lor, susținând că au fost obligate să le semneze fără a fi putut să le citească. În aceeași zi, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a recunoscut reclamanta vinovată de ajutor și de asistență pentru PKK și a condamnat-o la trei ani și nouă luni de închisoare, în temeiul articolului 169 din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713. Ea s-a bazat în acest sens pe declarațiile făcute de inculpați, urmărite în cadrul unei alte instanțe, cum ar fi parțial susținute de declarația de arest a reclamantei. Cu privire la aceasta, recurenta s-a ocupat de casare. În memoriul în casare, aceasta a contestat utilizarea depozițiilor terților ca elemente de probă aflate în discuție, subliniind că acestea din urmă erau demascate în fața instanțelor în fața cărora erau acuzate. La 5 martie 2002, Curtea de Casație, hotărând în lumina avizului procurorului general la Curtea de Casație, care nu ar fi fost comunicat reclamantei, a decăzut-o din recurs și a confirmat decizia de primă instanță. În conformitate cu articolele 381 și 382 din Codul de procedură penală, astfel cum este în vigoare la data faptelor, trebuia să fie prezenți în cadrul ședințelor și al hotărârii magistrații desemnați de lege; numai magistrații care au participat la judecată au fost prezenți în timpul deliberărilor. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanta susține că a fost supusă, în timpul urmăririi penale diligente împotriva sa, unui proces echitabil și susține că instanța de securitate a statului este o instanță excepțională care nu poate fi considerată independentă și nici nu poate garanta un proces echitabil. În această privință, Comisia a invocat o încălcare a principiului egalității armelor, susținând că a fost condamnată pe baza unor depoziții obținute în mod ilegal, ale căror autori au contestat veridicitatea, dar nu au fost în măsură să interogheze, din cauza lipsei de audiere a acestora din urmă de către instanțele naționale. În plus, recurenta se plânge de participarea procurorului Republicii la deliberările Curții de Securitate a statului. În cele din urmă, recurenta susține că cerințele procesului echitabil nu au fost respectate în cursul procedurii în fața Curții de Casație, din cauza lipsei de comunicare a avizului procurorului general. Invocând art. 14 din Convenție, recurenta susține că a fost supusă unor norme procedurale mai puțin favorabile din cauza opiniilor și a activităților sale politice. Invocând art. 6 din Convenție, recurenta se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, având în vedere modul în care administrația probelor și lipsa audierii martorilor acuzați. În plus, se plânge că nu a primit un aviz din partea procurorului general în apropierea Curții de Casație. Curtea va examina aceste obiecțiuni sub aspectul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui aspect și consideră că este necesar să se comunice această parte a cererii guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 din Convenție, recurenta susține că instanța de securitate a statului nu poate fi considerată o instanță independentă și se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața acestei instanțe din cauza prezenței procurorului republicii în timpul deliberărilor. Pe baza articolului 14, Curtea invocă, de asemenea, caracterul discriminatoriu al procedurii. În ceea ce privește independența Curții de Securitate a Uniunii Europene, Curtea arată că această instanță era compusă numai din judecători civili, pe parcursul întregului proces intentat împotriva recurentei. Având în vedere criteriile stabilite în această privință de jurisprudență (Öcalan c. Turcia [GC], n 46221/99, CEDO 2005-..., §§ 112-118), Curtea consideră că acest litigiu este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. În plus, Curtea observă că Õ în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală, astfel cum este în vigoare la momentul faptelor, numai magistrații care iau parte la judecată puteau participa la deliberări. În cazul în care, în cadrul procedurii în litigiu, procurorul Republicii ar fi participat la deliberări, ar fi fost vorba despre o situație contrară legii, astfel încât recurenta ar fi avut un mare interes să aducă această cauză în fața instanțelor naționale (Töre c. Turcia (dec.), 50744/99, 10 iunie 2004). Acest lucru nu s-a întâmplat în cazul de față, potrivit elementelor dosarului. În consecință, acest aspect trebuie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție. În cele din urmă, în ceea ce privește cauza întemeiat pe o presupusă discriminare, recurenta n examinarea obiecțiunilor recurentei întemeiate pe elemente de probă aflate în întreținere, pe de o parte, și pe de altă parte, pe martori acuzați și pe lipsa comunicării avizului procurorului general Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dollé J.-P. Costa detașează [1] Partidul Muncitorilor din Kurdistan

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

36487/02

présentée par Güler MENTEȘ

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 5 janvier 2006 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

V.

