ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1421/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 2 august 2005 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 3478/2005 (nr. unic 23469/3/2005), contestatorii N.T. și N.D. au formulat contestație împotriva deciziei nr. 289 din 4 iulie 2005, emise de intimata SC P. SA și au solicitat instanței să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu această intimată, anularea deciziei și restituirea în natură a imobilului situat în Fetești, (teren în suprafață de 1.400 mp împreună cu toate obiectele de inventar în care au funcționat Stația de distribuție carburanți și depozitul de carburanți ce au fost proprietatea defunctului T.N.), ocupat de depozitul de carburanți al sucursalei S.N.P.

Ialomița, filiala Fetești; au mai arătat că, în situația în care nu este posibilă restituirea acestui imobil, solicită să le fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent. Prin sentința civilă nr. 1671 din 7 decembrie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația formulată de contestatorii N.T. și N.D. în contradictoriu cu intimata SC P. SA ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin decizia nr. 289 din 4 iulie 2005, intimata SC P. SA a respins notificarea nr. 29 din 16 iunie 2001 și notificarea nr. 213 din 9 august 2001 prin care N.G și N.T. au solicitat restituirea în natură sau echivalent bănesc a imobilului situat în Fetești, județul Ialomița (teren în suprafață de 1.400 mp împreună cu toate obiectele de inventar, în care a funcționat Stația de distribuire carburanți ce a fost proprietatea autorului lor).

Intimata a reținut în decizia emisă că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate a petenților asupra imobilului în litigiu, respectiv nu a făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite conform art. 3 din Legea nr. 10/2001. S-a mai reținut că imobilul nu a fost identificat și nu s-a indicat nici ac tul preluării abuzive. Având în vedere neconcordanțele reținute între înscrisurile invocate de către contestatori și faptul că nu s-a depus un titlu din care să rezulte că tatăl acestora a fost proprietarul imobilului din litigiu, tribunalul a constatat că intimata a reținut corect prin decizia nr. 289 din 4 iulie 2005 că nu s-a făcut dovada calității de persoane îndreptățite a contestatorilor, în sensul dispozițiilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel încât decizia emisă este legală.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 15 decembrie 2006 au declarat apel contestatorii N.T. și N.D., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 26 februarie 2007. În motivarea cererii lor, au arătat că instanța a făcut o greșită apreciere a probatoriului administrat în cauză, dovada dreptului de proprietate a autorului lor fiind făcută pe deplin în cauză, cu înscrisurile depuse la dosar. Prin decizia civilă nr. 424 din 19 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanții-contestatori N.D. și N.T. împotriva sentinței civile nr. 1671 din 7 decembrie 2006 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 3478/2005, în contradictoriu cu intimata SC P. SA și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis contestația formulată de contestatorii N.T.

și N.D., a anulat decizia nr. 289/2005 a SC P. SA și a obligat intimata să emită o nouă decizie prin care să acorde contestatorilor măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Fetești, județul Ialomița, compus din teren în suprafață de 1.400 mp și anexe, conform Legii nr. 247/2005. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, așa cum rezultă din adresa nr. 57 din 13 ianuarie 1951 a C., procesul-verbal încheiat la data de 18 martie 1950, adeverința nr. 661 din 5 aprilie 1948 eliberată de Ocolul Agricol Fetești, adresa nr. 9/313 din 12 mai 1946 a Primăriei orașului Fetești, autorizația de funcționare nr. 1060 din 10 august 1934 și adresa nr. 271002 din 19 noiembrie 1936 a Ministerului Finanțelor, depozitul de produse petroliere de pe raza fostei comune Fetești, în prezent municipiul Fetești, a fost proprietatea numitului T.N.

