ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2882/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2882/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea

formulată la 15 august 2002 reclamanții G.E., J.D.M. și Q.R. au chemat în

judecată pârâtele SC M. SA,

A.V.A.S. și SC V.C. SRL solicitând instanței

ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se

constate: preluarea abuzivă, fără titlu a imobilului compus din

construcție și teren în suprafață de 381,28 mp

situat în București,

sector 2;

nulitatea

absolută a actului de privatizare a pârâtei SC M. SA

și a actului de

înstrăinare nr. 913 din

21 martie 2001

încheiat între SC M. SA și SC V.C. SRL;

să fie obligate pârâtele să le lase în deplină proprietate și posesie

imobilul

situat în București, sector

2 compus din suprafața de

381,28 mp

și construcția edificată pe acesta având parter și etajul 1.

Printr-o cerere completatoare și

precizatoare, formulată la data de 14 februarie 2002, reclamantele au mai

solicitat să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor de înstrăinare a

imobilului menționat în acțiunea introductivă.

La data de 23 februarie 2004 au

formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul

reclamanților, intervenienții M.Z. și M.R.M. prin care s-a solicitat să se

constate preluarea abuzivă, fără titlu, de către statul român, a imobilului -

construcție și teren - situat în București, sector 2, compus din demisol,

parter și etaj și să se constate lipsa de valabilitate a titlului SC M. SA

asupra imobilului obținut în cadrul privatizării; să se constate nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, nr.

3986 din 08 noiembrie 2001, nr. 774 din 20 mai 2002 și nr. 2425 din 07 august 2002;

să fie obligate pârâta A.L.A.S.R. să lase în deplină proprietate și posesie

imobilul.

În primul

ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 590 din 11 iunie 2004 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea, constatată nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și obligați pârâții să lase

reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul, motivându-se în

esență că imobilul a fost naționalizat cu încălcarea prevederilor Decretului

nr. 92/1950, ceea ce face ca titlul statului să nu fie valabil, contractele de

vânzare-cumpărare au fost încheiate cu rea-credință, căci reclamanții au

notificat SC M. și A.P.A.P.S. să resituie imobilul încă din anul 1953, iar în

contractele de vânzare-cumpărare se menționează preluarea imobilului de către

stat conform deciziei nr. 155/1953 și privatizarea SC M. SA, iar A.P.A.P.S.,

conform art. 32 pct. 4 din Legea nr. 99/1999 va despăgubi societățile

comerciale privatizate, care au fost prejudiciate prin restituirea imobilelor

către foștii proprietari.

Sentința

menționată a fost apelată, prin decizia civilă nr. 144 din 17 aprilie 2006, a Curții de apel București, secția a IV-a civilă, fiind admise apelurile, desființată sentința

și trimisă cauza spre rejudecare, iar apoi s-a exercitat recurs, iar prin

decizia nr. 766 din 29 ianuarie 2007, pronunțată în dosarul nr. 2003/2/2004 al

Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis

recursul, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la

aceeași instanță de apel.

Pentru a

dispune în acest sens instanța de recurs a reținut că, deși reclamantele au

solicitat să

se

constate nulitatea absolută a actului de privatizare a SC M. SA care poartă nr.

326/1996, totuși instanța de fond a omis să se pronunțe asupra acestui capăt de

cerere. De asemenea, s-a arătat că nu poate fi reținută susținerea

reclamanților potrivit cu care nu ar fi investit instanța de fond cu

soluționarea acestui capăt de cerere. Totodată, s-a arătat că instanța de apel a

încălcat principiul

contradictorialității,

în sensul că a dispus trimiterea dosarului la secția comercială

fără să

pună in discuția părților natura litigiului.

Instanța supremă a arătat că se

impune clarificarea situației, respectiv natura civilă sau comercială a

litigiului, precum și să se pună în discuție, cu

respectarea principiului disponibilității, dacă reclamanții înțeleg sau

nu să renunțe

la capătul de cerere referitor la nulitatea actului de

privatizare a SC M. SA

, cu atât mai mult cu

cât din motivele de recurs rezultă că reclamantele nu au

solicitat

nulitatea contractului de privatizare nr. 326/1996.

Cauza a fost

reînregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV a civilă,

sub nr. 4421/2/2007.

La termenul

din 22 februarie 2008 intimatele-reclamante, prin avocat, au arătat că

nu renunță la capătul doi din

cerere, respectiv constatarea nulității absolute a actului de privatizare și

anume contractul nr. 326/1996.

