OLMEZ c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
OLMEZ c. TURQUIE (CtEDO, 2007)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 7404/03 prezentate de Cemal ÖLMEZ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 30 ianuarie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B. Baka, R. Türmen, Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, D. Jočienė, D. Popović, judecători, și dlui Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 25 ianuarie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie, în fapt, recurentul, dl Cemal Ölmez, este un resortisant turc, născut în 1979. La introducerea cererii, acesta a fost deținut în închisoarea Diyarbakr. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Mesut Bestaș și Meral Bestaș, avocați în Diyarbakar. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 5 februarie 2000, reclamantul a fost arestat și arestat pentru apartenență la PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan), o organizație ilegală. La 6 februarie 2000, polițiștii din apropierea secției de luptă împotriva terorismului au primit declarația sa și, potrivit acesteia, reclamantul a recunoscut că face parte din organizația acuzată. La 7 februarie 2000, reclamantul a fost trimis în fața procurorului general al Republicii și, cu această ocazie, a negat conținutul declarației sale de custodie. În aceeași zi, el a fost sesizat în fața judecătorului care se afla în apropierea Curții de Securitate a statului Ankara, care s-a referit la citirea declarației sale de arest și a declarațiilor părților terțe incriminatoare. Reclamantul a negat conținutul declarației sale de custodie, precum și a declarațiilor incriminatoare. La sfârșitul acestei audieri, judecătorul a ordonat plasarea reclamantului în arest provizoriu. La 28 februarie 2000, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbak a inculpat pe reclamant pentru a fi predat unor operațiuni armate de separare teritorială și a reținut condamnarea sa în temeiul articolului 125 din Codul penal. În perioada 13 martie 2000-16 octombrie 2001, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a statuat într-o cameră formată din trei judecători civili și, în cadrul primei audieri, a decis asupra punerii în aplicare a cauzei reclamantului de către alți trei inculpați acuzați pentru aceleași fapte. La 4 decembrie 2001, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele reprobabile și l-a condamnat la pedeapsa cu moartea în temeiul articolului 125 din Codul Penal. Luând în considerare faptul că persoana respectivă era minor în momentul faptelor, ea a schimbat această pedeapsă într-o pedeapsă cu închisoarea de 15 ani, în temeiul articolului 12 alineatul (1) din Legea nr. 2253. În cele din urmă, având în vedere buna sa conduită în timpul procesului, Curtea a redus pedeapsa la 12 ani și șase luni de închisoare în temeiul articolului 59 alineatul (2) din Codul Penal. Aceasta s-a bazat pe elementele din dosar și pe declarațiile incriminatoare ale co-inculpaților în cadrul procedurii. La 11 iunie 2002, în lumina avizului procurorului general care nu a fost comunicat reclamantului, Curtea de Casație a confirmat condamnarea. La 15 august 2002, hotărârea Curții de Casație a fost vărsată în dosarul cauzei în apropierea grefei instanței de primă instanță. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul susține că instanțele independente și corecte din punct de vedere al scopului și funcționării lor nu pot fi considerate drept instanțe independente. În plus, acesta invocă o lipsă de echitate a procedurii din cauza participării procurorului Republicii la deliberările Curții de Securitate a Uniunii Europene, precum și o încălcare a drepturilor sale de apărare ca urmare a lipsei de comunicare a avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. Reclamantul se plânge, de asemenea, de modul în care se administrează dovezile, susținând că condamnarea sa se bazează pe declarațiile unei părți terțe care nu ar fi ajuns la tribunal, precum și de gravitatea pedepsei. În cele din urmă, reclamantul se plânge de durata procedurii penale. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul susține că a fost supus dispozițiilor Codului de procedură penală anterior reformei acestuia din 1992. El precizează că art. 31 din Legea nr. 3842 prevede că această reformă nu se aplică infracțiunilor care intră în sfera de competență a cursurilor de securitate a statului. