ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 728/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 728/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată:

Prin sentința penală nr. 171 din 22 octombrie

2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția penală, în Dosarul nr. 1570/85/2006

s-a dispus, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a

infracțiunii de fals intelectual prev. de art. 40 din Legea nr. 82/1991 rap. la

art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea

de evaziune fiscală, prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art.

41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., iar în temeiul acestui ultim text a

fost condamnat inculpatul P.G. la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 65 alin.

(2) C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 2 ani.

În baza art. 71 alin.

(2) C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii

drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul pentru

infracțiunea de spălare de bani, prev. de art. 23 lit. b) și c) C. pen. din

Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11

pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul

pentru infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art.

290 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și participație

improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 31 alin. (2)

C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 81 C.

pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani și 6

luni închisoare aplicată inculpatului pe o perioadă de 4 ani și 6 luni.

În baza art. 71 alin.

(5) C. pen. s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii pe durata suspendării

pedepsei închisorii, precum și suspendarea pedepsei complementare.

În baza art. 359

C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra cauzelor de revocare a

suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii prev. de art. 83 C.

pen.

A fost

obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC G.I. SRL să

plătească părții civile A.N.A.F. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Sibiu suma de 14.461 lei cu titlu de despăgubiri.

În baza art. 191 alin.

(1) și (3) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul în solidar cu partea

responsabilă civilmente la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Inculpatul a fost

asociat unic și administrator la SC G.I. SRL cu sediul în comuna C., jud. Sibiu.

Obiectul principal de activitate al societății era recuperarea deșeurilor și

resturilor metalice reciclabile, sens în care erau achiziționate o serie de

asemenea produse de la diverse societăți, fiind apoi comercializate către

beneficiul SC R.C.S. SA - Filiala Sebeș.

În actul de sesizare,

s-a reținut că în perioada anilor 1999-2003 s-a înregistrat în contabilitatea

SC G.I. SRL un număr de 128 facturi fiscale false, de aprovizionare, de la

furnizori inexistenți. în același timp nu s-au înregistrat în contabilitate o

parte din veniturile realizate. Prin aceste modalități, inculpatul a creat

statului un prejudiciu de 3.299.638.320 lei (ROL).

S-a apreciat că

acuzația adusă inculpatului este întemeiată numai în parte. Astfel, din

verificările încrucișate efectuate în contabilitatea SC G.I. SRL și SC R.C.S.

SA rezultă că inculpatul nu a înregistrat cu știință în contabilitatea firmei

sale 19 facturi fiscale de vânzare către beneficiarul din Sebeș cu o valoare

totală de 512.457.824 lei (ROL), toate acestea în perioada decembrie

2001-decembrie 2002. Inculpatul nu contestă această situație dar într-o apărare

de conjunctură invocă argumente neconvingătoare de genul că ar fi predat actele

contabilei, dar nu știe care anume pentru că în această calitate au fost mai

multe persoane, etc.

Cert este că,

așa după cum reiese din expertiza contabilă întocmită de expertul B.G., a

cauzat bugetului de stat un prejudiciu total de 144.605.933 lei (ROL) compus

din 135.215.095 lei (ROL) reprezentând TVA și 9.390.838 lei (ROL) reprezentând

impozit pe venit.

Inculpatul a

mai fost acuzat și pentru că în perioada anilor 1999-2003 s-au înregistrat în

contabilitatea SC G.I. SRL 128 facturi fiscale false de aprovizionare de la

diverși furnizori, care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ.

Despre 107 dintre acestea se arată că aparțin altor societăți comerciale decât

celor care le-au emis, iar 21 facturi nu au fost comercializate prin

distribuitori autorizați. în acest fel, înregistrările contabile nu ar reflecta

operațiuni reale cu consecința evidențierii unor cheltuieli fictive și implicit

diminuarea impozitului pe profit și deducerea nelegală a TVA.