Faptul că în unele înscrisuri acesta este trecut cu numele de T.H. sau T.R. nu conduce la concluzia că imobilul ar fi aparținut altei persoane, acestea fiind simple inadvertențe de scriere, justificate pentru anii în care fost întocmite (1950, 1937). Că este așa o dovedește și faptul că imobilul a fost preluat de către stat în temeiul Legii nr. 119/1948, anexa nr. IV și a deciziei nr. 68/1950 a Ministerului Muncii de la autorul T.N., astfel cum rezultă din adresa nr. 57 din 13 ianuarie 1951 a C. Așa fiind și având în vedere că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existente și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, Curtea a reținut că apelanții – reclamanți au făcut dovada că T.N.

a fost proprietarul depozitului de produse petroliere compus din teren în suprafață de 1.400 mp și anexe, conform inventarului ce se află depus în dosarul de fond. Moștenitori ai defunctului N.T. au fost fiii acestuia, N.G. și reclamantul N.T. (certificatul de moștenitor nr. 268 din 11 ianuarie 1977 întocmit de Notariatul de Stat Fetești). La rândul său, defunctul N.G. a fost moștenit de soția sa, reclamanta N.D. (certificatul de moștenitor nr. 39 din 3 aprilie 2003). Prin urmare, reclamanții-apelanți și-au justificat calitatea de persoane îndreptățite, pe de o parte pentru că imobilul a fost preluat abuziv [Legea nr. 119/1948 este exemplificată în art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001] și pe de altă parte pentru că au făcut dovada că sunt moștenitorii defunctului T.N., cel care a fost proprietarul imobilului la data preluării abuzive a acestuia.

În consecință, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 247/2005, imobilul aflându-se în patrimoniul intimatei, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză. Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 9 august 2007 au declarat recurs N.T. și N.D., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 21 august 2007. Prin decizia civilă nr. 801 din 7 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de contestatorii N.T. și N.D. împotriva deciziei civile nr. 424 A din 19 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au admis recurs N.T. și N.D., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 21 august 2007. Prin decizia civilă nr. 801 din 7 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de contestatorii N.T.

și N.D. împotriva deciziei civile nr. 424 A din 19 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, deși recurenții au solicitat, în principal, restituirea în natură, iar prin art. 1, art. 7, art. 9 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, este stabilit caracterul prioritar al restituirii în natură, decizia atacată nu cuprinde considerentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de apel că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă și nici pe acelea în raport de care s-a pronunțat soluția obligării intimatei să emită o nouă decizie pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

De asemenea, instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt în raport de care să se aplice dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, care reglementează situația juridică a imobilelor, precizând cazurile în care este posibilă restituirea în natură sau prin echivalent. În raportul de expertiză tehnică-judiciară aflat în dosarul tribunalului se precizează că terenul în suprafață de 1.400 mp, care face obiectul pricinii, face parte din suprafața depozitului de carburanți de 4.975 mp și că pe suprafața de 1.400 mp, în locul clădirii din paiantă cu șopron din scândură, în suprafața de 78,20 mp, demolată, se află o construcție în suprafață de 126,75 mp. În privința construcțiilor C6 (casa de pompe) și C10 (rezervor produs petrolier), în suprafață de 27 mp și 25,65 mp nu se arată dacă sunt din cele menționate în inventarul cuprinzând preluarea depozitului N. cu produse petroliere ori sunt construcții noi.

De aceea, față de prevederile art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, pentru stabilirea posibilității restituirii în natură a imobilului sau a unei părți din imobil, instanța de apel trebuia să dispună efectuarea unei expertize tehnico-juridice având ca obiectiv determinarea suprafeței de teren ocupată de construcțiile noi și a celei afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, deoarece numai pentru aceste suprafețe de teren măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Pentru partea de teren rămasă liberă și construcțiile nedemolate se dispune restituirea în natură. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 20 martie 2008 sub nr. 1755/2/2008 (în format vechi 675/2008).

În rejudecare, a fost administrată p roba cu expertiză tehnică specialitatea topografie, care a fost efectuată de expert M.N.I., precum și înscrisuri, fiind depuse în acest sens la dosar, în fotocopie: adresa nr. 503689 emisă de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă București, certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 2230 emis la data de 22 august 1995 de Ministerul Industriilor, situația privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societății comerciale cu capital de stat emisă de SC P. Ialomița SA nr. 361 din 10 februarie 1995, documentația cadastrală a imobilului cu nr. cadastral 1426 situat în municipiul Fetești, județul Ialomița, sentința civilă nr. 565 din 30 mai 1994 pronunțată de Judecătoria Fetești în dosarul nr. 605/1994.

