ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2882/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 15 august 2002 reclamanții G.E., J.D.M. și Q.R. au chemat în judecată pârâtele SC M. SA, A.V.A.S. și SC V.C. SRL solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate: preluarea abuzivă, fără titlu a imobilului compus din construcție și teren în suprafață de 381,28 mp situat în București, sector 2; nulitatea absolută a actului de privatizare a pârâtei SC M. SA și a actului de înstrăinare nr. 913 din 21 martie 2001 încheiat între SC M. SA și SC V.C.

SRL; să fie obligate pârâtele să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 2 compus din suprafața de 381,28 mp și construcția edificată pe acesta având parter și etajul 1. Printr-o cerere completatoare și precizatoare, formulată la data de 14 februarie 2002, reclamantele au mai solicitat să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor de înstrăinare a imobilului menționat în acțiunea introductivă. La data de 23 februarie 2004 au formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamanților, intervenienții M.Z. și M.R.M.

prin care s-a solicitat să se constate preluarea abuzivă, fără titlu, de către statul român, a imobilului - construcție și teren - situat în București, sector 2, compus din demisol, parter și etaj și să se constate lipsa de valabilitate a titlului SC M. SA asupra imobilului obținut în cadrul privatizării; să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, nr. 3986 din 08 noiembrie 2001, nr. 774 din 20 mai 2002 și nr. 2425 din 07 august 2002; să fie obligate pârâta A.L.A.S.R. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

În primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 590 din 11 iunie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea, constatată nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul, motivându-se în esență că imobilul a fost naționalizat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, ceea ce face ca titlul statului să nu fie valabil, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu rea-credință, căci reclamanții au notificat SC M. și A.P.A.P.S. să resituie imobilul încă din anul 1953, iar în contractele de vânzare-cumpărare se menționează preluarea imobilului de către stat conform deciziei nr. 155/1953 și privatizarea SC M. SA, iar A.P.A.P.S., conform art. 32 pct. 4 din Legea nr. 99/1999 va despăgubi societățile comerciale privatizate, care au fost prejudiciate prin restituirea imobilelor către foștii proprietari.

Sentința menționată a fost apelată, prin decizia civilă nr. 144 din 17 aprilie 2006, a Curții de apel București, secția a IV-a civilă, fiind admise apelurile, desființată sentința și trimisă cauza spre rejudecare, iar apoi s-a exercitat recurs, iar prin decizia nr. 766 din 29 ianuarie 2007, pronunțată în dosarul nr. 2003/2/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Pentru a dispune în acest sens instanța de recurs a reținut că, deși reclamantele au solicitat să se constate nulitatea absolută a actului de privatizare a SC M. SA care poartă nr. 326/1996, totuși instanța de fond a omis să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere.

De asemenea, s-a arătat că nu poate fi reținută susținerea reclamanților potrivit cu care nu ar fi investit instanța de fond cu soluționarea acestui capăt de cerere. Totodată, s-a arătat că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, în sensul că a dispus trimiterea dosarului la secția comercială fără să pună in discuția părților natura litigiului. Instanța supremă a arătat că se impune clarificarea situației, respectiv natura civilă sau comercială a litigiului, precum și să se pună în discuție, cu respectarea principiului disponibilității, dacă reclamanții înțeleg sau nu să renunțe la capătul de cerere referitor la nulitatea actului de privatizare a SC M. SA , cu atât mai mult cu cât din motivele de recurs rezultă că reclamantele nu au solicitat nulitatea contractului de privatizare nr. 326/1996.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, sub nr. 4421/2/2007. La termenul din 22 februarie 2008 intimatele-reclamante, prin avocat, au arătat că nu renunță la capătul doi din cerere, respectiv constatarea nulității absolute a actului de privatizare și anume contractul nr. 326/1996. De asemenea, s-a susținut la aceeași dată că reprezintă capăt principal de cerere constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare nr. 913 din 21 martie 2001 încheiat între SC M. SA și SC V.C. SRL, capăt de cerere în raport de care natura litigiului este civilă și nu comercială, mai ales în condițiile în care temeiul acțiunii l-a reprezentat art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În fine, a mai arătat că nu solicită anularea contractelor de vânzare de acțiuni, deși s-a cerut expres să se constate nulitatea actelor de vânzare de acțiuni și, implicit, a actelor adiționale, renunțare la care partea adversă s-a opus, motiv pentru care instanța a constatat că obiectul capătului doi de cerere îl reprezintă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și a actelor adiționale. Prin decizia civilă nr. 95 din 6 februarie 2009 s-a respins apelul formulat de pârâta A.V.A.S.; s-au admis apelurile formulate de pârâții SC M. SA, SC V.C. SRL, A.L.A.S.R., M.G.