Butkevych

,

M

me

D.

Jočienė,

MM.

D.

Popović,

juges

,

et

de M

me

S.

Dollé,

greffière de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 23 juillet 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Güler Menteș, est une ressortissante turque, née en 1972 et résidant à Diyarbakır. Elle est représentée devant la Cour par M

es

M. et M. Beștaș, avocats à Diyarbakır.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

Le 22 juillet 2000, au cours d’une conférence de presse organisée en protestation contre les prisons de type F, la requérante – présidente de la branche départementale des femmes du HADEP (Parti de la démocratie du peuple) – fit l’objet d’un contrôle d’identité, au terme duquel elle apparut en qualité de personne recherchée comme membre du PKK

[1]

dans les fichiers de la police. Elle fut ainsi arrêtée et placée en garde à vue dans les locaux de la section de lutte contre le terrorisme près la direction de la sûreté de Diyarbakır.

Le jour même, un procès verbal d’arrestation fut dressé par les policiers.

Le 24 juillet 2000, fut dressé un procès-verbal de déposition aux termes duquel la requérante reconnut approuver les opinions du PKK. Interrogée quant aux déclarations incriminantes faites à son encontre par des personnes ayant déposé en qualité d’accusés dans une autre procédure, elle nia les faits reprochés et toute participation à des manifestations illégales.

Le même jour, la requérante fut déférée devant le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır («

le procureur de la République

»). A cette occasion, elle nia les faits reprochés ainsi que le contenu de sa déposition de garde à vue, qu’elle aurait signé sans avoir pu procéder à sa lecture.

Toujours le même jour, la requérante fut déférée devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır («

la cour de sûreté de l’Etat

»). A cette occasion, elle nia à nouveau les faits reprochés ainsi que le contenu de sa déposition de garde à vue, qu’elle déclara avoir été contrainte de signer sans avoir pu procéder à sa lecture. Au terme de cette comparution, le juge assesseur prononça le placement de la requérante en détention provisoire.

Le 27 juillet 2000, le représentant de la requérante forma opposition contre son placement en détention provisoire et soutint que cette dernière avait été contrainte à signer des documents par suite de mauvais traitements subis au cours de sa garde à vue.

Le 16 août 2000, le procureur de la République inculpa la requérante pour aide et assistance au PKK et requit sa condamnation en vertu de l’article 169 du code pénal et de l’article 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme («

loi n

o

3713

»).

Le 22 août 2000, une perquisition fut effectuée au domicile de la requérante, au terme de laquelle aucun élément infractionnel ne fut trouvé.

Le 17 octobre 2000, la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois juges civils, entendit la requérante en sa défense. A cette occasion, elle nia les faits reprochés ainsi que le contenu de sa déposition de garde à vue qu’elle allégua avoir signé sans avoir pu procéder à sa lecture. L’avocat de la requérante précisa que les personnes qui l’avaient mise en cause dans leur déposition de garde à vue s’étaient dédits lors de leur comparution devant le procureur de la République et le juge assesseur, et déposa copie des pièces y afférentes. Au terme de cette audience, la cour de sûreté de l’Etat prononça la libération de la requérante.

Le 26 juin 2001, les avocats de la requérante déposèrent un mémoire en défense aux termes duquel ils soutinrent que la déposition de garde à vue de la requérante ne saurait constituer un élément de preuve à charge, dès lors qu’elle fut contrainte à la signer sans avoir pu procéder à sa lecture. De même, ils précisèrent que les dépositions des personnes ayant incriminé la requérante ne sauraient constituer des preuves à charge, ces dernières ayant contesté, par la suite, leur déclaration, soutenant avoir été contraintes de les signer sans avoir pu procéder à leur lecture.