Prin decizia civilă nr. 278 A din 4 mai 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanții – contestatori N.T. și N.T. împotriva sentinței civile nr. 1671 din 7 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A schimbat în tot sentința apelată în sensul că s-a admis contestația formulată de N.T. și N.D., împotriva deciziei nr. 289 din 4 iulie 2005 emise de SC P. SA. S-a anulat decizia nr. 289 din 4 iulie 2005 emis de SC P. SA. A obligat intimata SC P. SA să acorde contestatorilor despăgubiri în cuantum de 84.600 de Euro echivalent în lei la data plății, potrivit cursului oficial al B.N.R., pentru suprafața de teren de 1.400 mp, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit de expert M.N.I.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele: Efect al principiului neagravării situației recurenților la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs, reglementat de art. 315 alin. (4) C. proc. civ., Curtea constată că nu mai pot fi puse în discuție aspectele legate de caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat - în temeiul Legii nr. 119/1948, anexa nr. IV – și de calitatea contestatorilor de persoane îndreptățite la restituire – moștenitori ai numitului T.N., care a deținut depozitul de produse petroliere de pe raza fostei comune Fetești, în prezent municipiul Fetești, acestea fiind definitiv stabilite prin decizia civilă nr. 424 A din 19 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 23469/3/2005.

Respectând dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”, Curtea a analizat natura măsurilor reparatorii prevăzute de lege în situația existentă în cauza de față. 1. Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert M.N.I., suprafața de teren solicitată de contestatori, de 1.400 mp, se află în incinta SC P. SA și este în parte ocupată de construcții: C2 = 126,10 mp – birouri, C 6 = 27,15 mp – casă pompe, C 7 = 162,55 mp – o parte din platformă rezervoare carburanți și C 8 – rezervor carburanți.

Aceste construcții au fost edificate de SC P. SA cu destinațiile respective, fiind considerate construcții noi. Pe suprafața în litigiu nu se mai regăsește nicio clădire care să fi aparținut vechilor proprietari. Platforma betonată a fost turnată în vederea accesului mașinilor în incinta SC P. SA. Atât suprafața de 1.400 mp solicitată de contestatori, cât și suprafața rămasă în incinta SC P. SA au acces comun. În partea de nord, cât și în partea de vest există un teren liber, dar are o suprafață mică neafectată de construcții, de 379,61 mp.

Potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 – în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate, respectiv 4 iulie 2005: „În situația imobilelor preluate în mod abuziv și demolate total sau parțial restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. În cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcții, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate”.

Întrucât în speță construcțiile situate pe terenul preluat în mod abuziv au fost demolate și ulterior au fost edificate noi construcții, care ocupă funcțional terenul în întregime, contestatorii beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent. Referitor la natura măsurilor reparatorii prin echivalent, art. 1 din Legea nr. 10/2001 – în forma în vigoare la data de 4 iulie 2005 – prevedea că: „Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite, în acordare de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri bănești”.

Conform art. 9 alin. (2): „În cazul imobilelor care aveau numai destinație decât aceea de locuință și care au fost demolate sau a căror restituirea în natură, în tot sau în parte, nu este posibilă, restituire prin măsuri reparatorii în echivalent se face prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital ori prin compensarea cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite”. În același timp, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi Ministerul Finanțelor va elabora norme metodologice privind emiterea, înregistrarea și utilizarea titlurilor de valoare nominală”.

Dat fiind că Ministerul Finanțelor Publice nu a elaborat normele metodologice prevăzute de lege, art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu putea fi pus în aplicare, motiv pentru care singura modalitate reală și efectivă de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent, care era prevăzută cu caracter general de art. 1 alin. (2) din același act normativ, rămânea acordarea de despăgubiri bănești.