De asemenea,

s-a susținut la aceeași dată că reprezintă capăt principal de cerere constatarea

nulității absolute a

actului de înstrăinare nr. 913 din 21 martie 2001 încheiat între SC M. SA

și SC V.C. SRL, capăt de cerere în raport de

care

natura litigiului este civilă și

nu comercială, mai ales în condițiile în care temeiul

acțiunii l-a reprezentat  art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În fine, a mai arătat că nu solicită

anularea contractelor de vânzare de acțiuni, deși s-a cerut expres să se

constate nulitatea actelor de vânzare de acțiuni și, implicit, a actelor

adiționale, renunțare la care partea adversă s-a opus, motiv pentru care

instanța a constatat că obiectul capătului doi de cerere îl reprezintă

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și a actelor

adiționale.

Prin decizia civilă nr. 95 din 6

februarie 2009 s-a respins apelul formulat de pârâta A.V.A.S.; s-au admis

apelurile formulate de pârâții SC M. SA, SC V.C. SRL, A.L.A.S.R., M.G. și M.D.;

a fost schimbată în tot sentința civilă nr. 590 din 11 iunie 2008 pronunțată de

Tribunalul București, în dosarul nr. 5807/2002, în sensul că s-a respins, ca

inadmisibil, capătul de cerere privind constatarea preluării abuzive și fără

titlu a imobilului, s-au respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind

constarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 913 din 21

martie 2001 încheiat între SC M. SA și SC V.C. SRL, nr. 3986 din 8 noiembrie

2001 încheiat între SC V.C. SRL și T.V.I., nr. 774 din 20 mai 2002 încheiat

între T.V.I. și M.G. și M.D. și nr. 2424 din 7 august 2002 încheiat între M.G.

și M.D. și A.L.A.S.R., pe care s-a pronunțat instanța de fond și a respins, ca

neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea imobilului situat în

București, sector 2, s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel

, având în vedere paragraful ultim al

deciziei nr. 766/2007 a I.C.C.J. și dispozițiile art. 246 alin. (4) a reținut

că cererea de chemare în judecată, pe capătul doi,

se referea la

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni

nr. 326/1996 și a actelor adiționale și că instanța a fost legal

investită cu acest capăt

de cerere

situație în care, față de opunerea părților, nu se mai poate renunța la acest

capăt

de cerere, deoarece s-a intrat în dezbaterea fondului încă de la prima

instanță. Cu privire la acest capăt de cerere prima instanță nu s-a pronunțat,

iar, cât timp nu a fost solicitată completarea hotărârii în temeiul art. 281

2

C. proc. civ. de către persoana interesată, nu există nici un temei legal

pentru ca această critică să fie invocată pe calea apelului.

În ce privește

indicațiile instanței supreme prin calificarea actelor juridice

și ale

efectelor sale și competența de soluționare (art. 315 C. proc. civ.) s-a

reținut că,

potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea

unităților

economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale – imobilul

teren și construcție din București, sector

2 a devenit

proprietatea S.C . M. S.A. în

baza art. 645 C. civ.

Prin certificatul de atestare a

dreptului de proprietate seria M03 nr. 0537 din 25 octombrie 1993 emis de

Ministerul Industriilor se

constată dreptul

recunoscut prin art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Prin contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 326 din 26 iunie 1995 cu actele adiționale și

contractul nr. 426 din 23 mai 1996 are loc înstrăinarea acțiunilor deținute de

stat la SC M. SA

Legea nr.

10/2001, invocată de reclamante, reglementează restituirea sau acordarea de

reparații pentru imobilele preluate abuziv, în perioada 06 martie 1945 -

22 decembrie 1998.

Art. 45 (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001 reglementează acțiunea în

constatarea nulității actelor de

înstrăinare a imobilelor.

Rezultă că

Legea nr. 10/2001 nu reglementează sancțiuni în ce privește actele

de înstrăinare

de bunuri mobile cum este cazul contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni

nr. 326 din 26 iunie 1995 și a

actelor adiționale, precum și a contractului nr. 426 din 23 mai 1996.

În consecință, acțiunea cu privire

la aceste acte este reglementată de Legea nr. 137/2001 care, la art. 39-40,

arată că anularea acestor acte este de competența secției comerciale, astfel că

a

ceste contracte intrau în capătul doi de

cerere respectiv nulitatea actelor de

privatizare, cu privire la care nu

se pot formula motive de apel în absența unei cereri de completare a

dispozitivului pe acest capăt de cerere în temeiul art. 281

2

C.

proc. civ.

S-a apreciat că există raport de

accesorialitate numai între capetele de cerere privind preluarea abuzivă a

imobilului și contractele de vânzare-cumpărare subsecvente prin care același

imobil a fost vândut, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni fiind extern

acestui raport de cauzalitate deoarece se referă la bunuri mobile incorporale.

În ce privește motivele de apel

formulate de pârâta

SC

M. SA și apărările intimaților, instanța de apel a reținut că, din probele

administrate de reclamante, rezultă fără echivoc, preluarea abuzivă a

imobilului de către stat.