și M.D.; a fost schimbată în tot sentința civilă nr. 590 din 11 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. 5807/2002, în sensul că s-a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind constatarea preluării abuzive și fără titlu a imobilului, s-au respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind constarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001 încheiat între SC M. SA și SC V.C. SRL, nr. 3986 din 8 noiembrie 2001 încheiat între SC V.C. SRL și T.V.I., nr. 774 din 20 mai 2002 încheiat între T.V.I. și M.G. și M.D. și nr. 2424 din 7 august 2002 încheiat între M.G. și M.D. și A.L.A.S.R., pe care s-a pronunțat instanța de fond și a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea imobilului situat în București, sector 2, s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel , având în vedere paragraful ultim al deciziei nr. 766/2007 a I.C.C.J. și dispozițiile art. 246 alin. (4) a reținut că cererea de chemare în judecată, pe capătul doi, se referea la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 326/1996 și a actelor adiționale și că instanța a fost legal investită cu acest capăt de cerere situație în care, față de opunerea părților, nu se mai poate renunța la acest capăt de cerere, deoarece s-a intrat în dezbaterea fondului încă de la prima instanță. Cu privire la acest capăt de cerere prima instanță nu s-a pronunțat, iar, cât timp nu a fost solicitată completarea hotărârii în temeiul art. 281 2 C. proc. civ.

de către persoana interesată, nu există nici un temei legal pentru ca această critică să fie invocată pe calea apelului. În ce privește indicațiile instanței supreme prin calificarea actelor juridice și ale efectelor sale și competența de soluționare (art. 315 C. proc. civ.) s-a reținut că, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale – imobilul teren și construcție din București, sector 2 a devenit proprietatea S.C . M. S.A. în baza art. 645 C. civ. Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0537 din 25 octombrie 1993 emis de Ministerul Industriilor se constată dreptul recunoscut prin art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 326 din 26 iunie 1995 cu actele adiționale și contractul nr. 426 din 23 mai 1996 are loc înstrăinarea acțiunilor deținute de stat la SC M. SA Legea nr. 10/2001, invocată de reclamante, reglementează restituirea sau acordarea de reparații pentru imobilele preluate abuziv, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1998. Art. 45 (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001 reglementează acțiunea în constatarea nulității actelor de înstrăinare a imobilelor.

Rezultă că Legea nr. 10/2001 nu reglementează sancțiuni în ce privește actele de înstrăinare de bunuri mobile cum este cazul contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 326 din 26 iunie 1995 și a actelor adiționale, precum și a contractului nr. 426 din 23 mai 1996. În consecință, acțiunea cu privire la aceste acte este reglementată de Legea nr. 137/2001 care, la art. 39-40, arată că anularea acestor acte este de competența secției comerciale, astfel că a ceste contracte intrau în capătul doi de cerere respectiv nulitatea actelor de privatizare, cu privire la care nu se pot formula motive de apel în absența unei cereri de completare a dispozitivului pe acest capăt de cerere în temeiul art. 281 2 C. proc.

civ. S-a apreciat că există raport de accesorialitate numai între capetele de cerere privind preluarea abuzivă a imobilului și contractele de vânzare-cumpărare subsecvente prin care același imobil a fost vândut, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni fiind extern acestui raport de cauzalitate deoarece se referă la bunuri mobile incorporale. În ce privește motivele de apel formulate de pârâta SC M. SA și apărările intimaților, instanța de apel a reținut că, din probele administrate de reclamante, rezultă fără echivoc, preluarea abuzivă a imobilului de către stat.

Cu toate acestea, la fel, fără nici un echivoc, este faptul că SC M. SA a devenit proprietarul bunului prin efectul legii, respectiv art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 (art. 645 C. civ.), că vânzarea-cumpărarea s-a făcut prin licitație publică, conform procesului-verbal din 28 septembrie 2000 (pag.314 dosar fond), iar contractul a fost încheiat la data de 21 martie 2001, în condițiile în care notificarea s-a făcut la 06 august 2001, că, atât la data încheierii procesului-verbal de licitație, cât și la data încheierii contractului nr. 913 din 21 martie 2001, SC M. SA nu numai că s-a considerat a fi proprietară, dar era și proprietara bunului și că situația de fapt, în raport de care se formează buna-credință, a coincis cu situația de drept.

