ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 728/2010

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată: Prin sentința penală nr. 171 din 22 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția penală, în Dosarul nr. 1570/85/2006 s-a dispus, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de fals intelectual prev. de art. 40 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., iar în temeiul acestui ultim text a fost condamnat inculpatul P.G. la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare. În baza art. 65 alin. (2) C. pen.

a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 2 ani. În baza art. 71 alin. (2) C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul pentru infracțiunea de spălare de bani, prev. de art. 23 lit. b) și c) C. pen. din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul pentru infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 alin. (1) C. pen.

cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatului pe o perioadă de 4 ani și 6 luni. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei închisorii, precum și suspendarea pedepsei complementare. În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra cauzelor de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii prev. de art. 83 C. pen.

A fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC G.I. SRL să plătească părții civile A.N.A.F. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu suma de 14.461 lei cu titlu de despăgubiri. În baza art. 191 alin. (1) și (3) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Inculpatul a fost asociat unic și administrator la SC G.I. SRL cu sediul în comuna C., jud. Sibiu. Obiectul principal de activitate al societății era recuperarea deșeurilor și resturilor metalice reciclabile, sens în care erau achiziționate o serie de asemenea produse de la diverse societăți, fiind apoi comercializate către beneficiul SC R.C.S.

SA - Filiala Sebeș. În actul de sesizare, s-a reținut că în perioada anilor 1999-2003 s-a înregistrat în contabilitatea SC G.I. SRL un număr de 128 facturi fiscale false, de aprovizionare, de la furnizori inexistenți. în același timp nu s-au înregistrat în contabilitate o parte din veniturile realizate. Prin aceste modalități, inculpatul a creat statului un prejudiciu de 3.299.638.320 lei (ROL). S-a apreciat că acuzația adusă inculpatului este întemeiată numai în parte. Astfel, din verificările încrucișate efectuate în contabilitatea SC G.I. SRL și SC R.C.S.

SA rezultă că inculpatul nu a înregistrat cu știință în contabilitatea firmei sale 19 facturi fiscale de vânzare către beneficiarul din Sebeș cu o valoare totală de 512.457.824 lei (ROL), toate acestea în perioada decembrie 2001-decembrie 2002. Inculpatul nu contestă această situație dar într-o apărare de conjunctură invocă argumente neconvingătoare de genul că ar fi predat actele contabilei, dar nu știe care anume pentru că în această calitate au fost mai multe persoane, etc. Cert este că, așa după cum reiese din expertiza contabilă întocmită de expertul B.G., a cauzat bugetului de stat un prejudiciu total de 144.605.933 lei (ROL) compus din 135.215.095 lei (ROL) reprezentând TVA și 9.390.838 lei (ROL) reprezentând impozit pe venit.

Inculpatul a mai fost acuzat și pentru că în perioada anilor 1999-2003 s-au înregistrat în contabilitatea SC G.I. SRL 128 facturi fiscale false de aprovizionare de la diverși furnizori, care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ. Despre 107 dintre acestea se arată că aparțin altor societăți comerciale decât celor care le-au emis, iar 21 facturi nu au fost comercializate prin distribuitori autorizați. în acest fel, înregistrările contabile nu ar reflecta operațiuni reale cu consecința evidențierii unor cheltuieli fictive și implicit diminuarea impozitului pe profit și deducerea nelegală a TVA. Din conținutul rapoartelor de constatare tehnico-științifică a scrisului reiese că 41 din cele 128 facturi, aparent emanând de la diverși furnizori din țară, au fost scrise de învinuit (f. 38-42 dosar urmărire), trei dintre acestea au fost scrise de soția lui, martora P.M.

(f. 43-46 dosar urmărire) și două au fost scrise de fiul lui, P.D. ((f. 50-53 dosar urmărire). S-a impus a fi lămurite două aspecte. Primul aspect a vizat împrejurarea dacă facturile și, respectiv înregistrările contabile reflectă sau nu operațiuni reale. Deși în rechizitoriu s-a susținut că operațiunile ar fi fost fictive din raportul de expertiză al expertului B.G. și din supliment, a reieșit că mărfurile achiziționate cu cele 128 de facturi au intrat în totalitatea lor în circuitul economic, societatea înregistrând venituri din vânzarea acestora și TVA aferentă acestor venituri (f. 13 raport și f. 2 supliment). Cumpărătorul mărfurilor achiziționate de inculpat prin cele 128 de facturi, a fost SC R. SA Câmpeni, Sebeș, operator specializat în colectarea fierului vechi.

