ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1051/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1051/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

contestației în anulare de față

Î

n baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 821/F din 20 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a II-a penală,

a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul K.O., de

revizuire a sentinței penale nr. 907 din 25 iunie 2007 pronunțată de aceeași

instanță, definitivă prin decizia penală nr. 4204 din 19 decembrie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

S-a

reținut că motivul invocat de condamnat că, deși a facilitat identificarea și

tragerea la răspundere penală a unei alte persoane care a săvârșit infracțiuni

prevăzute de Legea nr. 143/2000, care ulterior a fost condamnată, nu i s-au

aplicat dispozițiile de reducere a cuantumului pedepsei prin aplicarea

dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002. Totodată, a susținut că nu a

beneficiat de un regim egalitar de soluționare a cauzei, dat fiind că i s-au

aplicat doar unui coinculpat dispozițiile art. 16 din Legea nr. 143/2000, deși

și el a formulat un denunț care în timp s-a concretizat și finalizat printr-o

condamnare. în drept, a invocat

dispozițiile

art. 394 lit. a) C. proc. pen., susținând că

instanța nu a cunoscut

anumite fapte probatorii și împrejurări ce ar fi fost esențiale pentru

soluționarea corectă a cauzei.

Examinând

actele dosarului, prima instanță a reținut că motivele invocate de revizuient

nu se încadrează în cazurile strict și limitativ prevăzute de art. 394 C. proc.

pen., întrucât temeiul de revizuire invocat presupune ca faptele și

împrejurările învederate în cerere (deci faptele probatorii) să fie noi,

iar nu mijloacele de probă, fiind inadmisibil ca

pe calea extraordinară

a revizuirii să se obțină o prelungire a

probațiunii pentru fapte și împrejurări deja cunoscute și verificate de

instanțele care au soluționat cauza.

În

speță, revizuientul a solicitat încă din recurs aplicarea

dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002,

instanța supremă a dispus

verificări la D.I.I.C.O.T. în acest sens, iar

din adresa unității de

parchet nu a rezultat

materializarea denunțului formulat de acesta, ci

s-a apreciat că

inculpatul ar fi instigat altă persoană la comiterea infracțiunii de trafic de

droguri, tocmai pentru a beneficia de dispozițiile legale de reducere a

cuantumului pedepsei.

Pe de altă parte, în această cale extraordinară de

atac nu se

poate face o nouă judecată, cu consecința schimbării încadrării

juridice și aplicării unei noi condamnări la o pedeapsă mai mică, dat fiind că

din cererea sa rezultă că nu contestă condamnarea, ci doar cuantumul pedepsei.

Prin

decizia penală nr. 261/A din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat,

apelul declarat de revizuientul K.O. împotriva sentinței penale nr. 821/F din

20 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a II-a penală.

S-a

reținut în esență, că deși cererea de revizuire a fost întemeiată pe unul

dintre cazurile prevăzute în mod expres de lege, în realitate nu se invocă

fapte și împrejurări noi necunoscute la momentul soluționării fondului cauzei,

ci noi mijloace de probatorii a acelorași fapte și împrejurări, despre care

instanța de recurs a avut cunoștință la judecarea recursului declarat de către

inculpatul K.O., dar nu Ie-a reținut în favoarea inculpatului, deoarece s-a

apreciat că revizuientul a determinat săvârșirea infracțiunii de trafic de

droguri tocmai pentru a beneficia de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Totodată,

chiar în situația în care s-ar considera că este vorba despre fapte și

împrejurări noi, cererea de revizuire nu este admisibilă, întrucât potrivit

art. 394 alin. (2) C. proc. pen., cazul de la litera a constituie motiv de

revizuire numai dacă

pe baza faptelor sau

împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia

hotărârii de condamnare.

Or, prin aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, nu se poate

ajunge la o hotărâre de achitare sau încetare a procesului penal, ci numai la o

reducere a pedepsei.

S-a mai

reținut că rolul activ al instanței este limitat în această cale de atac la

voința expresă a părții, neputându-se pune în discuție o eventuală calificare a

cererii în temeiul altei dispoziții procedurale, ce ar putea permite analiza pe

fond a realei solicitări a condamnatului, după rămânerea definitivă a

hotărârii.

De

asemenea, nici celălalt motiv invocat de revizuient, referitor la existența

unei discriminări din cauza aplicării în cauză, dar în privința altui inculpat,

a unei cauze de reducere a pedepsei, nu se încadrează în dispozițiile art. 394 C.

proc. pen.

Împotriva

acestei decizii, revizuientul a declarat recurs, solicitând, prin apărătorul

ales, casarea hotărârii în temeiul art. 385

9

pct. 9 și 10 C. proc. pen. și trimiterea cauzei pentru

judecarea

cererii de revizuire pe fondul acesteia. în susținerea recursului, a arătat că

prima instanță și cea de apel nu au examinat

cererea

pe fondul acesteia, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute

de art. 394 lit. a) C. proc. pen.

Recurentul

este cetățean străin, care a participat la identificarea unei rețele de

traficanți de droguri, care a ajuns în fața

autorităților

române și, deși a solicitat procurorului de caz înmânarea

înscrisurilor,

acestea i-au parvenit după condamnare. Or, aplicarea art. 9 din Legea nr. 39/2003

exclude răspunderea penală, astfel că judecătorul trebuia să ia act că era

incident cazul de revizuire, întrucât nu se tindea la o înjumătățire a

pedepsei, ci la o hotărâre nouă care ar fi înlăturat condamnarea.