2. Având în vedere că prin decizia în interesul Legii nr. XX din 9 martie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanța de judecată competentă să soluționeze pe fond și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, Curtea nu a obligat intimat să emită o nouă decizie pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ci a dispus direct obligarea acesteia la plata de despăgubiri, în cuantumul stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză efectuat de expert M.N.I. Față de aceste considerente, reținând netemeinicia și nelegalitatea hotărârii primei instanțe, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., Curtea a admis apelul și a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis contestația formulată de N.T. și N.D., împotriva deciziei nr. 289 din 4 iulie 2005 emise de SC P. SA, a anulat decizia nr. 289 din 4 iulie 2005 emise de SC P. SA, și a obligat intimata SC P. SA să acorde contestatorilor despăgubiri în cuantum de 84.000 Euro – echivalent în lei la data plății, potrivit cursului oficial al Băncii Naționale României, pentru suprafața de teren de 1.400 mp, astfel cum a identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert M.N.I. Împotriva deciziei a declarat recurs recurenta SC P. SA care a învederat următoarele motive de nelegalitate a acesteia: Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, în speță fiind aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., deoarece nu este entitate competentă să acorde măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de acțiuni la societatea comercială tranzacționată pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau despăgubiri bănești. Curtea de Apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, în cauza dedusă judecății P. SA a soluționat notificarea și a emis decizia nr. 219/2005. În baza Legii nr. 10/2001 și a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 competența stabilirii cuantumului despăgubirilor bănești, ca măsură reparatorie revenea Comisiei Centrale de Acordare a Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății în procedura reglementată legal.

Se mai reține că, în baza concluziilor celor două expertize efectuate în cauză, s-a constatat că terenul în suprafață de 1.400 mp este ocupat și nu poate fi restituit în natură, iar în acest caz devin aplicabile prevederile art. 9.3 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ce stabilesc pentru ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor ce sunt acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Se invocă în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Prin art. 16 alin. (1) (3) din Legea nr. 247/2005 (titlul VII) privind regimul stabilirii plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincție între notificările deja soluționate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume de bani ce urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, și cele ce nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a legii despre care se arată că vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale însoțite de dispozițiile entităților învestite cu soluționarea notificărilor, conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16. În cazul în care o notificare a fost soluționată anterior intrării în vigoare a legii, însă dispoziția prin care aceasta a fost soluționată nu a rămas definitivă, fiind atacată în instanță, astfel încât ceea ce urmează a se preda Secretariatului Comisiei Centrale este dispoziția definitivă, emisă în baza hotărârii judecătorești, sunt aplicabile prevederile alin. (1) al art. 16,

în sensul că în situația dată și instanța de judecată poate stabili caracterul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparație, reprezentând valoarea de circulație a bunului. Orice altă interpretare a textului ar echivala cu o denegare de dreptate (sancționată de prevederile art. 3 C. civ.) și cu încălcarea dreptului de acces la instanță, garantat de prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Sub acest aspect apar ca fiind nefondate criticile recurentului SC P. SA, deoarece notificarea a fost soluționată la data de 4 iulie 2005, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Recursul recurentei SC P. SA va fi însă primit, pentru considerentele ce succed: Art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. prevede că judecătorul trebuie să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, putând ordona administrarea tuturor probelor pentru a se stabili cuantumul despăgubirilor bănești la care reclamanții sunt îndreptățiți. Din analiza raportului de expertiză efectuat în cauză nu rezultă criteriile legale, respectiv normele de stabilire a valorii de circulație a terenurilor respective, suma de 44 – 60 Euro/mp luată în calcul, fiind stabilită de SC H.I. SRL (firmă imobiliară), motiv pentru care se impune admiterea recursurilor, în baza art. 312 C. proc. civ. casarea deciziei civile și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel care va dispune efectuarea unei expertize de evaluare, conform dispozițiilor art. 201 și urm. C. proc.

civ. După emiterea dispoziției definitive, emisă în baza hotărârii judecătorești, aceasta urmează a se preda Secretariatului Comisiei Centrale conform dispozițiilor Legii nr. 247/2005. Pentru aceste considerente, se va admite recursul, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC P. SA (actual O.M.V. P. SA) împotriva deciziei nr. 278 A din 4 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.