Cu toate acestea, la fel, fără nici

un echivoc, este faptul că SC M. SA a devenit proprietarul bunului prin efectul

legii, respectiv art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 (art. 645 C. civ.), că

vânzarea-cumpărarea s-a făcut prin licitație publică, conform procesului-verbal

din 28 septembrie 2000 (pag.314 dosar fond), iar contractul a fost încheiat la

data de 21 martie 2001, în condițiile în care notificarea s-a făcut la 06

august 2001, că, atât la data încheierii procesului-verbal de licitație, cât și

la data încheierii contractului nr. 913 din 21 martie 2001, SC M. SA nu numai

că s-a considerat a fi proprietară, dar era și proprietara bunului și că

situația de fapt, în raport de care se formează buna-credință, a coincis cu

situația de drept.

Rezultă deci că nu a fost în niciun

fel răsturnată prezumția bunei-credințe a apelantei-pârâte SC M. SA, iar în

speță nu sunt aplicabile niciuna din dispozițiile la care face trimitere art. 1080

alin. (2) C. civ.

Astfel, în consecință, SC M. SA nu

era ținută legal de nicio dispoziție de a face diligențe pentru a verifica

valabilitatea titlului statului.

Referitor la apelul

formulat de pârâta SC V.C. SRL și la apărările intimaților-reclamanți și

intervenienți, instanța de apel a apreciat că,

în mod greșit, instanța de fond

a reținut că sarcina probei bunei-credințe ar fi în persoana pârâtei, încălcând

dispozițiile art. 1898 alin. (2) C. civ.

În ceea ce privește invocarea de

către apelanți a textului art. 20 din Legea

nr.

55/1995, se constată că la data ținerii procesului-verbal de licitație, 28 septembrie

2000,

această lege era abrogată prin

O.U.G. nr. 88/1997, vânzarea de active fiind deci reglementată de dispozițiile

acestei ordonanțe, respectiv art. 24.

Or, în această situație nu se

poate reține reaua-credință a apelantei pârâte, atâta timp cât nu s-a atacat

actul de adjudecare.

În fine,

faptul că ulterior, prin Legea nr. 10/2001 s-a reținut caracterul abuziv

al preluării, dar și faptul că

reclamantele au solicitat anterior licitației anularea

deciziei de preluare a imobilului și constatarea inexistenței titlului

statului, face ca

situația de fapt

în raport de care s-a format convingerea apelantei să determine

buna-credință

a acesteia și, pe cale de consecință, existenta erorii cu privire la calitatea

de proprietar a statului, dar nu și a SC M. SA, aceasta fiind proprietar în

temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

În ce privește motivele de apel

formulate de A.L.A.S.R. și M.G. și M.D. și apărările intimaților, s-a

considerat că primul capăt de cerere, privind constatarea nevalabilității titlului

statului, este inadmisibil, conform art. 111 C. proc. civ., însă lipsa

răspunsului la notificare timp de 8 ani face ca acțiunea în revendicare să fie

admisibilă.

S-a apreciat ca fondată critica

potrivit cu care s-a încălcat principiu „accesoriul urmează principalul"

deoarece, atâta timp cât nu a fost anulat certificatul de atestare a dreptului

de proprietate și cât art. 20 din Legea nr. 15/1990 a produs și produce efecte,

nu se pot anula actele subsecvente, câtă vreme actele principale nu sunt anulate.

Critica privind greșita aplicare a

Legii nr. 112/1995 este întemeiată, deoarece imobilul a făcut obiectul altor

legi, începând cu Legea nr. 15/1990 și O.U.G. nr.88/1997, astfel că, în aceste

condiții și ale efectelor produse de Legea nr. 15/1990, imobilul nu mai putea

fi restituit reclamantelor și intervenienților. Demersurile anterioare Legii

nr. 10/2001 făcute de reclamanți nu au fost aduse la cunoștința pârâtei, iar

minimele diligențe la care se referă art. 1080 C. civ. sunt de strictă

interpretare.

De asemenea, s-a constatat deja că

s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 32 alin. (4) din Legea nr. 99/1999,

care, nu are nicio legătură cu cauza dedusă judecății, instanța reținând greșit

faptul că pârâții trebuiau să-și dovedească buna-credință.

Pe de altă parte, situația de fapt

rezultată, respectiv recunoașterea dreptului de proprietate a SC M. SA prin

lege, coincide cu situația de drept. În aceste condiții

reprezentarea calității de proprietar al

SC M. SA

a corespuns realității

juridice.