Din conținutul

rapoartelor de constatare tehnico-științifică a scrisului reiese că 41 din cele

128 facturi, aparent emanând de la diverși furnizori din țară, au fost scrise

de învinuit (f. 38-42 dosar urmărire), trei dintre acestea au fost scrise de

soția lui, martora P.M. (f. 43-46 dosar urmărire) și două au fost scrise de

fiul lui,

P.D. ((f. 50-53 dosar urmărire).

S-a impus a fi

lămurite două aspecte.

Primul aspect

a vizat împrejurarea dacă facturile și, respectiv înregistrările contabile

reflectă sau nu operațiuni reale. Deși în rechizitoriu s-a susținut că

operațiunile ar fi fost fictive din raportul de expertiză al expertului B.G. și

din supliment, a reieșit că mărfurile achiziționate cu cele 128 de facturi au

intrat în totalitatea lor în circuitul economic, societatea înregistrând

venituri din vânzarea acestora și TVA aferentă acestor venituri (f. 13 raport

și f. 2 supliment). Cumpărătorul mărfurilor achiziționate de inculpat prin cele

128 de facturi, a fost SC R. SA Câmpeni, Sebeș, operator specializat în

colectarea fierului vechi. Legat de acest aspect, expertiza contabilă

ulterioară, a celor trei experți, nu conține un punct de vedere, clar,

tranșant, oferind instanței doar variante între care să opteze. Cert este însă

că nici cei trei experți preocupați mai mult de aspecte colaterale, nu neagă de

plano realitatea operațiunilor comerciale în sine.

A doua împrejurare

s-a referit la o eventuală falsificare a facturilor de către inculpat sau de

către alte persoane (soție, fiu și contabilă) la instigarea acestuia.

Fără îndoială că

inculpatul a completat personal cel puțin o parte din facturi, așa cum rezultă

din rapoartele de constatare tehnico-științifică menționate anterior, dar în

împrejurări care denotă că nu a făcut-o cu intenția comiterii unor falsuri. în

declarațiile date la urmărire penală și la instanță nu neagă completarea de

facturi, dar precizează că a scris facturile unor țigani care nu știau să scrie

și îi cereau acest lucru (f. 22). Această împrejurare este confirmată și se

martora P.M., soția inculpatului care relatează că majoritatea celor de la care

soțul ei achiziționa fier vechi erau țigani neștiutori de carte și îi cereau să

scrie el facturile (f. 47). Susținerea inculpatului și relatarea martorei se

coroborează și cu declarațiile martorei I.M., fosta contabilă a firmei, care

arată că l-a văzut pe inculpat cum completa facturi care aveau doar ștampilele

furnizorilor (f. 468 și urm. dosar urmărire) și că ea personal a completat

facturi după dictarea inculpatului, care erau scrise doar cu creionul de acesta

(f. 65 dosar instanță). In tot acest context mai trebuie avute în vedere și două

împrejurări notorii, respectiv că intră în preocupările membrilor etniei rome

colectarea deșeurilor de fier vechi și că în foarte multe cazuri aceștia sunt

analfabeți.

În finalul

considerațiilor despre operațiunile de achiziționare a deșeurilor metalice și

actele ce s-au întocmit în legătură cu ele se mai impune încă o precizare.

Inculpatul nu a verificat datele de identificare ale furnizorilor din cele 128

facturi fiscale care l-ar fi putut conduce la constatarea că unele dintre

acestea nu sunt înscrise în Registrul Oficiului Național al Registrului

Comerțului sau ca altele au date de identificare inexistente sau atribuite

altor societăți. Experții contabili au arătat însă că deși avea obligația

solicitării de la aceștia a datelor de identificare, totuși nu avea

posibilitatea materială a verificării lor. Or, această imposibilitate obiectivă

nu poate fi imputată inculpatului cu titlu de culpă.

Așa fiind, nu

s-a putut reține în sarcina inculpatului că s-ar face vinovat de evaziune

fiscală și fals material în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu

cele 128 facturi.