A mai

susținut că în etapa admiterii în principiu, conform art. 403 C. proc. pen.,

instanța trebuia să verifice dacă elementele se circumscriu cazului de

revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., după atașarea

dosarului, după verificarea efectelor admiterii,

dar nu putea respinge

ab initio

ca inadmisibilă cererea de

revizuire.

Din

examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în cauză

nu sunt incidente dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., care ar impune

revizuirea sentinței penale atacate.

Din

economia textului de lege sus-menționat coroborat cu alin. (2) al art. 394 C. proc.

pen., rezultă că

hotărârile penale

definitive pot fi supuse revizuirii, dacă sunt întrunite cumulativ condițiile

expres prevăzute de lege: faptele și împrejurările

noi descoperite să nu

fi fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei și, respectiv, condiția ca

aceste fapte și împrejurări noi să fi condus la o soluție diametral opusă celei

pronunțate, în situația în care ar fi fost cunoscute de instanțe.

Motivul invocat de revizuient - omisiunea

aplicării dispozițiilor

art. 19 din Legea nr. 682/2002 - nu poate fi

considerat o împrejurare nouă, care să impună revizuirea sentinței atacate,

întrucât oportunitatea reținerii în favoarea inculpatului a acestor dispoziții

a fost examinată în cursul procesului penal, în condiții de publicitate,

oralitate, nemijlocire și contradictorialitate, de către instanța de recurs, Înalta

Curte de Casație și Justiție, care a efectuat

demersurile

legale pentru lămurirea situației invocate de inculpat și a

apreciat, pe

baza actelor dosarului, că nu se impune reținerea prevederilor art. 19 din

Legea nr. 682/2002.

De

altfel, criticile invocate de revizuient echivalează cu o solicitare de

suplimentare a probatoriului administrat în cursul

procesului penal, aceasta fiind inadmisibilă în calea extraordinară de

atac

a revizuirii.

Î

n ce privește critica referitoare la faptul că

prima instanță și

cea de apel nu au

examinat cererea pe fondul acesteia, apreciind

ab

initio

ca inadmisibilă cererea de revizuire, se constată că nu este întemeiată.

Potrivit

dispozițiilor art. 403 C. proc. pen., instanța, ascultând concluziile

procurorului și ale părților, examinează dacă cererea de revizuire este făcută

în condițiile prevăzute de lege și dacă din probele strânse în cursul

cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în

principiu.

În

cauză, prima instanță a constatat în mod corect că cererea de revizuire este

inadmisibilă în principiu, după atașarea dosarului și ascultarea concluziilor

procurorului și ale părților, întrucât nu a fost făcută în condițiile prevăzute

de lege. Referitor la aceste condiții, instanța trebuia să constate dacă

cererea de

revizuire a fost formulată în

termenul legal, de către o persoană care

putea cere revizuirea și dacă

s-a invocat unul dintre cazurile de revizuire expres și limitativ prevăzute de

lege.

Or,

respectând limitele investirii sale în această cale extraordinară de atac,

instanța a constatat că cererea de revizuire se întemeiază în drept pe un caz

de revizuire dintre cele prevăzute de lege - art. 394 lit. a) C. proc. pen. însă

nu este îndeplinită cumulativ condiția prevăzută de alin. (2) al aceluiași text

de lege, care prevede că acest caz poate constitui motiv de revizuire, dacă pe

baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de

achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

În mod

corect, s-a reținut că, prin aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002,

nu se poate ajunge la o hotărâre de achitare sau încetare a procesului penal,

ci numai la o reducere a pedepsei aplicate condamnatului.

Nici celălalt motiv invocat de revizuient, referitor

la existența

unei discriminări din cauza aplicării în cauză, dar în

privința altui

inculpat, a unei cauze de

reducere a pedepsei, nu se încadrează în

dispozițiile art. 394 C. proc.

pen.

Neîntemeiată

este și susținerea referitoare la faptul că

aplicarea

art. 9 din Legea nr. 39/2003 excludea răspunderea penală,

astfel că

judecătorul trebuia să ia act că era incident cazul de revizuire, întrucât nu

se tindea la o înjumătățire a pedepsei, ci la o hotărâre nouă care ar fi

înlăturat condamnarea.

Dispozițiile

art. 9 din Legea nr. 39/2003 prevăd o cauză de nepedepsibilitate pentru

persoana care denunță autorităților grupul infracțional organizat mai înainte

de a fi fost descoperit și de a se fi început săvârșirea infracțiunii grave

care intră în scopul acestui grup.

Or, în cauză nu este incidență situația premisă

prevăzută de

textul de lege,

în sensul să fi existat un grup infracțional organizat și

denunțul

să fi avut loc anterior descoperiri sau săvârșirii unei infracțiuni grave,

întrucât revizuientul nu a denunțat un grup infracțional organizat, ci doar un

singur traficant de droguri, care a fost ulterior condamnat.

Pentru

aceste considerente, urmează ca recursul revizuientului K.O. să fie respins, ca

nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul revizuient K.O. împotriva deciziei penale nr. 261/A din

16 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie.

Obligă

recurentul revizuient la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 18 martie 2010.