Olmez împotriva Turciei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 7404/03 prezentate de Cemal ÖLMEZ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 30 ianuarie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B. Baka, R. Türmen, Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, D. Jočienė, D. Popović, judecători, și dlui Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 25 ianuarie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie, în fapt, recurentul, dl Cemal Ölmez, este un resortisant turc, născut în 1979. La introducerea cererii, acesta a fost deținut în închisoarea Diyarbakr. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Mesut Bestaș și Meral Bestaș, avocați în Diyarbakar.

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 5 februarie 2000, reclamantul a fost arestat și arestat pentru apartenență la PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan), o organizație ilegală. La 6 februarie 2000, polițiștii din apropierea secției de luptă împotriva terorismului au primit declarația sa și, potrivit acesteia, reclamantul a recunoscut că face parte din organizația acuzată. La 7 februarie 2000, reclamantul a fost trimis în fața procurorului general al Republicii și, cu această ocazie, a negat conținutul declarației sale de custodie. În aceeași zi, el a fost sesizat în fața judecătorului care se afla în apropierea Curții de Securitate a statului Ankara, care s-a referit la citirea declarației sale de arest și a declarațiilor părților terțe incriminatoare.

Reclamantul a negat conținutul declarației sale de custodie, precum și a declarațiilor incriminatoare. La sfârșitul acestei audieri, judecătorul a ordonat plasarea reclamantului în arest provizoriu. La 28 februarie 2000, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbak a inculpat pe reclamant pentru a fi predat unor operațiuni armate de separare teritorială și a reținut condamnarea sa în temeiul articolului 125 din Codul penal. În perioada 13 martie 2000-16 octombrie 2001, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a statuat într-o cameră formată din trei judecători civili și, în cadrul primei audieri, a decis asupra punerii în aplicare a cauzei reclamantului de către alți trei inculpați acuzați pentru aceleași fapte.

La 4 decembrie 2001, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele reprobabile și l-a condamnat la pedeapsa cu moartea în temeiul articolului 125 din Codul Penal. Luând în considerare faptul că persoana respectivă era minor în momentul faptelor, ea a schimbat această pedeapsă într-o pedeapsă cu închisoarea de 15 ani, în temeiul articolului 12 alineatul (1) din Legea nr. 2253. În cele din urmă, având în vedere buna sa conduită în timpul procesului, Curtea a redus pedeapsa la 12 ani și șase luni de închisoare în temeiul articolului 59 alineatul (2) din Codul Penal. Aceasta s-a bazat pe elementele din dosar și pe declarațiile incriminatoare ale co-inculpaților în cadrul procedurii.

La 11 iunie 2002, în lumina avizului procurorului general care nu a fost comunicat reclamantului, Curtea de Casație a confirmat condamnarea. La 15 august 2002, hotărârea Curții de Casație a fost vărsată în dosarul cauzei în apropierea grefei instanței de primă instanță. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul susține că instanțele independente și corecte din punct de vedere al scopului și funcționării lor nu pot fi considerate drept instanțe independente. În plus, acesta invocă o lipsă de echitate a procedurii din cauza participării procurorului Republicii la deliberările Curții de Securitate a Uniunii Europene, precum și o încălcare a drepturilor sale de apărare ca urmare a lipsei de comunicare a avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație.

Reclamantul se plânge, de asemenea, de modul în care se administrează dovezile, susținând că condamnarea sa se bazează pe declarațiile unei părți terțe care nu ar fi ajuns la tribunal, precum și de gravitatea pedepsei. În cele din urmă, reclamantul se plânge de durata procedurii penale. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul susține că a fost supus dispozițiilor Codului de procedură penală anterior reformei acestuia din 1992. El precizează că art. 31 din Legea nr. 3842 prevede că această reformă nu se aplică infracțiunilor care intră în sfera de competență a cursurilor de securitate a statului. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii în ceea ce privește lipsa comunicării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație.

În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 din Convenție, recurentul invocă, de asemenea, o lipsă de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a statului, precum și o lipsă de echitate a procedurii în ceea ce privește participarea procurorului Republicii la deliberările Curții de Securitate a statului, la modul de administrare a probelor și la povara pedepsei pronunțate. În cele din urmă, se plânge de durata procedurii în fața instanțelor naționale.

În ceea ce privește declaraia de lipsă de independenă și de in t e n a Cu r ii de securitate a statului, Curtea arată că reclamantul, care a fost judecat de o instană compusă din trei judecători civili, nu și-a prezentat … 77432/01, 28 noiembrie 2002 și Y În plus, Curtea observă că, în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală, astfel cum este în vigoare la momentul faptelor, numai magistrații care iau parte la judecată puteau participa la deliberări. În cazul în care, în cadrul procedurii în litigiu, procurorul Republicii ar fi participat la deliberări, ar fi avut loc o situație contrară legii, astfel încât reclamantul ar fi avut un mare interes să aducă această cauză în fața instanțelor naționale (Töre c. Turcia (dec.), n 50744/99, 10 iunie 2004). Prin urmare, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne.