Referitor la

apelul formulat de A.V.A.S. și la apărările intimaților-reclamanți-

intervenienți, s-a reținut faptul că

există

o omisiune cu privire la nepronunțarea asupra unei cereri, respectiv, calității

procesual pasive a apelanților-pârâți care putea fi

îndreptată pe procedura specială

reglementată de art. 281

2

C. proc. civ. În aceste

condiții, nefiind exercitată calea specială

reglementată de art. 281

2

C. proc. civ., critica

este nelegală, nefiind admis să se invoce practic

propria culpă prin neutilizarea

acestei căi speciale.

Față de toate

aceste considerente și de efectele pe care le produce menținerea

actelor de

vânzare-cumpărare, rezultă că, în prezent, reclamantele nu mai pot

invoca un

drept de proprietate asupra imobilului și pe cale de consecință și acțiunea

în revendicare va fi respinsă ca

nefondată.

Împotriva menționatei decizii, au

formulat și motivat recurs, în termen legal, atât pârâta A.V.A.S., cât și

reclamanții G.E., J.D.M. și Q.R., pentru motive de nelegalitate întemeiate în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

recurenta-pârâtă A.V.A.S. arată că instanța a făcut o confuzie aplicând greșit

dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ., deși în speță trebuiau

aplicate dispozițiile art. 297 alin. (2) teza finală, având în vedere și

caracterul devolutiv al apelului, instanța, rejudecând sub toate aspectele

cauza, putea pronunța o hotărâre prin care să fie soluționată cauza sub toate

aspectele, inclusiv prin pronunțarea asupra excepției lipsei calității procesuale

pasive a A.V.A.S., cu scoaterea instituției din cauză.

De asemenea, aspectul asupra căruia

instanța de fond nu s-a pronunțat, reprezintă o excepție de ordine publică,

lipsa calității procesuale pasive, poate fi invocată în orice cale procedurală,

motiv pentru care asupra sa instanța de fond trebuia să se pronunțe.

Hotărârea criticată a fost

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 27 și urm. din Legea nr. 10/2001

modificată, căci notificarea se comunica instituției publice implicată în

privatizare, numai conform art. 29 din lege, pentru acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, însă nu pentru

restituire in natură sau acordarea de despăgubiri bănești.

Prin Legea nr. 247 din 22 iulie 2005,

respectiv în art. 13 alin. (1) capitolul III, se precizează că "Pentru

analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă

potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea cancelariei

Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor.

Așadar, din analiza acestor texte

legale, rezultă în mod evident că A.V.A.S. nu mai are competența legală de a

acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a propune acordarea

despăgubirilor.

recurs formulate de recurenții-reclamanți G.E., J.D.M. și Q.R. se arată că

instanța de apel a respins, ca inadmisibil, primul capăt de cerere al acțiunii

reclamantelor prin care se solicita să se constate preluarea fără titlu valabil

a imobilului.

Întrucât reclamantele au solicitat

anularea contractului de vânzare cumpărare nr. 913/2001 în baza art. 46 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, iar una din condițiile impuse de lege pentru anularea

contractului, este ca preluarea imobilului de stat să fie fără titlu, se

impunea ca instanța să verifice îndeplinirea acestei condiții.

Respingând ca inadmisibil capătul de

cerere privind nevalabilitatea titlului statului la preluarea imobilului,

instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 6 al Legii nr. 213/1998.

Chiar dacă a respins, ca

inadmisibil, ca și capăt de cerere distinct din petitul acțiunii, constatarea

lipsei valabilității titlului statului, reținând însă că preluarea fără titlu

este o condiție cerută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de

apel avea obligația impusă de chiar textul de lege invocat, să analizeze și să

clarifice această problemă. Simpla mențiune din considerentele deciziei că

"din probele administrate, rezultă fără echivoc, preluarea abuzivă a

imobilului de către stat", nu înseamnă și că a răspuns cerințelor textului

de lege citat.

Se mai arată că societatea

comercială privatizată, deținătoare a bunului în litigiu, nu poate avea un

drept de proprietate asupra imobilului, întrucât nu există un act de

proprietate obținut în temeiul acestei legi, Legea nr. 15/1990 nu constituie

prin ea însăși un titlu de proprietate, atâta timp cât pârâta-intimată nu a

produs și actul de proprietate obținut în temeiul ei. SC M. SA s-a privatizat

prin vânzarea de acțiuni, însă contractul de cumpărare de acțiuni nu constituie

transmitere de drept de proprietate.

În aceste condiții, cum imobilul în

litigiu nu a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare către SC M. SA,

instanța de apel a făcut confuzie între capital social, acțiuni și elemente de

activ ale patrimoniului, sub aspectul naturii și efectelor juridice ale

acestora, pronunțând din acest motiv o hotărâre nelegală, căci art. 24 din O.U.G.

nr. 88/1997 nu este incident în cauză.