Legat de acest aspect, expertiza contabilă ulterioară, a celor trei experți, nu conține un punct de vedere, clar, tranșant, oferind instanței doar variante între care să opteze. Cert este însă că nici cei trei experți preocupați mai mult de aspecte colaterale, nu neagă de plano realitatea operațiunilor comerciale în sine. A doua împrejurare s-a referit la o eventuală falsificare a facturilor de către inculpat sau de către alte persoane (soție, fiu și contabilă) la instigarea acestuia. Fără îndoială că inculpatul a completat personal cel puțin o parte din facturi, așa cum rezultă din rapoartele de constatare tehnico-științifică menționate anterior, dar în împrejurări care denotă că nu a făcut-o cu intenția comiterii unor falsuri.

în declarațiile date la urmărire penală și la instanță nu neagă completarea de facturi, dar precizează că a scris facturile unor țigani care nu știau să scrie și îi cereau acest lucru (f. 22). Această împrejurare este confirmată și se martora P.M., soția inculpatului care relatează că majoritatea celor de la care soțul ei achiziționa fier vechi erau țigani neștiutori de carte și îi cereau să scrie el facturile (f. 47). Susținerea inculpatului și relatarea martorei se coroborează și cu declarațiile martorei I.M., fosta contabilă a firmei, care arată că l-a văzut pe inculpat cum completa facturi care aveau doar ștampilele furnizorilor (f. 468 și urm. dosar urmărire) și că ea personal a completat facturi după dictarea inculpatului, care erau scrise doar cu creionul de acesta (f. 65 dosar instanță).

In tot acest context mai trebuie avute în vedere și două împrejurări notorii, respectiv că intră în preocupările membrilor etniei rome colectarea deșeurilor de fier vechi și că în foarte multe cazuri aceștia sunt analfabeți. În finalul considerațiilor despre operațiunile de achiziționare a deșeurilor metalice și actele ce s-au întocmit în legătură cu ele se mai impune încă o precizare. Inculpatul nu a verificat datele de identificare ale furnizorilor din cele 128 facturi fiscale care l-ar fi putut conduce la constatarea că unele dintre acestea nu sunt înscrise în Registrul Oficiului Național al Registrului Comerțului sau ca altele au date de identificare inexistente sau atribuite altor societăți.

Experții contabili au arătat însă că deși avea obligația solicitării de la aceștia a datelor de identificare, totuși nu avea posibilitatea materială a verificării lor. Or, această imposibilitate obiectivă nu poate fi imputată inculpatului cu titlu de culpă. Așa fiind, nu s-a putut reține în sarcina inculpatului că s-ar face vinovat de evaziune fiscală și fals material în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu cele 128 facturi. Cât privește determinarea de către inculpat, cu intenție, a martorilor P.M., P.D.I. și l.M., să săvârșească infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este de observat că cerându-le să scrie unele dintre facturi, de altfel puține la număr dovedite ca aparținându-le, aceasta nu poate fi reținută ca atare.

Solicitarea inculpatului, așa cum reiese din analiza probelor, s-a făcut în contextul arătat și descris amănunțit de martora l.M. Este greu de crezut că dacă inculpatul ar fi urmărit să-i determine la a comite un fals, să procedeze de o manieră atât de evidentă, cum ar fi dictarea datelor firmelor sau scrierea lor inițială de el însuși cu creionul. Pentru aceste considerente nici participația improprie la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu poate fi reținută ca fiind comisă, lipsindu-i intenția ca element al laturii subiective. În discuție mai este infracțiunea de spălare de bani în variantele prevăzute de art. 23 lit. b) și c) din Legea nr. 656/2002, cu privire la suma de 1.444.000.000 lei (ROL) cu care inculpatul ar fi creditat societatea, știind că aceștia provin din evaziune fiscală.

Cu alte cuvinte, inculpatul a avut calitatea de subiect activ al ambelor infracțiuni. În opinia M.P. este posibil ca aceeași activitate infracțională să fie susceptibilă de a primi două încadrări juridice distincte, pentru infracțiuni săvârșite una subsecvent celeilalte. Un asemenea punct de vedere nu poate fi primit pentru că s-ar încălca principiul non bis in idem. Infracțiunea de spălare a banilor, asemenea infracțiunilor de tăinuire și favorizare a infractorului sunt infracțiuni distincte de infracțiunile prin care s-a obținut produsul infracțiunii. Caracterul subsecvent al infracțiunii de spălarea banilor reiese din împrejurarea că ea derivă dintr-o altă infracțiune care este situația premisă.