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii în ceea ce privește lipsa comunicării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 din Convenție, recurentul invocă, de asemenea, o lipsă de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a statului, precum și o lipsă de echitate a procedurii în ceea ce privește participarea procurorului Republicii la deliberările Curții de Securitate a statului, la modul de administrare a probelor și la povara pedepsei pronunțate. În cele din urmă, se plânge de durata procedurii în fața instanțelor naționale. În ceea ce privește declaraia de lipsă de independenă și de in t e n a Cu r ii de securitate a statului, Curtea arată că reclamantul, care a fost judecat de o instană compusă din trei judecători civili, nu și-a prezentat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77432/01, 28 noiembrie 2002 și Y În plus, Curtea observă că, în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală, astfel cum este în vigoare la momentul faptelor, numai magistrații care iau parte la judecată puteau participa la deliberări. În cazul în care, în cadrul procedurii în litigiu, procurorul Republicii ar fi participat la deliberări, ar fi avut loc o situație contrară legii, astfel încât reclamantul ar fi avut un mare interes să aducă această cauză în fața instanțelor naționale (Töre c. Turcia (dec.), n 50744/99, 10 iunie 2004). Prin urmare, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne. În ceea ce privește modul de administrare a probelor și lipsa unei citații a unui deponenți, Curtea observă mai întâi că aceste obiecțiuni sunt formulate în general și că reclamantul nu oferă nicio precizare sprijinului lor. În continuare, Comisia constată că instanța de securitate din statul membru este fondată, pentru a stabili vinovăția reclamantului, pe elementele dosarului, precum și pe declarațiile colegilor acuzați care au fost acuzați pentru aceleași fapte. În consecință, aceste obiecții sunt vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În ceea ce privește motivul legat de pedeapsa pronunțată, Curtea constată că reclamantul se plânge în esență de soluția adoptată de instanțele naționale. Or, nu este de competența sa să controleze elementele de fapt care au condus o instanță să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât alta (Kemmache c. Franța (n, Hotărârea din 24 noiembrie 1994, seria A n 296 C, § 44). Pedeapsa în speță era prevăzută și de lege. În consecință, acest fapt este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În cele din urmă, în ceea ce privește durata procedurii penale, Curtea constată că reclamantul a fost arestat la 5 februarie 2000 și condamnat de Curtea de Securitate a Uniunii Europene la 4 decembrie 2001, adică aproximativ un an și zece luni mai târziu. Curtea de Casație a decis cu privire la recurs la 11 iunie 2002, adică aproximativ șase luni mai târziu. Or, Curtea reamintește că, în cazul în care art. 6 alineatul (1) din Convenție prevede celeritatea procedurilor judiciare, acesta consacră, de asemenea, principiul, mai general, al unei bune administrări a justiției (a se vedea Boddaert c. Belgia, Hotărârea din 12 octombrie 1992, seria A n 235 D, p. 82, § 39). Având în vedere durata generală a procedurii, Curtea consideră că autoritățile au demonstrat diligența necesară în desfășurarea cauzei reclamantului și, prin urmare, a concluzionat că nu s-a depășit termenul rezonabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. În consecință, această parte a cererii este în mod clar greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din convenție. Invocând art. 7 din convenție, reclamantul se plânge de excluderea din reforma Codului de procedură penală a infracțiunilor care intră în sfera de competență a Curții de Securitate a statului. În speță, Curtea constată că reclamantul a fost judecat în fața unei instanțe de securitate de la Õ , al cărei regim și norme de procedură erau prevăzute de lege. De asemenea, acesta a fost condamnat în temeiul dispozițiilor Codului penal, astfel cum este în vigoare la momentul faptelor. Prin urmare, Curtea, în unanimitate, amână în mod vădit și trebuie să fie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, amână examinarea ui reclamantului întemeiat pe faptul că nu a comunicat avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle F. Tulkens Președinte de judecată