Reaua-credință a pârâtilor la

încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, rezidă

și din încălcarea cu bună-știință a dispozițiilor legale existente în vigoare

la acea dată, întrucât Legea nr. 10/2001 intrase în vigoare încă din data de 14

februarie 2001, iar imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 29

decembrie 1989, erau indisponibilizate, nemaiputând fi înstrăinate. Din art.

20.1 din Normele metodologie ale Legii nr. 10/2001 rezultă că

indisponibilizarea operează retroactiv din data de 14 02 2001, data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, chiar dacă notificarea a fost depusă ulterior

vânzării.

Mai mult, în clauzele contractului

nr. 326/1995, la pct. 7.3 lit. b), se menționează că SC M. avea interdicție de

vânzare timp de 10 ani, astfel că la data licitației acesta nu avea dreptul să

vândă.

Cât privește reținerea de către

instanța de apel a bunei-credințe a SC V.C. SRL, la încheierea contractului de

vânzare cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, motivarea făcută în sensul că

doar o eventuală atacare a actului de adjudecare ar fi putut răsturna buna sa

credință, încalcă dispozițiile legale potrivit cărora prezumția bunei credințe

poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, precum și prin minimele

diligențe ce trebuia să facă, în raport de mențiunile inserate în contractul de

vânzare-cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001 de unde rezultă că nu exista un

titlu de proprietate al SC M. SA, ci doar adrese sau acte administrative.

Potrivit dispozițiilor art. 29 din

Legea nr. 10/2001, după cum a statuat și Curtea Constituțională prin Decizia

830 din 8 iulie 2008, pentru eliminarea discriminării (creată de Legea nr.

247/2005 care modifica art. 27 ) între persoanele îndreptățite la restituirea

în natură a bunurilor preluate fără titlu valabil și care fac obiectul

notificărilor, imobilele preluate fără titlu valabil, evidențiate în

patrimoniul societăților comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor

legale, se restituie în natură persoanei îndreptățite.

Întrucât imobilul ce face obiectul

cauzei, este supus reglementărilor Legea nr. 10/2001 - fiind preluat de stat,

abuziv și fără titlu (naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, deși proprietarii

lui erau exceptați de la naționalizare) și evidențiat la momentul apariției Legea

nr. 10/2001 în patrimonial SC M. SA - societate înființată în baza Legii nr.

15/1990 și privatizată integral prin vânzare de acțiuni, devin incidente

dispozițiile art. 29 fost art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Considerând drept titlu de

proprietate al SC M. SA asupra imobilului, Certificatul de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0537 din 25 octombrie 1993 și

Legea nr. 15/1990 și că, atâta timp cât nu a fost anulat certificatul de

atestare a dreptului de proprietate și cât, art. 20 din Legea nr. 15/1990 a

produs efecte, nu se pot anula actele subsecvente, instanța de apel a pronunțat

o hotărâre cu încălcarea legii.

Aceasta deoarece certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0537 din 25

octombrie 1993 nu poate fi reținut drept titlu de proprietate al societății

pârâte asupra imobilul ce face obiectul litigiului, în primul rând pentru că,

așa cum rezultă din chiar denumirea lui, nu se referă la construcție (ci doar la

teren) și în al doilea rând conform mențiunilor din certificat, se referă la

alt imobil.

Lipsită de temei legal este și

concluzia la care a ajuns instanța de apel, în sensul că, "imobilul nu

putea fi restituit în natură", întrucât a făcut obiectul Legii nr. 15/1990

si O.U.G. nr. 88/1997, precum și că nu-i sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

112/1995 întrucât nu mai are destinația de locuința, cu toate că, la momentul

preluării de către stat, imobilul servea ca locuință pentru familia

reclamantelor.

Cât privește reaua-credință a SC M.

SA și a subdobânditorilor (prin contracte de vânzare cumpărare încheiate

succesiv, la intervale de timp incredibil de scurte, cu scopul evident de a se

pierde urma ultimului proprietar), încălcând legea cu privire la diligențele

minime pe care aceștia trebuia să le facă.

Deși reține că reclamanții au făcut

demersuri pentru obținerea restituirii imobilului, în considerentele hotărârii

s-a consemnat că "nu rezultă din probe că acestea ar fi fost cunoscute de

subdobânditori și, întrucât legea nu le impunea să verifice demersurile

reclamanților, nu se putea retine că subdobânditorii au fost de

rea-credință", în consecință SC M. SA nu era ținută legal de nicio

dispoziție de a face diligențe pentru a verifica valabilitatea statului".

Motivarea făcută de instanță, în

sensul că "recunoașterea dreptului de proprietate a SC M. SA prin lege,

coincide cu situația de drept" este lipsită de temei legal, întrucât

dovada dreptului de proprietate se face cu un titlu de proprietate, care in speță

nu există.

Nelegală este hotărârea instanței de

apel și în ceea ce privește menținerea contractulului de vânzare-cumpărare nr.