Rezultă deci că nu a fost în niciun fel răsturnată prezumția bunei-credințe a apelantei-pârâte SC M. SA, iar în speță nu sunt aplicabile niciuna din dispozițiile la care face trimitere art. 1080 alin. (2) C. civ. Astfel, în consecință, SC M. SA nu era ținută legal de nicio dispoziție de a face diligențe pentru a verifica valabilitatea titlului statului. Referitor la apelul formulat de pârâta SC V.C. SRL și la apărările intimaților-reclamanți și intervenienți, instanța de apel a apreciat că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că sarcina probei bunei-credințe ar fi în persoana pârâtei, încălcând dispozițiile art. 1898 alin. (2) C. civ. În ceea ce privește invocarea de către apelanți a textului art. 20 din Legea nr. 55/1995, se constată că la data ținerii procesului-verbal de licitație, 28 septembrie 2000, această lege era abrogată prin O.U.G.

nr. 88/1997, vânzarea de active fiind deci reglementată de dispozițiile acestei ordonanțe, respectiv art. 24. Or, în această situație nu se poate reține reaua-credință a apelantei pârâte, atâta timp cât nu s-a atacat actul de adjudecare. În fine, faptul că ulterior, prin Legea nr. 10/2001 s-a reținut caracterul abuziv al preluării, dar și faptul că reclamantele au solicitat anterior licitației anularea deciziei de preluare a imobilului și constatarea inexistenței titlului statului, face ca situația de fapt în raport de care s-a format convingerea apelantei să determine buna-credință a acesteia și, pe cale de consecință, existenta erorii cu privire la calitatea de proprietar a statului, dar nu și a SC M. SA, aceasta fiind proprietar în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

În ce privește motivele de apel formulate de A.L.A.S.R. și M.G. și M.D. și apărările intimaților, s-a considerat că primul capăt de cerere, privind constatarea nevalabilității titlului statului, este inadmisibil, conform art. 111 C. proc. civ., însă lipsa răspunsului la notificare timp de 8 ani face ca acțiunea în revendicare să fie admisibilă. S-a apreciat ca fondată critica potrivit cu care s-a încălcat principiu „accesoriul urmează principalul" deoarece, atâta timp cât nu a fost anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate și cât art. 20 din Legea nr. 15/1990 a produs și produce efecte, nu se pot anula actele subsecvente, câtă vreme actele principale nu sunt anulate. Critica privind greșita aplicare a Legii nr. 112/1995 este întemeiată, deoarece imobilul a făcut obiectul altor legi, începând cu Legea nr. 15/1990 și O.U.G.

nr.88/1997, astfel că, în aceste condiții și ale efectelor produse de Legea nr. 15/1990, imobilul nu mai putea fi restituit reclamantelor și intervenienților. Demersurile anterioare Legii nr. 10/2001 făcute de reclamanți nu au fost aduse la cunoștința pârâtei, iar minimele diligențe la care se referă art. 1080 C. civ. sunt de strictă interpretare. De asemenea, s-a constatat deja că s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 32 alin. (4) din Legea nr. 99/1999, care, nu are nicio legătură cu cauza dedusă judecății, instanța reținând greșit faptul că pârâții trebuiau să-și dovedească buna-credință. Pe de altă parte, situația de fapt rezultată, respectiv recunoașterea dreptului de proprietate a SC M. SA prin lege, coincide cu situația de drept.

În aceste condiții reprezentarea calității de proprietar al SC M. SA a corespuns realității juridice. Referitor la apelul formulat de A.V.A.S. și la apărările intimaților-reclamanți- intervenienți, s-a reținut faptul că există o omisiune cu privire la nepronunțarea asupra unei cereri, respectiv, calității procesual pasive a apelanților-pârâți care putea fi îndreptată pe procedura specială reglementată de art. 281 2 C. proc. civ. În aceste condiții, nefiind exercitată calea specială reglementată de art. 281 2 C. proc. civ., critica este nelegală, nefiind admis să se invoce practic propria culpă prin neutilizarea acestei căi speciale. Față de toate aceste considerente și de efectele pe care le produce menținerea actelor de vânzare-cumpărare, rezultă că, în prezent, reclamantele nu mai pot invoca un drept de proprietate asupra imobilului și pe cale de consecință și acțiunea în revendicare va fi respinsă ca nefondată.