Deci subiectul activ al celor două infracțiuni nu poate fi una și aceeași persoană. Sub un alt aspect nu este dovedit că banii cu care inculpatul și-a creditat societatea provin din evaziune fiscală. în primul rând, cum reiese din depozițiile martorilor l.M., contabila firmei în perioada decembrie 2000 - martie2005, și P.I., șefii filialei R.S., această din urmă societate făcea cu întârziere plățile către societatea inculpatului, ceea ce îl obliga ca aproape lunar să își crediteze firma (f. 65 și 97). în al doilea rând, din depozițiile altor martori cum ar fi P.V. (f.99) și l.C. (f. 143), rezultă că în perioada anilor 1999-2004, l-au împrumutat pe inculpat cu sume cuprinse între 10 milioane lei (ROL) și 40 milioane lei (ROL) pentru ca acesta să-i plătească pe cei care îi aduceau marfa.

Apărării astfel formulate de inculpat nu i-a fost opusă nici o probă din partea acuzării, nici prin rechizitoriu și nici în timpul cercetării judecătorești. Față de aceasta, Tribunalul a apreciat că nu poate reține că există infracțiunea de spălare de bani. În concluzie, s-a reținut că inculpatul se face vinovat de infracțiunea de evaziune fiscală, doar cu privire la cele 19 facturi care nu au fost înregistrate în contabilitate, sustrăgându-se în acest fel de la plata obligațiilor fiscale către stat. în legătură cu aceasta a fost trimis în judecată și pentru infracțiunea de fals intelectual prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

A. Împotriva acestei sentințe au formulat apel, în termenul legal, inculpatul P.G. și partea civilă A.N.A.F. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, aducându-i critici de nelegalitate și netemeinicie. În expunerea motivelor de apel, inculpatul P.G. a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 10 1 din Legea nr. 241/2005 și stabilirea unei amenzi administrative, conform art. 91 C. pen., deoarece a achitat prejudiciul stabilit de instanța de fond, în cuantum de 14.461 lei. Prin apelul formulat, partea civilă A.N.A.F. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu a solicitat obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumelor menționate în constituirea de parte civilă, reprezentând obligațiile de plată la bugetul general consolidat al statului -329.964 lei cu dobânzi și penalități până la data plății.

Prin Decizia penală nr. 68/ A din 14 septembrie 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, a admis apelul declarat de partea civilă A.N.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu și, în consecință, a desființat în parte sentința penală nr. 171 din 22 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția penală, numai sub aspectul laturii civile a cauzei. Rejudecând în fond, a majorarea cuantumul despăgubirilor civile la plata cărora a fost obligat inculpatul P.G. în solidar cu partea responsabilă civilmente SC G.I. SRL în favoarea părții civile A.N.A.F prin D.G.F.P. Sibiu de la 14.461 lei la suma de 329.964 lei, cu dobânzi și penalități până la data plății efective. În esență, Curtea a constatat că în mod eronat instanța de fond a reținut că cele 128 de facturi îndeplinesc calitatea de document justificativ și că acestea atestă operațiuni comerciale reale.

Potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cursul cercetării judecătorești de către experții M.L., V.M.A. și N.l. cele 128 facturi îndeplinesc doar condițiile de formă, nu și cele de fond pentru a putea constitui document justificativ. Având în vedere inadvertențele constatate, faptul ca facturile au fost completate de inculpat sau de apropiați ai acestuia, iar societățile pretins furnizoare nu au desfășurat relații comerciale cu societatea administrată de inculpat, Curtea constată că nu poate fi reținută calitatea de document justificativ pentru cele 128 facturi înregistrate în contabilitate, acestea neatestând operațiuni comerciale reale. Curtea a mai reținut și faptul că inculpatul a avut o poziție oscilantă raportat la facturile în litigiu.