Le jour même, la cour de sûreté de l’Etat reconnut la requérante coupable d’aide et assistance au PKK et la condamna à une peine de trois ans et neuf mois d’emprisonnement, en vertu de l’article 169 du code pénal et de l’article 5 de la loi n

o

Sur ce, la requérante se pourvut en cassation. Dans son mémoire en cassation, elle contesta l’utilisation de dépositions de tiers comme éléments de preuves à charge, soulignant que ces derniers s’étaient dédits devant les juridictions devant lesquelles ils étaient poursuivis. L’avocat de la requérante souligna, en outre, l’absence de toute preuve annexe à même d’étayer ces dépositions.

Le 5 mars 2002, la Cour de cassation, statuant à la lumière de l’avis du procureur général près la Cour de cassation, qui n’aurait pas été communiqué à la requérante, débouta celle-ci de son pourvoi et confirma la décision de première instance.

B.

Le droit interne pertinent

Aux termes des articles 381 et 382 du code de procédure pénal, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, devaient être présents lors des audiences et de la décision les magistrats désignés par la loi

; seuls les magistrats participants au jugement étaient présents lors des délibérations.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante prétend avoir subi, pendant les poursuites pénales diligentées à son encontre, un déni de procès équitable. Elle soutient ainsi que la cour de sûreté de l’Etat est une juridiction d’exception qui ne saurait passer pour indépendante ni garantir un procès équitable.

A cet égard, elle allègue une atteinte au principe d’égalité des armes, soutenant avoir été condamnée sur la base de dépositions obtenues de manière illégale, dont les auteurs contestèrent la véracité mais qu’elle ne fut pas en mesure d’interroger, faute d’audition de ces derniers par les juridictions nationales. La requérante se plaint en outre de la participation du procureur de la République aux délibérés de la cour de sûreté de l’Etat.

Enfin, la requérante soutient que les exigences du procès équitable n’ont pas été respectées durant la procédure devant la Cour de cassation, en raison du défaut de communication de l’avis du procureur général.

2.

Invoquant l’article 14 de la Convention, la requérante allègue avoir été soumise à des règles de procédure moins favorables en raison de ses opinions et activités politiques.

EN DROIT

1.

Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante se plaint du défaut d’équité de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat, eu égard au mode d’administration des preuves et au défaut d’audition des témoins à charge. Elle se plaint en outre de n’avoir pas obtenu communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation.

La Cour examinera ces griefs sous l’angle de l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

2.

Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante soutient que la cour de sûreté de l’Etat ne saurait être considérée comme une juridiction indépendante et se plaint du défaut d’équité de la procédure devant cette juridiction en raison de la présence du procureur de la République lors des délibérations. Se fondant sur l’article 14, elle allègue en outre le caractère discriminatoire de la procédure.

Quant à l’indépendance de la cour de sûreté de l’Etat, la Cour relève que cette juridiction était composée uniquement de juges civils, et ce tout au long de la procédure intentée contre la requérante. Eu égard aux critères dégagés à cet égard par la jurisprudence (

Öcalan c. Turquie

[GC], n

o

46221/99, CEDH 2005-..., §§ 112-118), la Cour estime que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article

35

§§

3 et 4 de la Convention.

La Cour observe en outre qu’en vertu des dispositions du code de procédure pénale, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, seuls les magistrats prenant part au jugement pouvaient participer aux délibérations. Si, lors de la procédure litigieuse, le procureur de la République avait participé aux délibérations, il s’agirait d’une situation contraire à la loi, de sorte que la requérante aurait eu un grand intérêt à porter ce grief devant les juridictions nationales (

Töre c. Turquie

(déc.), n

o

50744/99, 10 juin 2004). Tel ne fut pas le cas en l’espèce, selon les éléments du dossier. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Enfin, quant au grief tiré d’une prétendue discrimination, la requérante n’apporte aucune précision et son argumentation apparaît, en ce sens, nullement étayée. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs de la requérante tirés de l’illégalité des éléments de preuves à charge, de l’impossibilité d’interroger les témoins à charge et de l’absence de communication de l’avis du procureur général

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président

[1]

Parti des travailleurs du Kurdistan