Împotriva menționatei decizii, au formulat și motivat recurs, în termen legal, atât pârâta A.V.A.S., cât și reclamanții G.E., J.D.M. și Q.R., pentru motive de nelegalitate întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1. În dezvoltarea acestora, recurenta-pârâtă A.V.A.S. arată că instanța a făcut o confuzie aplicând greșit dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ., deși în speță trebuiau aplicate dispozițiile art. 297 alin. (2) teza finală, având în vedere și caracterul devolutiv al apelului, instanța, rejudecând sub toate aspectele cauza, putea pronunța o hotărâre prin care să fie soluționată cauza sub toate aspectele, inclusiv prin pronunțarea asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S., cu scoaterea instituției din cauză.

De asemenea, aspectul asupra căruia instanța de fond nu s-a pronunțat, reprezintă o excepție de ordine publică, lipsa calității procesuale pasive, poate fi invocată în orice cale procedurală, motiv pentru care asupra sa instanța de fond trebuia să se pronunțe. Hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 27 și urm. din Legea nr. 10/2001 modificată, căci notificarea se comunica instituției publice implicată în privatizare, numai conform art. 29 din lege, pentru acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, însă nu pentru restituire in natură sau acordarea de despăgubiri bănești.

Prin Legea nr. 247 din 22 iulie 2005, respectiv în art. 13 alin. (1) capitolul III, se precizează că "Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor. Așadar, din analiza acestor texte legale, rezultă în mod evident că A.V.A.S. nu mai are competența legală de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor. 2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate de recurenții-reclamanți G.E., J.D.M. și Q.R. se arată că instanța de apel a respins, ca inadmisibil, primul capăt de cerere al acțiunii reclamantelor prin care se solicita să se constate preluarea fără titlu valabil a imobilului.

Întrucât reclamantele au solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare nr. 913/2001 în baza art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar una din condițiile impuse de lege pentru anularea contractului, este ca preluarea imobilului de stat să fie fără titlu, se impunea ca instanța să verifice îndeplinirea acestei condiții. Respingând ca inadmisibil capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului la preluarea imobilului, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 6 al Legii nr. 213/1998. Chiar dacă a respins, ca inadmisibil, ca și capăt de cerere distinct din petitul acțiunii, constatarea lipsei valabilității titlului statului, reținând însă că preluarea fără titlu este o condiție cerută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel avea obligația impusă de chiar textul de lege invocat, să analizeze și să clarifice această problemă.

Simpla mențiune din considerentele deciziei că "din probele administrate, rezultă fără echivoc, preluarea abuzivă a imobilului de către stat", nu înseamnă și că a răspuns cerințelor textului de lege citat. Se mai arată că societatea comercială privatizată, deținătoare a bunului în litigiu, nu poate avea un drept de proprietate asupra imobilului, întrucât nu există un act de proprietate obținut în temeiul acestei legi, Legea nr. 15/1990 nu constituie prin ea însăși un titlu de proprietate, atâta timp cât pârâta-intimată nu a produs și actul de proprietate obținut în temeiul ei. SC M. SA s-a privatizat prin vânzarea de acțiuni, însă contractul de cumpărare de acțiuni nu constituie transmitere de drept de proprietate.

În aceste condiții, cum imobilul în litigiu nu a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare către SC M. SA, instanța de apel a făcut confuzie între capital social, acțiuni și elemente de activ ale patrimoniului, sub aspectul naturii și efectelor juridice ale acestora, pronunțând din acest motiv o hotărâre nelegală, căci art. 24 din O.U.G. nr. 88/1997 nu este incident în cauză. Reaua-credință a pârâtilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, rezidă și din încălcarea cu bună-știință a dispozițiilor legale existente în vigoare la acea dată, întrucât Legea nr. 10/2001 intrase în vigoare încă din data de 14 februarie 2001, iar imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 29 decembrie 1989, erau indisponibilizate, nemaiputând fi înstrăinate.

