ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3006/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții I.C. și I.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor și Președintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor – M.P., aplicarea unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 lei reprezentând despăgubiri pentru întârzierea executării sentinței nr. 212/2008 a Curții de Apel Craiova rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2945 din 28 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin sentința nr. 212 din 04 septembrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, le-a fost admisă acțiunea și s-a dispus obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizie pentru imobilul imposibil de restituit în natură, conform Dispoziției nr. 305 din 20 iulie 2006 emisă de Primăria Melinești. S-a mai arătat că, prin adresa nr. 828763 din 15 octombrie 2009, autoritatea pârâtă le-a comunicat reclamanților că va urma procedura prevăzută în normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, însă nu a procedat în nici un fel la executarea hotărârii judecătorești. În drept au invocat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

La data de 12 ianuarie 2010, la solicitarea reclamanților, a fost introdusă și citată în cauză, în calitate de pârâtă, numita C.N.D. – Președintele Comisie Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în locul domnului M.P., acesta din urmă neavînd calitate procesuală pasivă. Prin sentința nr. 141 din 16 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanții I.C. și I.M., având ca obiect sancțiune pentru neexecutare hotărâre.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că hotărârea invocată de reclamanți, anume sentința nr. 212 din 4 septembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Craiova a rămas irevocabilă la data de 28 mai 2009, conform deciziei nr. 2945 din 28 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conținutul acesteia nefiind prevăzut vreun termen în care pârâta să își execute obligația de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, iar în materia contenciosului administrativ, termenul general este de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

A mai constatat instanța de fond că, totuși, emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se realizează după parcurgerea unei proceduri administrative reglementată expres în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, ceea ce presupune un interval rezonabil de timp în care aceasta să se desfășoare, iar la termenul din 26 februarie 2010, pârâta a depus la dosar decizia reprezentând titlul de despăgubire nr. 7241 din 29 ianuarie 2010. A concluzionat prima instanță că executarea obligației impusă prin hotărârea judecătorească, cu depășirea termenului de 30 de zile, nu provine din atitudinea culpabilă a pârâtei, motiv pentru care nu poate fi aplicată conducătorului autorității obligate sancțiunea prevăzută de lege, fiind exclusă și posibilitatea valorificării de către reclamanți a dreptului la despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții I.C. și I.M.V., solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii. În motivarea recursului s-a susținut că în mod greșit a făcut instanța referire la împrejurarea că prin hotărârea irevocabilă nu a fost stabilit un termen pentru executarea obligației, o atare statuare nefiind necesară în raport cu prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar termenul rezultat expres din acest text a expirat la 30 iunie 2009, așa încât acțiunea era întemeiată.

În opinia recurenților, culpabilitatea pârâtei rezultă direct din lege, din moment ce a lăsat să expire termenul fără să-și îndeplinească obligația, înțelegând să respecte hotărârile judecătorești numai după promovarea acestei acțiuni, la 9 decembrie 2009, prin emiterea deciziei nr. 7241 din 29 ianuarie 2010. Totodată, au susținut recurenții, atitudinea culpabilă a acesteia rezultă din chiar întâmpinările depuse la dosar, întrucât și-a permis să sugereze că, prin hotărârile judecătorești pronunțate, instanțele ar fi nesocotit prevederile legale, iar instanța de fond nu a analizat aspectele învederate atât oral, cât și prin concluziile scrise, în sensul că respectiva decizie nu este în concordanță cu aceste hotărâri, ceea ce denotă persistența pârâtei în aceeași atitudine culpabilă.

Examinând actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor art. 304, art. 304 1 C. proc. civ. și a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reține că recursul nu este fondat, pentru argumentele ce succed. În conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă în urma admiterii acțiunii în contencios administrativ autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Nerespectarea acestui termen atrage aplicarea sancțiunii amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului autorității publice, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri, așa cum prevede același text de lege la alin. (2). Este indiscutabil faptul că această soluție legislativă constituie un veritabil mijloc de constrângere pentru obținerea executării unei hotărâri judecătorești irevocabile, ceea ce nu exclude însă constatarea unei eventuale imposibilități de îndeplinire a obligației în termenul de 30 de zile, pentru ipoteza în care un astfel de termen nu a fost stabilit prin hotărâre.

În speță, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei și în condițiile în care reclamanții-recurenți au fost informați că pentru punerea în executare a hotărârii este necesară parcurgerea obligatorie a procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care, raportat la caracterul său complex, în mod obiectiv nu poate fi finalizată într-un termen de 30 de zile , iar în vederea îndeplinirii obligației de emitere a deciziei dosarul a fost transmis la evaluator, raportul de evaluare fiind finalizat numai la 6 ianuarie 2010 (fila 38), prima instanță a concluzionat în mod corect că executarea respectivei obligații cu depășirea acestui termen nu este datorată atitudinii culpabile a pârâtei.

În consecință, reținând că nu subzistă în cauză niciun motiv de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, având în vedere și faptul că nemulțumirile recurenților legate de conținutul deciziei nr. 7241/2010 urmează a fi examinate în alt cadru procesual, fiind promovată o altă acțiune cu acest obiect, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.C. și I.M.V., împotriva sentinței nr. 141 din 16 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2010.