În consecință, Curtea constată că sunt fondate criticile aduse de apelanta A.N.A.F. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu sentinței atacate, inculpatul procedând în mod nelegal la deducerea TVA-ului în cuantum de 1.063.184.769 lei vechi. A constatat că, prin înregistrarea în contabilitatea societății a contravalorii celor 128 facturi fiscale fictive, precum și prin neînregistrarea în contabilitate a tuturor facturilor emise beneficiarilor, societatea administrată de inculpat s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale în cuantum total de 3.299.638.3201ei vechi (329.964 lei), din care 1.516.183.807 lei vechi reprezintă impozit pe profit, impozit pe venit microîntreprinderi și TVA, iar 1.783.454.513 lei vechi reprezintă dobânzi și penalități de întârziere.

Referitor la apelul inculpatului, Curtea a constatat că acesta este nefondat, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 nefiind aplicabile având în vedere, în primul rând, momentul până la care inculpatul avea posibilitatea legală de a achita prejudiciul pentru a uza de beneficiul conferit de lege, prejudiciul stabilit de instanța de fond fiind achitat în cursul judecării apelului. Mai mult, inculpatul a înțeles să conteste cuantumul prejudiciului cauzat și a achitat doar prejudiciul stabilit prin hotărâre, de către instanța de fond, astfel ca în cauză nu sunt întrunite cumulativ cerințele textului legal invocat(în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin Decizia penală nr. 2342 din 2 mai 2007). B. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul P.G., care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Sub aspectul laturii penale a cauzei, inculpatul a susținut că în mod greșit instanța de apel nu i-a aplicat dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, deși a achitat prejudiciul stabilit în sarcina sa prin hotărârea primei instanțe. Sub aspectul laturii civile, inculpatul a susținut că în mod greșit a fost admis apelul părții civile, că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la cele trei expertize contabile efectuate în cauză care au apreciat că cele 128 de facturi fiscale îndeplinesc calitatea de document justificativ, atâta timp cât reflectă o operațiune economico-financiară reală, luând în considerare, în schimb, raportul de control ce emană chiar de la partea civilă, ceea ce nu satisface cerința imparțialității.

A solicitat casarea deciziei atacate, înlocuirea pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare cu o sancțiune administrativă în temeiul art. 10 din Legea nr. 241/2005 și menținerea sentinței prin care a fost obligat la plata sumei de 14.461 lei către partea civilă. S-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor invocate de către inculpatul recurent precum și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) comb. cu art. 385 6 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: Critica inculpatului vizând greșita neaplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc.

pen., invocat de către inculpat, acest caz vizând omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului. Înalta Curte va analiza însă motivul de recurs invocat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. potrivit căruia hotărârea este supusă casării când aceasta este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii. Dispozițiile art. 1 pct. 185 din Legea nr. 356/2006, potrivit cărora art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc.

pen. se abrogă, au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009. Curtea Constituțională a motivat că abrogarea art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc. pen., prin dispozițiile declarate neconstituționale, încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție, precum și ale art. 20 din Constituție referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În consecință, hotărârile penale nedefinitive contrare legii sau prin care s-a făcut o greșită aplicare a legii, sunt supuse casării, dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc.

pen. redevenind aplicabile. Examinând actele dosarului înalta Curte constată însă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, art. 10 din Legea nr. 241/2005 nefiind incident în cauză întrucât inculpatul nu a achitat prejudiciul în termenul prevăzut de acest text de lege. Astfel, norma legală invocată, prevede că „în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecații, până la primul termen de judecata, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate.

Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar". Așadar, pentru a beneficia de dispozițiile art. 10 teza a IlI-a din Legea nr. 241/2005 ar fi trebuit ca inculpatul să achite prejudiciul cauzat Direcției de Finanțe Publice a Județului Sibiu în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată. Or, în speță, inculpatul a achitat suma de 14.461 lei abia în apel, situație în care nu i se poate aplica o sancțiune administrativă potrivit dispozițiilor legale susmenționate. Mai mult, inculpatul nu a achitat întreaga sumă pretinsă de partea civilă cu titlu de despăgubiri civile ci suma stabilită în sarcina sa prin hotărârea primei instanțe, contestate de partea civilă sub acest aspect.