Din art. 20.1 din Normele metodologie ale Legii nr. 10/2001 rezultă că indisponibilizarea operează retroactiv din data de 14 02 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, chiar dacă notificarea a fost depusă ulterior vânzării. Mai mult, în clauzele contractului nr. 326/1995, la pct. 7.3 lit. b), se menționează că SC M. avea interdicție de vânzare timp de 10 ani, astfel că la data licitației acesta nu avea dreptul să vândă. Cât privește reținerea de către instanța de apel a bunei-credințe a SC V.C.

SRL, la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, motivarea făcută în sensul că doar o eventuală atacare a actului de adjudecare ar fi putut răsturna buna sa credință, încalcă dispozițiile legale potrivit cărora prezumția bunei credințe poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, precum și prin minimele diligențe ce trebuia să facă, în raport de mențiunile inserate în contractul de vânzare-cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001 de unde rezultă că nu exista un titlu de proprietate al SC M. SA, ci doar adrese sau acte administrative.

Potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, după cum a statuat și Curtea Constituțională prin Decizia 830 din 8 iulie 2008, pentru eliminarea discriminării (creată de Legea nr. 247/2005 care modifica art. 27 ) între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor preluate fără titlu valabil și care fac obiectul notificărilor, imobilele preluate fără titlu valabil, evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, se restituie în natură persoanei îndreptățite.

Întrucât imobilul ce face obiectul cauzei, este supus reglementărilor Legea nr. 10/2001 - fiind preluat de stat, abuziv și fără titlu (naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, deși proprietarii lui erau exceptați de la naționalizare) și evidențiat la momentul apariției Legea nr. 10/2001 în patrimonial SC M. SA - societate înființată în baza Legii nr. 15/1990 și privatizată integral prin vânzare de acțiuni, devin incidente dispozițiile art. 29 fost art. 27 din Legea nr. 10/2001. Considerând drept titlu de proprietate al SC M. SA asupra imobilului, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0537 din 25 octombrie 1993 și Legea nr. 15/1990 și că, atâta timp cât nu a fost anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate și cât, art. 20 din Legea nr. 15/1990 a produs efecte, nu se pot anula actele subsecvente, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea legii.

Aceasta deoarece certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0537 din 25 octombrie 1993 nu poate fi reținut drept titlu de proprietate al societății pârâte asupra imobilul ce face obiectul litigiului, în primul rând pentru că, așa cum rezultă din chiar denumirea lui, nu se referă la construcție (ci doar la teren) și în al doilea rând conform mențiunilor din certificat, se referă la alt imobil. Lipsită de temei legal este și concluzia la care a ajuns instanța de apel, în sensul că, "imobilul nu putea fi restituit în natură", întrucât a făcut obiectul Legii nr. 15/1990 si O.U.G. nr. 88/1997, precum și că nu-i sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995 întrucât nu mai are destinația de locuința, cu toate că, la momentul preluării de către stat, imobilul servea ca locuință pentru familia reclamantelor.

Cât privește reaua-credință a SC M. SA și a subdobânditorilor (prin contracte de vânzare cumpărare încheiate succesiv, la intervale de timp incredibil de scurte, cu scopul evident de a se pierde urma ultimului proprietar), încălcând legea cu privire la diligențele minime pe care aceștia trebuia să le facă.

Deși reține că reclamanții au făcut demersuri pentru obținerea restituirii imobilului, în considerentele hotărârii s-a consemnat că "nu rezultă din probe că acestea ar fi fost cunoscute de subdobânditori și, întrucât legea nu le impunea să verifice demersurile reclamanților, nu se putea retine că subdobânditorii au fost de rea-credință", în consecință SC M. SA nu era ținută legal de nicio dispoziție de a face diligențe pentru a verifica valabilitatea statului". Motivarea făcută de instanță, în sensul că "recunoașterea dreptului de proprietate a SC M. SA prin lege, coincide cu situația de drept" este lipsită de temei legal, întrucât dovada dreptului de proprietate se face cu un titlu de proprietate, care in speță nu există.