Cât privește

determinarea de către inculpat, cu intenție, a martorilor P.M., P.D.I. și l.M.,

să săvârșească infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este de

observat că cerându-le să scrie unele dintre facturi, de altfel puține la număr

dovedite ca aparținându-le, aceasta nu poate fi reținută ca atare. Solicitarea

inculpatului, așa cum reiese din analiza probelor, s-a făcut în contextul

arătat și descris amănunțit de martora l.M. Este greu de crezut că dacă

inculpatul ar fi urmărit să-i determine la a comite un fals, să procedeze de o

manieră atât de evidentă, cum ar fi dictarea datelor firmelor sau scrierea lor

inițială de el însuși cu creionul.

Pentru aceste

considerente nici participația improprie la infracțiunea de fals în înscrisuri

sub semnătură privată nu poate fi reținută ca fiind comisă, lipsindu-i intenția

ca element al laturii subiective.

În discuție mai este

infracțiunea de spălare de bani în variantele prevăzute de art. 23 lit. b) și c)

din Legea nr. 656/2002, cu privire la suma de 1.444.000.000 lei (ROL) cu care

inculpatul ar fi creditat societatea, știind că aceștia provin din evaziune

fiscală. Cu alte cuvinte, inculpatul a avut calitatea de subiect activ al ambelor

infracțiuni.

În opinia M.P.

este posibil ca aceeași activitate infracțională să fie susceptibilă de a primi

două încadrări juridice distincte, pentru infracțiuni săvârșite una subsecvent

celeilalte. Un asemenea punct de vedere nu poate fi primit pentru că s-ar

încălca principiul non bis in idem.

Infracțiunea de

spălare a banilor, asemenea infracțiunilor de tăinuire și favorizare a

infractorului sunt infracțiuni distincte de infracțiunile prin care s-a obținut

produsul infracțiunii. Caracterul subsecvent al infracțiunii de spălarea

banilor reiese din împrejurarea că ea derivă dintr-o altă infracțiune care este

situația premisă. Deci subiectul activ al celor două infracțiuni nu poate fi

una și aceeași persoană.

Sub un alt

aspect nu este dovedit că banii cu care inculpatul și-a creditat societatea

provin din evaziune fiscală. în primul rând, cum reiese din depozițiile

martorilor l.M., contabila firmei în perioada decembrie 2000 - martie2005, și P.I.,

șefii filialei R.S., această din urmă societate făcea cu întârziere plățile

către societatea inculpatului, ceea ce îl obliga ca aproape lunar să își

crediteze firma (f. 65 și 97). în al doilea rând, din depozițiile altor martori

cum ar fi P.V. (f.99) și l.C. (f. 143), rezultă că în perioada anilor

1999-2004, l-au împrumutat pe inculpat cu sume cuprinse între 10 milioane lei

(ROL) și 40 milioane lei (ROL) pentru ca acesta să-i plătească pe cei care îi

aduceau marfa.

Apărării

astfel formulate de inculpat nu i-a fost opusă nici o probă din partea

acuzării, nici prin rechizitoriu și nici în timpul cercetării judecătorești.

Față de

aceasta, Tribunalul a apreciat că nu poate reține că există infracțiunea de

spălare de bani.

În concluzie,

s-a reținut că inculpatul se face vinovat de infracțiunea de evaziune fiscală,

doar cu privire la cele 19 facturi care nu au fost înregistrate în

contabilitate, sustrăgându-se în acest fel de la plata obligațiilor

fiscale către stat. în legătură cu aceasta a fost trimis în judecată și pentru

infracțiunea de fals intelectual prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991

raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

A. Împotriva acestei

sentințe au formulat apel,

în

termenul legal, inculpatul P.G. și partea civilă A.N.A.F. prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Sibiu, aducându-i critici de nelegalitate și

netemeinicie.

În expunerea

motivelor de apel, inculpatul P.G. a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 10

1

din Legea nr. 241/2005 și stabilirea unei amenzi administrative, conform art. 91

C. pen., deoarece a achitat prejudiciul stabilit de instanța de fond, în

cuantum de 14.461 lei.

Prin apelul formulat,

partea civilă A.N.A.F. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu a

solicitat obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente la

plata sumelor menționate în constituirea de parte civilă, reprezentând

obligațiile de plată la bugetul general consolidat al statului -329.964 lei cu

dobânzi și penalități până la data plății.