În ceea ce privește modul de administrare a probelor și lipsa unei citații a unui deponenți, Curtea observă mai întâi că aceste obiecțiuni sunt formulate în general și că reclamantul nu oferă nicio precizare sprijinului lor. În continuare, Comisia constată că instanța de securitate din statul membru este fondată, pentru a stabili vinovăția reclamantului, pe elementele dosarului, precum și pe declarațiile colegilor acuzați care au fost acuzați pentru aceleași fapte. În consecință, aceste obiecții sunt vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În ceea ce privește motivul legat de pedeapsa pronunțată, Curtea constată că reclamantul se plânge în esență de soluția adoptată de instanțele naționale.

Or, nu este de competența sa să controleze elementele de fapt care au condus o instanță să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât alta (Kemmache c. Franța (n, Hotărârea din 24 noiembrie 1994, seria A n 296 C, § 44). Pedeapsa în speță era prevăzută și de lege. În consecință, acest fapt este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În cele din urmă, în ceea ce privește durata procedurii penale, Curtea constată că reclamantul a fost arestat la 5 februarie 2000 și condamnat de Curtea de Securitate a Uniunii Europene la 4 decembrie 2001, adică aproximativ un an și zece luni mai târziu. Curtea de Casație a decis cu privire la recurs la 11 iunie 2002, adică aproximativ șase luni mai târziu.

Or, Curtea reamintește că, în cazul în care art. 6 alineatul (1) din Convenție prevede celeritatea procedurilor judiciare, acesta consacră, de asemenea, principiul, mai general, al unei bune administrări a justiției (a se vedea Boddaert c. Belgia, Hotărârea din 12 octombrie 1992, seria A n 235 D, p. 82, § 39). Având în vedere durata generală a procedurii, Curtea consideră că autoritățile au demonstrat diligența necesară în desfășurarea cauzei reclamantului și, prin urmare, a concluzionat că nu s-a depășit termenul rezonabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. În consecință, această parte a cererii este în mod clar greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din convenție.

Invocând art. 7 din convenție, reclamantul se plânge de excluderea din reforma Codului de procedură penală a infracțiunilor care intră în sfera de competență a Curții de Securitate a statului. În speță, Curtea constată că reclamantul a fost judecat în fața unei instanțe de securitate de la Õ , al cărei regim și norme de procedură erau prevăzute de lege. De asemenea, acesta a fost condamnat în temeiul dispozițiilor Codului penal, astfel cum este în vigoare la momentul faptelor. Prin urmare, Curtea, în unanimitate, amână în mod vădit și trebuie să fie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, amână examinarea ui reclamantului întemeiat pe faptul că nu a comunicat avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație Declară cererea inadmisibilă pentru surplus.

Dolle F. Tulkens Președinte de judecată

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 7404/03 présentée par Cemal ÖLMEZ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 30 janvier 2007 en une chambre composée de : M me F. Tulkens, présidente, MM. A.B. Baka, R. Türmen, M. Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, M me D. Jočienė, M. D. Popović, juges, et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 25 janvier 2003, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Cemal Ölmez, est un ressortissant turc, né en 1979. Lors de l’introduction de la requête, il était détenu au sein de la prison de Diyarbakır. Il est représenté devant la Cour par M es Mesut Beștaș et Meral Beștaș, avocats à Diyarbakır.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le 5 février 2000, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue pour appartenance au PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan), une organisation illégale. Le 6 février 2000, des policiers près la section de lutte contre le terrorisme recueillirent sa déposition. Aux termes de celle-ci, le requérant reconnut appartenir à l’organisation incriminée. Le 7 février 2000, le requérant fut déféré devant le procureur de la République. A cette occasion, il nia le contenu de sa déposition de garde à vue. Le même jour, il fut déféré devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara, lequel procéda à la lecture de sa déposition de garde à vue et à celle de déclarations de tiers l’incriminant.

Le requérant nia le contenu de sa déposition de garde à vue ainsi que des déclarations incriminantes. Au terme de cette audition, le juge assesseur ordonna le placement du requérant en détention provisoire. Le 28 février 2000, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır inculpa le requérant pour s’être livré à des opérations armées tendant au séparatisme territorial et requit sa condamnation en vertu de l’article 125 du code pénal. Du 13 mars 2000 au 16 octobre 2001, la cour de sûreté de l’Etat tint dix ‑ huit audiences, siégeant en une chambre composée de trois juges civils. Lors de la première audience, elle décida la jonction de l’affaire du requérant à celle de trois autres accusés poursuivis pour les mêmes faits.

Le 4 décembre 2001, la cour de sûreté de l’Etat, reconnut le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à la peine de mort en vertu de l’article 125 du code pénal. Prenant en compte le fait que l’intéressé était mineur au moment des faits, elle commua cette peine en une peine d’emprisonnement de quinze ans en vertu de l’article 12 § 1 de la loi n o 2253. Enfin, eu égard à sa bonne conduite au cours du procès, la cour réduisit la peine à douze ans et six mois d’emprisonnement en vertu de l’article 59 § 2 du code pénal. Elle se fonda pour ce faire sur les éléments du dossier et les dépositions incriminantes des co-accusés à la procédure. Le 11 juin 2002, statuant à la lumière de l’avis du procureur général qui n’aurait pas été communiqué au requérant, la Cour de cassation confirma la condamnation.