Nelegală este hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește menținerea contractulului de vânzare-cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, cu motivarea că ar exista raport de accesorialitate între certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0537 din 25 octombrie 1993 și contractual de vânzare-cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, motiv pentru care, nefiind anulat certificatul de atestare, instanța fondului nu putea să anuleze contractul. În speță, așa cum s-a mai arătat, sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001. Astfel, certificatul de atestare - mod de dobândire a terenului cu titlu gratuit, nu este protejat de prezumția bunei credințe și deci nu poate constitui un titlu valabil pentru SC M. SA.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele: 1. Raportat la recursul declarat de A.V.A.S., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, deoarece, sub aspectul calității procesuale pasive a A.V.A.S. în prezenta cauză, această persoană juridică nu poate fi obligată în raportul juridic dedus judecății față de împrejurarea că nu este parte în nici unul dintre contractele a căror nulitate se solicită a fi constatată, iar în cauză nu s-a cerut emiterea unei dispoziții pentru acordarea de despăgubiri, singura dintre atribuțiile pe care Legea nr. 10/2001, prin art. 29 alin. (3), le instituie în sarcina A.V.A.S., ca entitate implicată în privatizare.

Instanța de apel în mod greșit nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive în acea fază procesuală, cu motivarea că recurenta ar fi trebuit să facă uz de prevederile art. 281 2 C. proc. civ., privind completarea hotărârii, ignorând împrejurarea că lipsa calității procesuale pasive reprezintă o excepție de ordine publică, putând să fie invocată în orice fază a procesului, deoarece antamează aspecte care țin de îndeplinirea cumulativă a celor patru condiții de exercițiu a acțiunii civile și care au consecințe asupra stabilirii corecte a cadrului procesual, care trebuie să reflecte în mod corespunzător conținutul raportului juridic dedus judecății.

Astfel, cât timp obiectul cauzei îl constituie constatarea neîndeplinirii condițiilor de valabilitate a unui act juridic sinalagmatic, invocarea de către una dintre părțile din cauză, citată în calitate de pârâtă, a faptului că nu are îndreptățirea de a figura în proces în această calitate, deoarece nu este parte în actele supuse controlului de legalitate, constituie un aspect de ordine publică, căci tinde la respectarea unei norme imperative, aceea de a interzice chemarea în proces a unor persoane care nu au legătură cu raportul juridic dedus judecății. Pentru aceste considerente se impune a se respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu A.V.A.S., pentru lipsa calității procesuale pasive.

2. Analizând recursul formulat de recurenții-reclamanți G.E., J.D.M.

și Q.R., Înalta Curte îl apreciază, de asemenea, ca fiind fondat, luând în considerare argumentele următoare: Prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 326 din 26 iunie 1995 cu actele adiționale și contractul nr. 426 din 23 mai 1996 are loc înstrăinarea acțiunilor deținute de stat la SC M. SA, astfel că această societate era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, societate integral privatizată, ceea ce determină incidența în cauză a art. 27 al Legii nr. 10/2001 în forma inițială, potrivit căruia pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.

Din interpretarea per a contrario a acestui text legal rezultă că imobilele preluate fără titlu valabil, pot fi restituite în natură, iar imobilul în litigiu fusese naționalizat în temeiul Decretul nr. 92/1950, cu încălcarea dispozițiilor acestui decret, deoarece erau muncitori, deci fără titlu.

Modificările aduse art. 27 al Legii nr. 10/2001 sub acest aspect, în sensul înlăturării precizării „cu titlu”- ceea ce presupunea că nu se mai putea dispune restituirea în natură a acestor imobile, indiferent de modul în care fuseseră naționalizate- au format obiect al verificării constituționalității, fiind pronunțată decizia Curții Constituționale nr. 880 din 8 iulie 2008, prin care s-a constatat existența unei discriminări, creată de Legea nr. 247/2005, care a modificat art. 27 în acest sens, discriminare realizată între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor preluate fără titlu valabil, care au primit în natură bunul și cele care, urmare a acestei modificări legislative, nu mai pot beneficia de restituirea în natură a imobilelor preluate fără titlu valabil, evidențiate in patrimoniul societăților comerciale privatizate.