Prin Decizia penală nr.

68/ A din 14 septembrie 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, a admis

apelul declarat de partea civilă A.N.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Sibiu și, în consecință, a desființat în parte sentința penală nr. 171

din 22 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția penală, numai sub

aspectul laturii civile a cauzei. Rejudecând în fond,

a

majorarea cuantumul despăgubirilor civile la plata cărora a fost obligat

inculpatul P.G. în solidar cu partea responsabilă civilmente SC G.I. SRL în

favoarea părții civile A.N.A.F prin D.G.F.P. Sibiu de la 14.461 lei la suma de

329.964 lei, cu dobânzi și penalități până la data plății efective.

În esență,

Curtea a constatat că în mod eronat instanța de fond a reținut că cele 128 de

facturi îndeplinesc calitatea de document justificativ și că acestea atestă

operațiuni comerciale reale.

Potrivit raportului

de expertiză contabilă întocmit în cursul cercetării judecătorești de către

experții M.L., V.M.A. și N.l. cele 128 facturi îndeplinesc doar condițiile de

formă, nu și cele de fond pentru a putea constitui document justificativ.

Având în vedere

inadvertențele constatate, faptul ca facturile au fost completate de inculpat

sau de apropiați ai acestuia, iar societățile pretins furnizoare nu au

desfășurat relații comerciale cu societatea administrată de inculpat, Curtea

constată că nu poate fi reținută calitatea de document justificativ pentru cele

128 facturi înregistrate în contabilitate, acestea neatestând operațiuni

comerciale reale.

Curtea a mai reținut

și faptul că inculpatul a avut o poziție oscilantă raportat la facturile în

litigiu.

În consecință,

Curtea constată că sunt fondate criticile aduse de apelanta A.N.A.F. prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu sentinței atacate, inculpatul

procedând în mod nelegal la deducerea TVA-ului în cuantum de 1.063.184.769 lei

vechi.

A constatat

că, prin înregistrarea în contabilitatea societății a contravalorii

celor 128 facturi fiscale fictive, precum și prin neînregistrarea în

contabilitate a tuturor facturilor emise beneficiarilor, societatea

administrată de inculpat s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale în

cuantum total de 3.299.638.3201ei vechi (329.964 lei), din care 1.516.183.807

lei vechi reprezintă impozit pe profit, impozit pe venit microîntreprinderi și

TVA, iar 1.783.454.513 lei vechi reprezintă dobânzi și penalități de

întârziere.

Referitor la apelul

inculpatului, Curtea a constatat că acesta este nefondat, dispozițiile art. 10

din Legea nr. 241/2005 nefiind aplicabile având în vedere, în primul rând,

momentul până la care inculpatul avea posibilitatea legală de a achita

prejudiciul pentru a uza de beneficiul conferit de lege, prejudiciul stabilit

de instanța de fond fiind achitat în cursul judecării apelului.

Mai mult,

inculpatul a înțeles să conteste cuantumul prejudiciului cauzat și a achitat

doar prejudiciul stabilit prin hotărâre, de către instanța de fond, astfel ca

în cauză nu sunt întrunite cumulativ cerințele textului legal invocat(în

același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, prin Decizia penală nr. 2342 din 2 mai 2007).

B. Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul P.G.,

care a criticat-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Sub aspectul

laturii penale a cauzei, inculpatul a susținut că în mod greșit instanța de

apel nu i-a aplicat dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, deși a achitat

prejudiciul stabilit în sarcina sa prin hotărârea primei instanțe.

Sub aspectul

laturii civile, inculpatul a susținut că în mod greșit a fost admis

apelul părții civile, că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la

cele trei expertize contabile efectuate în cauză care au apreciat că cele 128

de facturi fiscale îndeplinesc calitatea de document justificativ, atâta timp

cât reflectă o operațiune economico-financiară reală, luând în considerare, în

schimb, raportul de control ce emană chiar de la partea civilă, ceea ce nu

satisface cerința imparțialității.

A solicitat casarea

deciziei atacate, înlocuirea pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare cu o sancțiune

administrativă în temeiul art. 10 din Legea nr. 241/2005 și menținerea

sentinței prin care a fost obligat la plata sumei de 14.461 lei către partea

civilă.