913 din 21 martie 2001, cu motivarea că ar exista raport de accesorialitate

între certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

seria M03 nr. 0537 din 25 octombrie 1993 și contractual de vânzare-cumpărare

nr. 913 din 21 martie 2001, motiv pentru care, nefiind anulat certificatul de

atestare, instanța fondului nu putea să anuleze contractul. În speță, așa cum

s-a mai arătat, sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, certificatul de atestare -

mod de dobândire a terenului cu titlu gratuit, nu este protejat de prezumția

bunei credințe și deci nu poate constitui un titlu valabil pentru SC M. SA.

Analizând recursul formulat, în

raport de criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, deoarece, sub aspectul calității

procesuale pasive a A.V.A.S. în prezenta cauză, această persoană juridică nu

poate fi obligată în raportul juridic dedus judecății față de împrejurarea că

nu este parte în nici unul dintre contractele a căror nulitate se solicită a fi

constatată, iar în cauză nu s-a cerut emiterea unei dispoziții pentru acordarea

de despăgubiri, singura dintre atribuțiile pe care Legea nr. 10/2001, prin art.

29 alin. (3), le instituie în sarcina A.V.A.S., ca entitate implicată în

privatizare.

Instanța de apel în mod greșit nu

s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive în acea fază

procesuală, cu motivarea că recurenta ar fi trebuit să facă uz de prevederile

art. 281

2

C. proc. civ., privind completarea hotărârii, ignorând

împrejurarea că lipsa calității procesuale pasive reprezintă o excepție de

ordine publică, putând să fie invocată în orice fază a procesului, deoarece

antamează aspecte care țin de îndeplinirea cumulativă a celor patru condiții de

exercițiu a acțiunii civile și care au consecințe asupra stabilirii corecte a

cadrului procesual, care trebuie să reflecte în mod corespunzător conținutul

raportului juridic dedus judecății.

Astfel, cât timp obiectul cauzei îl

constituie constatarea neîndeplinirii condițiilor de valabilitate a unui act

juridic sinalagmatic, invocarea de către una dintre părțile din cauză, citată

în calitate de pârâtă, a faptului că nu are îndreptățirea de a figura în proces

în această calitate, deoarece nu este parte în actele supuse controlului de

legalitate, constituie un aspect de ordine publică, căci tinde la respectarea

unei norme imperative, aceea de a interzice chemarea în proces a unor persoane

care nu au legătură cu raportul juridic dedus judecății.

Pentru aceste considerente se impune

a se respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu A.V.A.S., pentru lipsa

calității procesuale pasive.

recurenții-reclamanți G.E., J.D.M. și Q.R., Înalta Curte îl apreciază, de

asemenea, ca fiind fondat, luând în considerare argumentele următoare:

Prin contractele de vânzare-cumpărare

de acțiuni nr. 326 din 26 iunie 1995 cu actele adiționale și contractul nr. 426

din 23 mai 1996 are loc înstrăinarea acțiunilor deținute de stat la SC M. SA,

astfel că această societate era, la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, societate integral privatizată, ceea ce determină incidența în cauză a

art. 27 al Legii nr. 10/2001 în forma inițială, potrivit căruia pentru

imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți

comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana

îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în

bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de

capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de

privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.

Din interpretarea per a contrario a

acestui text legal rezultă că imobilele preluate fără titlu valabil, pot fi

restituite în natură, iar imobilul în litigiu fusese naționalizat în temeiul Decretul

nr. 92/1950, cu încălcarea dispozițiilor acestui decret, deoarece erau

muncitori, deci fără titlu.

Modificările aduse art. 27 al Legii

nr. 10/2001 sub acest aspect, în sensul înlăturării precizării „cu titlu”- ceea

ce presupunea că nu se mai putea dispune restituirea în natură a acestor

imobile, indiferent de modul în care fuseseră naționalizate- au format obiect

al verificării constituționalității, fiind pronunțată decizia Curții

Constituționale nr. 880 din 8 iulie 2008, prin care s-a constatat existența

unei discriminări, creată de Legea nr. 247/2005, care a modificat art. 27 în

acest sens, discriminare realizată între persoanele îndreptățite la restituirea

în natură a bunurilor preluate fără titlu valabil, care au primit în natură

bunul și cele care, urmare a acestei modificări legislative, nu mai pot

beneficia de restituirea în natură a imobilelor preluate fără titlu valabil,

evidențiate in patrimoniul societăților comerciale privatizate.

Prin urmare, în raport de

constatarea existenței neconcordanței acestei legi cu Constituția, subzistă în

prezent posibilitatea de restituire în natură a bunurilor preluate de stat fără

titlu valabil, bunuri care se află în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate integral.