Critica inculpatului vizând soluționarea laturii civile a cauzei se circumscrie cazului de casare invocat, și anume art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor probelor administrate în cauză, ceea ce este de natură să influențeze soluționarea acțiunii civile. Astfel, în cursul judecății în primă instanță a fost efectuat un prim raport de expertiză contabilă întocmit de expertul B.G. (filele 220 - 223 dosar fond, vol. I) și un supliment la acest raport (filele 241-245 dosar fond, vol. II) prin care s-a răspuns obiecțiunilor formulate de partea civilă. La solicitarea părții civile, instanța a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă, care să lămurească anumite chestiuni punctuale, expertiză efectuată de către experții M.L., V.M.A.

și N.I. (filele 324-342 dosar fond, vol. II). Soluționarea apelului declarat de partea civilă A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, nemulțumită de cuantumul prejudiciului stabilit de către prima instanță, obliga instanța de prim control judiciar la o analiză amănunțită a celor trei expertize contabile efectuate în cauză care au fost dispuse tocmai pentru a se stabili cu certitudine care este prejudiciul produs ca urmare a neplății obligațiilor bănești către stat de societatea al cărei unic asociat și administrator era inculpatul, respectiv SC G.I. SRL C. În mod evident, aceste probe încuviințate și administrate de instanța de fond sunt esențiale nu numai pentru partea civilă ci și pentru inculpat, fiind de natură să garanteze drepturile sale și să influențeze soluția procesului.

Or, instanța de apel nu a procedat la o analiză a constatărilor și concluziilor expertizelor de specialitate, cu arătarea temeiurilor de fapt și de drept care determină instanța să rețină sau să înlăture una sau alta dintre aceste expertize (analiză care se impunea cu atât mai mult cu cât cel de-al doilea raport de expertiză nu cuprinde concluzii certe, clare și neechivoce, oferind instanței două variante de răspuns), ceea ce atrage incidența art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen. Distinct de acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 329.964 lei care a fost solicitată de partea civilă Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu și care a nu a fost stabilită printr-un raport de expertiză întocmit de un organ independent ci printr-un proces-verbal (nr. 1 din 16 mai 2005) întocmit de către inspectorii părții civile, ceea ce încalcă garanțiile unui proces echitabil în accepțiunea C.E.D.O.

Mai mult, instanța de apel l-a obligat pe inculpat la plata dobânzilor și penalităților la suma de 329.964 lei până la data plății efective, cu toate că a constatat că din totalul acestei sume, 151.618 lei reprezintă impozit pe profit, impozit pe venit microîntreprinderi și TVA și suma de 178.345 lei, reprezintă dobânzi și penalități de întârziere aferente impozitelor de mai sus, calculate prin procesul verbal nr. 1 din 16 mai 2005 conform O.G. nr. 92/2003 republicată. Or, obligarea în continuare a inculpatului la plata unor dobânzi și penalități calculate la o sumă de bani ce reprezintă dobânzi și penalități aferente impozitelor neplătite, este contrară legii, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc.

pen. Mai întâi, se impune precizarea că în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 210/2005 privind aprobarea O.G. nr. 20/2005 pentru modificarea si completarea O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, publicata in M. Of. al României, Partea I, nr. 580 din 5 iulie 2005, noțiunile de "dobânzi si/sau penalități de întârziere" au fost înlocuite cu noțiunea de "majorări de întârziere". Potrivit art. 21 alin. (2) lit. a) din OG. nr. 92/2003 republicată impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului de stat sunt creanțe fiscale principale iar majorările de întârziere stabilite conform legii sunt obligații de plată accesorii.

Art. 119 alin. (2) din același act normativ prevede în mod expres că „nu se datorează majorări de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de obligații fiscale accesorii". Așadar, legea interzice obligarea unei persoane la plata unor sume de bani cu titlu de majorări de întârziere calculate la o sumă datorată cu același titlu, de majorări de întârziere, așa cum a procedat instanța de apel. Față de considerentele ce preced și având în vedere că motivul formal de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 prevalează, Înalta Curte va admite recursul inculpatului, va casa în parte decizia penală atacată numai cu privire la soluționarea laturii civile și va dispune trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecarea apelului părții civile.

Cu ocazia rejudecării instanța de prim control judiciar va avea în vedere și celelalte aspecte de nelegalitate evidențiate mai sus. În conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul P.G. împotriva Deciziei penale nr. 68/ A din 14 septembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală. Casează decizia penală atacată numai cu privire la soluționarea laturii civile și trimite cauza la aceeași instanță spre rejudecarea apelului declarat de A.N.A.F. – Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu. Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi, 25 februarie 2010.