S-a invocat cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor invocate de către inculpatul recurent precum și

din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) comb. cu art. 385

6

alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată

următoarele:

Critica

inculpatului vizând greșita neaplicare de către instanța de apel a

dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu se circumscrie cazului de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., invocat de către

inculpat, acest caz vizând omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei fapte

reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele

probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să

garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului.

Înalta Curte va

analiza însă motivul de recurs invocat prin prisma cazului de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen. potrivit căruia

hotărârea este supusă casării când aceasta este contrară legii sau când prin

hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Dispozițiile art. 1 pct.

185 din Legea nr. 356/2006, potrivit cărora art. 385

9

alin. (1) pct.

17

1

C. proc. pen. se abrogă, au fost declarate neconstituționale

prin Decizia Curții Constituționale nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în M.

Of. nr. 404 din 15 iunie 2009.

Curtea

Constituțională a motivat că abrogarea art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen., prin dispozițiile declarate neconstituționale, încalcă

dispozițiile constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție,

precum și ale art. 20 din Constituție referitoare la tratatele internaționale

privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitoare la

dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs

efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

În consecință,

hotărârile penale nedefinitive contrare legii sau prin care s-a făcut o greșită

aplicare a legii, sunt supuse casării, dispozițiile art. 385

9

alin. (1)

pct. 17

1

C. proc. pen. redevenind aplicabile.

Examinând

actele dosarului înalta Curte constată însă că instanța de apel a făcut o

corectă aplicare a legii, art. 10 din Legea nr. 241/2005 nefiind incident în

cauză întrucât inculpatul nu a achitat prejudiciul în termenul prevăzut de

acest text de lege.

Astfel, norma legală

invocată, prevede că „în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală

prevăzute de Legea nr. 241/2005, dacă în cursul urmăririi penale sau al

judecații, până la primul termen de judecata, învinuitul ori inculpatul acoperă

integral

prejudiciul cauzat, limitele

pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la

jumătate.

Dacă

prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000

euro, în

echivalentul

monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează

în

cazierul judiciar".

Așadar, pentru a

beneficia de dispozițiile art. 10 teza a IlI-a din Legea nr. 241/2005 ar fi

trebuit ca inculpatul să achite prejudiciul cauzat Direcției de Finanțe Publice

a Județului Sibiu în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul

termen de judecată. Or, în speță, inculpatul a achitat suma de 14.461 lei abia

în apel, situație în care nu i se poate aplica o sancțiune administrativă

potrivit dispozițiilor legale susmenționate. Mai mult, inculpatul nu a achitat

întreaga sumă pretinsă de partea civilă cu titlu de despăgubiri civile ci suma

stabilită în sarcina sa prin hotărârea primei instanțe, contestate de partea

civilă sub acest aspect.

Critica inculpatului

vizând soluționarea laturii civile a cauzei se circumscrie cazului de casare

invocat, și anume art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen întrucât instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor probelor administrate în cauză, ceea ce

este de natură să influențeze soluționarea acțiunii civile.

Astfel, în cursul

judecății în primă instanță a fost efectuat un prim raport de

expertiză contabilă întocmit de expertul B.G. (filele 220 - 223 dosar

fond, vol. I) și un supliment la acest raport (filele 241-245 dosar fond, vol. II)

prin care s-a răspuns obiecțiunilor formulate de partea civilă.

La solicitarea părții

civile, instanța a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă,

care să lămurească anumite chestiuni punctuale, expertiză efectuată de către

experții M.L., V.M.A. și N.I. (filele 324-342 dosar fond, vol. II).

Soluționarea apelului

declarat de partea civilă A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice

Sibiu, nemulțumită de cuantumul prejudiciului stabilit de către prima instanță,

obliga instanța de prim control judiciar la o analiză amănunțită a celor trei

expertize contabile efectuate în cauză care au fost dispuse tocmai pentru a se

stabili cu certitudine care este prejudiciul produs ca urmare a neplății

obligațiilor bănești către stat de societatea al cărei unic asociat și

administrator era inculpatul, respectiv SC G.I. SRL C.