În acest context, SC M. SA, în calitate

de societate comercială integral privatizată care deținea în patrimoniu un

imobil naționalizat în perioada comunistă, avea obligația, începând cu data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv 14 februarie 2001, să nu

înstrăineze acest bun, pentru ca persoanele îndreptățite la restituirea lui în

natură, care au formulat notificări în termenul menționat în Legea nr. 10/2001

și prelungit ulterior, să poată să beneficieze de restituirea în natură a

bunului lor, în situația în care s-ar fi constatat în procedura Legii nr.

10/2001 că imobilul a fost preluat fără titlu valabil. Acest fapt presupunea

ca, de la intrarea în vigoare a legii, nici o vânzare să nu se realizeze de

către societățile comerciale privatizate care dețineau în patrimoniu bunuri

care făceau obiect al Legii nr. 10/2001.

Această interpretare a fost

consacrată și expres în art. 20.1 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 conform cărora

indisponibilizarea operează retroactiv din data de 14 februarie 2001, data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, chiar dacă notificarea a fost depusă

ulterior vânzării.

Prevederi legale menționate, care se

referă la obligația de restituire în natură a acelor imobile care se mai aflau,

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în patrimoniul statului sau la

care statul era acționar majoritar, sunt aplicabile, în condițiile art. 20 din

Legea nr. 10/2001 în forma inițială, și imobilelor care au fost preluate de

stat fără titlu valabil și care se aflau la acel moment în patrimoniul unor

societăți integral privatizate, deci prezentei cauze, căci, din art. 27 alin. (1)

al Legii nr. 10/2001 forma inițială, rezultă că acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent se realizează numai pentru „imobilele preluate cu titlu

valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu

respectarea dispozițiilor legale”, or în cauză imobilul a fost preluat fără

titlu valabil.

Înalta Curte apreciază că dobândirea

dreptului de proprietate de către SC M. SA s-a realizat în temeiul Legii nr.

15/1990, iar momentul transferului dreptului de proprietate asupra imobilului către

SC V.C. SRL nu este momentul încheierii procesului-verbal de licitație,

respectiv 28 septembrie 2000, ci cel al încheierii contractului de

vânzare-cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, astfel cum se menționează în

chiar în cuprinsul procesului-verbal de licitație în care se face vorbire de

necesitatea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare până la data de 6 octombrie

2000.

Prin urmare, chiar dacă la momentul

transferului dreptului de proprietate asupra imobilului, 21 martie 2001, nu

fusese formulată notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, căci notificarea a

fost depusă la data de 6 august 2001, societatea privatizată SC M. SA avea

interdicția legală de a nu înstrăina bunuri care intrau sub incidența Legii nr.

10/2001, interdicție pe care aveau obligația de a o cunoaște atât vânzătorii,

cât și cumpărătorii, deoarece nimeni nu se poate prevala de necunoașterea

legii.

Vânzările realizate în aceste

condiții nu se pot bucura de prezumția de bună credință, atât în privința

vânzătorilor, cât și a cumpărătorilor, câtă vreme art. 29 (fost art. 27) al

Legii nr. 10/2001 făcea distincția între imobile preluate cu titlu și cele

preluate fără titlu, sub aspectul posibilității restituirii în natură a

bunurilor care urmau a fi restituite foștilor proprietari, după epuizarea

termenului în care puteau formula notificări.

Astfel fiind, apariția unei legi

care prevedea posibilitatea restituirii în natură a bunului aflat în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate către fostul proprietar,

impunea respectarea urmării procedurii Legii nr. 10/2001 și, numai în măsura în

care bunul nu ar fi fost revendicat de fostul proprietar în termenul limită

prevăzut de lege pentru depunerea notificării sau s-ar fi stabilit că preluarea

s-a realizat în temeiul unui titlu valabil, societatea avea îndreptățirea

legală de a-l vinde, căci numai la acel moment era clarificată situația sa

juridică.

Această interpretare rezultă fără

echivoc atât din cuprinsul art. 27 al Legii nr. 10/2001 în forma inițială, în

vigoare la data perfectării primului contract de vânzare-cumpărare, respectiv

contractul nr. 913 din 21  martie 2001, cât și a contractelor ulterioare, nr. 3986

din 08 noiembrie 2001, nr. 774 din 20 mai 2002 și nr. 2425 din 07 august 2002

fiind mai apoi introdusă în mod expres în cuprinsul Legii nr. 10/2001, în art.

21 alin. (5), potrivit cu care, până la soluționarea procedurilor

administrative și, după caz, judiciare, generate de Legea nr. 10/2001, era

interzisă, sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinarea bunurilor imobile,

terenuri și/sau construcții, notificate potrivit prevederilor Legii nr.

10/2001.