Prin urmare, în raport de constatarea existenței neconcordanței acestei legi cu Constituția, subzistă în prezent posibilitatea de restituire în natură a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, bunuri care se află în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate integral. În acest context, SC M. SA, în calitate de societate comercială integral privatizată care deținea în patrimoniu un imobil naționalizat în perioada comunistă, avea obligația, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv 14 februarie 2001, să nu înstrăineze acest bun, pentru ca persoanele îndreptățite la restituirea lui în natură, care au formulat notificări în termenul menționat în Legea nr. 10/2001 și prelungit ulterior, să poată să beneficieze de restituirea în natură a bunului lor, în situația în care s-ar fi constatat în procedura Legii nr. 10/2001 că imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

Acest fapt presupunea ca, de la intrarea în vigoare a legii, nici o vânzare să nu se realizeze de către societățile comerciale privatizate care dețineau în patrimoniu bunuri care făceau obiect al Legii nr. 10/2001. Această interpretare a fost consacrată și expres în art. 20.1 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 conform cărora indisponibilizarea operează retroactiv din data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, chiar dacă notificarea a fost depusă ulterior vânzării.

Prevederi legale menționate, care se referă la obligația de restituire în natură a acelor imobile care se mai aflau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în patrimoniul statului sau la care statul era acționar majoritar, sunt aplicabile, în condițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 în forma inițială, și imobilelor care au fost preluate de stat fără titlu valabil și care se aflau la acel moment în patrimoniul unor societăți integral privatizate, deci prezentei cauze, căci, din art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 forma inițială, rezultă că acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent se realizează numai pentru „imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale”, or în cauză imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

Înalta Curte apreciază că dobândirea dreptului de proprietate de către SC M. SA s-a realizat în temeiul Legii nr. 15/1990, iar momentul transferului dreptului de proprietate asupra imobilului către SC V.C.

SRL nu este momentul încheierii procesului-verbal de licitație, respectiv 28 septembrie 2000, ci cel al încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, astfel cum se menționează în chiar în cuprinsul procesului-verbal de licitație în care se face vorbire de necesitatea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare până la data de 6 octombrie 2000. Prin urmare, chiar dacă la momentul transferului dreptului de proprietate asupra imobilului, 21 martie 2001, nu fusese formulată notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, căci notificarea a fost depusă la data de 6 august 2001, societatea privatizată SC M. SA avea interdicția legală de a nu înstrăina bunuri care intrau sub incidența Legii nr. 10/2001, interdicție pe care aveau obligația de a o cunoaște atât vânzătorii, cât și cumpărătorii, deoarece nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii.

Vânzările realizate în aceste condiții nu se pot bucura de prezumția de bună credință, atât în privința vânzătorilor, cât și a cumpărătorilor, câtă vreme art. 29 (fost art. 27) al Legii nr. 10/2001 făcea distincția între imobile preluate cu titlu și cele preluate fără titlu, sub aspectul posibilității restituirii în natură a bunurilor care urmau a fi restituite foștilor proprietari, după epuizarea termenului în care puteau formula notificări.

Astfel fiind, apariția unei legi care prevedea posibilitatea restituirii în natură a bunului aflat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate către fostul proprietar, impunea respectarea urmării procedurii Legii nr. 10/2001 și, numai în măsura în care bunul nu ar fi fost revendicat de fostul proprietar în termenul limită prevăzut de lege pentru depunerea notificării sau s-ar fi stabilit că preluarea s-a realizat în temeiul unui titlu valabil, societatea avea îndreptățirea legală de a-l vinde, căci numai la acel moment era clarificată situația sa juridică.

Această interpretare rezultă fără echivoc atât din cuprinsul art. 27 al Legii nr. 10/2001 în forma inițială, în vigoare la data perfectării primului contract de vânzare-cumpărare, respectiv contractul nr. 913 din 21 martie 2001, cât și a contractelor ulterioare, nr. 3986 din 08 noiembrie 2001, nr. 774 din 20 mai 2002 și nr. 2425 din 07 august 2002 fiind mai apoi introdusă în mod expres în cuprinsul Legii nr. 10/2001, în art. 21 alin. (5), potrivit cu care, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de Legea nr. 10/2001, era interzisă, sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinarea bunurilor imobile, terenuri și/sau construcții, notificate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001.

Astfel cum s-a motivat anterior, această obligație subzista de la momentul intrării în vigoare a legii, chiar dacă nu se formulase notificare, iar prin încălcarea sa este exclusă buna credință a tuturor celor care au înțeles să vândă și să cumpere în aceste condiții, ceea ce face inaplicabil art. 46 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în vigoare la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, potrivit cu care actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Prin vânzarea de către SC M. SA, cât și prin vânzările ulterioare a imobilului în litigiu, au fost încălcate de către părțile contractante prevederile legale menționate, ceea ce exclude buna lor credință, astfel că se impune constatarea nulității absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare, astfel cum corect a dispus prima instanță de fond. Împrejurarea că în art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 326/1995 se menționează obligația SC M. SA de a nu înstrăina nici un imobil din patrimoniul său timp de 10 ani de la momentul încheierii acestui contract, constituie un argument în susținerea relei credințe a vânzătorului, astfel cum corect au precizat în cererea de recurs recurentele-reclamante.