În mod evident,

aceste probe încuviințate și administrate de instanța de fond sunt esențiale nu

numai pentru partea civilă ci și pentru inculpat, fiind de natură să garanteze

drepturile sale și să influențeze soluția procesului.

Or, instanța de apel

nu a procedat la o analiză a constatărilor și concluziilor expertizelor de

specialitate, cu arătarea temeiurilor de fapt și de drept care determină

instanța să rețină sau să înlăture una sau alta dintre aceste expertize

(analiză care se impunea cu atât mai mult cu cât cel de-al doilea raport de

expertiză nu cuprinde concluzii certe, clare și neechivoce, oferind instanței

două variante de răspuns), ceea ce atrage incidența art. 385

9

pct. 10

C. proc. pen.

Distinct de

acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel

l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 329.964 lei care a fost solicitată de

partea civilă Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu și care a nu a fost

stabilită printr-un raport de expertiză întocmit de un organ independent ci

printr-un proces-verbal (nr. 1 din 16 mai 2005) întocmit de către inspectorii

părții civile, ceea ce încalcă garanțiile unui proces echitabil în accepțiunea

C.E.D.O.

Mai mult, instanța de

apel l-a obligat pe inculpat la plata dobânzilor și penalităților la suma de

329.964 lei până la data plății efective, cu toate că a constatat că din

totalul acestei sume, 151.618 lei reprezintă impozit pe profit, impozit pe

venit microîntreprinderi și TVA și suma de 178.345 lei, reprezintă dobânzi și

penalități de întârziere aferente impozitelor de mai sus, calculate prin

procesul verbal nr. 1 din 16 mai 2005 conform O.G. nr. 92/2003 republicată.

Or, obligarea

în continuare a inculpatului la plata unor dobânzi și penalități calculate la o

sumă de bani ce reprezintă dobânzi și penalități aferente impozitelor

neplătite, este contrară legii, fiind incident cazul de casare prevăzut de art.

385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

Mai întâi, se impune

precizarea că în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 210/2005

privind aprobarea O.G. nr. 20/2005 pentru modificarea si completarea O.G. nr. 92/2003

privind

Codul de procedura fiscala, publicata in M. Of. al

României, Partea I, nr. 580 din 5 iulie 2005, noțiunile de "dobânzi si/sau

penalități de întârziere" au fost înlocuite cu noțiunea de "majorări

de întârziere".

Potrivit art.

21 alin. (2) lit. a) din OG. nr. 92/2003 republicată impozitele, taxele,

contribuțiile și alte sume datorate bugetului de stat sunt creanțe fiscale

principale iar majorările de întârziere stabilite conform legii sunt obligații

de plată accesorii.

Art. 119 alin.

(2) din același act normativ prevede în mod expres că „nu se datorează majorări

de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de obligații fiscale accesorii".

Așadar, legea interzice obligarea unei persoane la plata unor sume de bani cu

titlu de majorări de întârziere calculate la o sumă datorată cu același titlu,

de majorări de întârziere, așa cum a procedat instanța de apel.

Față de

considerentele ce preced și având în vedere că motivul formal de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 10 prevalează, Înalta Curte va admite

recursul inculpatului, va casa în parte decizia penală atacată numai cu privire

la soluționarea laturii civile și va dispune trimiterea cauzei la instanța de

apel pentru rejudecarea apelului părții civile.

Cu ocazia rejudecării

instanța de prim control judiciar va avea în vedere și celelalte aspecte de

nelegalitate evidențiate mai sus.

În conformitate cu

dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate

de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

inculpatul P.G. împotriva Deciziei penale nr. 68/ A din 14 septembrie 2009 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Casează decizia

penală atacată numai cu privire la soluționarea laturii civile și trimite cauza

la aceeași instanță spre rejudecarea apelului declarat de A.N.A.F. – Direcția

Generală a Finanțelor Publice a

Județului Sibiu.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei atacate. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina

statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică azi, 25 februarie 2010.