Le 15 août 2002, l’arrêt de la Cour de cassation fut versé au dossier de l’affaire près le greffe de la juridiction de première instance. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant soutient que les cours de sûreté de l’Etat ne peuvent passer pour des tribunaux indépendants et impartiaux de par leur finalité et leur fonctionnement. Il allègue en outre un défaut d’équité de la procédure en raison de la participation du procureur de la République aux délibérations de la cour de sûreté de l’Etat, ainsi qu’une atteinte à ses droits de la défense résultant de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation. Le requérant se plaint également du mode d’administration des preuves, soutenant que sa condamnation repose sur les déclarations d’un tiers qui n’aurait pas comparu à l’audience, ainsi que de la lourdeur de la peine encourue.

Enfin, le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale. 2. Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant prétend avoir été soumis aux dispositions du code de procédure pénale antérieures à la réforme de celui-ci, intervenue en 1992. Il précise que l’article 31 de la loi n o 3842 prévoit que cette réforme n’est pas applicable aux infractions entrant dans le champ de compétence des cours de sûreté de l’Etat. EN DROIT 1. Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint du défaut d’équité de la procédure eu égard à l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

2. Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant allègue également un manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat ainsi qu’un défaut d’équité de la procédure eu égard à la participation du procureur de la République aux délibérations de la cour de sûreté de l’Etat, au mode d’administration des preuves et à la lourdeur de la peine prononcée. Enfin, il se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions nationales.

a) En ce qui concerne l’allégation de manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, la Cour relève que le requérant, qui a été jugé par un tribunal composé de trois juges civils, n’a pas étayé son grief et que son examen, tel qu’il a été soulevé, ne permet de déceler aucune apparence de violation de l’article 6 § 1 (voir Kömürcü c. Turquie (déc.), n o 77432/01, 28 novembre 2002, et Yıldız et Taș c. Turquie (déc.), n o 77641/01, 13 mars 2003). Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. b) La Cour observe en outre qu’en vertu des dispositions du code de procédure pénale, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, seuls les magistrats prenant part au jugement pouvaient participer aux délibérations.

Si, lors de la procédure litigieuse, le procureur de la République avait participé aux délibérations, il se serait agi d’une situation contraire à la loi, de sorte que le requérant aurait eu un grand intérêt à porter ce grief devant les juridictions nationales ( Töre c. Turquie (déc.), n o 50744/99, 10 juin 2004). Tel ne fut pas le cas en l’espèce, selon les éléments du dossier. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. c) Quant au mode d’administration des preuves et à l’absence de comparution d’un déposant, la Cour observe tout d’abord que ces griefs sont formulés de manière générale et que le requérant n’apporte aucune précision à leur appui.

Elle constate ensuite que la cour de sûreté de l’Etat s’est fondée, pour établir la culpabilité du requérant, sur les éléments du dossier ainsi que les dépositions des co-accusés poursuivis pour les mêmes faits. Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. d) Quant au grief afférent à la peine prononcée, la Cour constate que le requérant se plaint en substance de la solution adoptée par les juridictions nationales. Or, il ne lui appartient pas de contrôler les éléments de fait ayant conduit une juridiction à adopter telle décision plutôt que telle autre ( Kemmache c. France (n o 3) , arrêt du 24 novembre 1994, série A n o 296 ‑ C, § 44). La peine encourue en l’espèce était par ailleurs prévue par la loi.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. e) Enfin, quant à la durée de la procédure pénale, la Cour observe que le requérant a été arrêté le 5 février 2000 et condamné par la cour de sûreté de l’Etat le 4 décembre 2001, soit environ un an et dix mois plus tard. La Cour de cassation a statué sur le pourvoi le 11 juin 2002, soit environ six mois plus tard.

Or, la Cour rappelle que si l’article 6 § 1 de la Convention prescrit la célérité des procédures judiciaires, il consacre aussi le principe, plus général, d’une bonne administration de la justice (voir Boddaert c. Belgique , arrêt du 12 octobre 1992, série A n o 235 ‑ D, p. 82, § 39). Eu égard à la durée globale de la procédure, la Cour estime que les autorités ont fait preuve de la diligence requise dans la conduite de l’affaire du requérant et conclut dès lors qu’il n’y a pas eu dépassement du « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de son article 35 § 4. 2. Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant se plaint de l’exclusion de la réforme du code de procédure pénale des infractions entrant dans le champ de compétence de la cour de sûreté de l’Etat.

En l’occurrence, la Cour observe que le requérant a été poursuivi devant une cour de sûreté de l’Etat, dont le régime et les règles de procédure étaient prévus par la loi. De même, il a été condamné en vertu des dispositions du code pénal tel qu’en vigueur à l’époque des faits. Il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Dollé F. Tulkens Greffière Président