Plecând de la premisa că privatizarea s-a realizat în condiții legale, deoarece în cauză instanța nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind constatarea nulității actului de privatizare nr. 326/1996, criticile referitoare incidența în cauză a dispozițiilor aplicabile în materie de privatizare nu pot fi analizate. Observând importanța analizării în speță a modului de preluare a imobilului de către stat- cu titlu sau fără titlu- pentru soluționarea aspectelor de valabilitate ale contractelor de vânzare-cumpărare, în ceea ce privește respectarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) [actual art. 29 alin. (1)] al Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că a fost respins în mod greșit ca inadmisibil primul capăt de cerere al acțiunii, referitor la constatarea preluării abuzive a bunului de către stat, o astfel de verificare de legalitate constituind o condiție premisă pentru soluționarea acțiunii pe fondul său.

Astfel cum corect a apreciat prima instanță de fond, imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, naționalizarea realizându-se cu încălcarea prevederilor acestui act normativ, deoarece cei doi proprietari de la care s-a realizat naționalizarea, M.P. și M.E., făceau parte dintr-o categorie de persoane exceptată de la naționalizare, fiind muncitori, iar nu exploatatori de imobile, astfel încât imobil a fost preluat fără titlu. În aceste condiții, reclamanta G.E.(fostă M.) și celelalte reclamante, precum și intervenienții M.Z.

și M.R.M., în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, M.P., conform contract de vânzare-cumpărare nr. 46529/1945, au calitate procesuală activă ca titulari ai dreptului dedus judecății la nivelul anului 1945. De altfel, reclamantele, ca persoane îndreptățite, în accepțiunea art. 3 al Legii nr. 10/2001, la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, au formulat notificare în termen legal, sub nr. 2268 din 6 august 2001, adresată SC M. SA, prin care solicitau restituirea în natură a imobilului, notificare la care nu au primit nici un răspuns.

Prin constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, bunul revine în patrimoniul SC M. SA, ca efect al repunerii în situația anterioară, această societate având obligația de a-l restitui în natură foștilor proprietari, care de altfel și-au exprimat în termenul legal opțiunea de a-l redobândi în natură în proprietate, motiv pentru care se impune restituirea în natură a bunului de către pârâtul care îl deține în posesie. Prin urmare, recursul reclamanților se dovedește a fi fondat, fiind incident în cauză art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., căci instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 (fost art. 27) al Legii nr.10/2001, în al cărui domeniu de aplicare intră imobilul în litigiu care a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, cu nerespectarea dispozițiilor acestuia, deci fără titlu valabil, ceea ce permite restituirea sa în natură, în considerarea argumentelor aduse în susținerea excepției de neconstituționalitate care a făcut obiectul deciziei Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de reclamantele G.E., J.D.M. și Q.R. și de pârâta A.V.A.S., va modifica decizia recurată în sensul că: va respinge, ca nefondate, apelurile formulate de pârâții SC M. SA, SC V.C.

SRL, A.L.A.S.R., M.D., M.G., va admite apelul A.V.A.S. și va schimba în parte sentința apelată, în sensul că va respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu A.V.A.S., pentru lipsa calității procesuale pasive, va menține celelalte dispoziții ale sentinței. Văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va obliga pe intimați la 8.000 lei cheltuieli de judecată către recurenții-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite ambele recursuri formulate de reclamantele- intimate G.E., J.D.M. și Q.R.și de pârâta-apelantă A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 95 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Modifică decizia recurată. Respinge apelurile formulate de pârâții SC M. SA, SC V.C. SRL, A.L.A.S.R., M.D., M.G., ca nefondate, împotriva sentinței civile nr. 590 din 11 iunie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Admite apelul A.V.A.S., schimbă în parte sentința apelată, în sensul că respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu A.V.A.S., pentru lipsa calității procesuale pasive. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Obligă pe intimați la 8.000 lei cheltuieli de judecată către recurenții-reclamanți.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 mai 2010.