Astfel cum s-a motivat anterior,

această obligație subzista de la momentul intrării în vigoare a legii, chiar

dacă nu se formulase notificare, iar prin încălcarea sa este exclusă buna

credință a tuturor celor care au înțeles să vândă și să cumpere în aceste

condiții, ceea ce face inaplicabil art. 46 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în

vigoare la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, potrivit cu

care actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului

de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt

lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu

bună-credință.

Prin vânzarea de către SC M. SA, cât

și prin vânzările ulterioare a imobilului în litigiu, au fost încălcate de

către părțile contractante prevederile legale menționate, ceea ce exclude buna

lor credință, astfel că se impune constatarea nulității absolute a tuturor

contractelor de vânzare-cumpărare, astfel cum corect a dispus prima instanță de

fond. Împrejurarea că în art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni nr. 326/1995 se menționează obligația SC M. SA de a nu înstrăina nici

un imobil din patrimoniul său timp de 10 ani de la momentul încheierii acestui

contract, constituie un argument în susținerea relei credințe a vânzătorului,

astfel cum corect au precizat în cererea de recurs recurentele-reclamante.

Plecând de la premisa că

privatizarea s-a realizat în condiții legale, deoarece în cauză instanța nu s-a

pronunțat asupra capătului de cerere privind constatarea nulității actului de

privatizare nr. 326/1996, criticile referitoare incidența în cauză a

dispozițiilor aplicabile în materie de privatizare nu pot fi analizate.

Observând importanța analizării în

speță a modului de preluare a imobilului de către stat- cu titlu sau fără

titlu- pentru soluționarea aspectelor de valabilitate ale contractelor de

vânzare-cumpărare, în ceea ce privește respectarea dispozițiilor art. 27 alin.

(1) [actual art. 29 alin. (1)] al Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că a

fost respins în mod greșit ca inadmisibil primul capăt de cerere al acțiunii,

referitor la constatarea preluării abuzive a bunului de către stat, o astfel de

verificare de legalitate constituind o condiție premisă pentru soluționarea

acțiunii pe fondul său.

Astfel cum corect a apreciat prima instanță

de fond, imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în temeiul

Decretului nr. 92/1950, naționalizarea realizându-se cu încălcarea prevederilor

acestui act normativ, deoarece cei doi proprietari de la care s-a realizat

naționalizarea, M.P. și M.E., făceau parte dintr-o categorie de persoane

exceptată de la naționalizare, fiind muncitori, iar nu exploatatori de imobile,

astfel încât imobil a fost preluat fără titlu.

În aceste condiții, reclamanta G.E.(fostă

M.) și celelalte reclamante, precum și intervenienții M.Z. și M.R.M., în

calitate de moștenitori ai fostului proprietar, M.P., conform contract de

vânzare-cumpărare nr. 46529/1945, au calitate procesuală activă ca titulari ai

dreptului dedus judecății la nivelul anului 1945.

De altfel, reclamantele, ca persoane

îndreptățite, în accepțiunea art. 3 al Legii nr. 10/2001, la măsuri reparatorii

în temeiul acestei legi, au formulat notificare în termen legal, sub nr. 2268

din 6 august 2001, adresată SC M. SA, prin care solicitau restituirea în natură

a imobilului, notificare la care nu au primit nici un răspuns.

Prin constatarea nulității absolute

a contractelor de vânzare-cumpărare, bunul revine în patrimoniul SC M. SA, ca

efect al repunerii în situația anterioară, această societate având obligația de

a-l restitui în natură foștilor proprietari, care de altfel și-au exprimat în

termenul legal opțiunea de a-l redobândi în natură în proprietate, motiv pentru

care se impune restituirea în natură a bunului de către pârâtul care îl deține

în posesie.

Prin urmare, recursul reclamanților

se dovedește a fi fondat, fiind incident în cauză art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

căci instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 (fost art. 27)

al Legii nr.10/2001, în al cărui domeniu de aplicare intră imobilul în litigiu

care a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, cu

nerespectarea dispozițiilor acestuia, deci fără titlu valabil, ceea ce permite

restituirea sa în natură, în considerarea argumentelor aduse în susținerea

excepției de neconstituționalitate care a făcut obiectul deciziei Curții

Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008.

Pentru aceste argumente și în

temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de

reclamantele G.E., J.D.M. și Q.R. și de pârâta A.V.A.S., va modifica decizia

recurată în sensul că: va respinge, ca nefondate, apelurile formulate de

pârâții SC M. SA, SC V.C. SRL, A.L.A.S.R., M.D., M.G., va admite apelul A.V.A.S.

și va schimba în parte sentința apelată, în sensul că va respinge acțiunea

formulată în contradictoriu cu A.V.A.S., pentru lipsa calității procesuale

pasive, va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Văzând dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., va obliga pe intimați la 8.000 lei cheltuieli de judecată către

recurenții-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite ambele recursuri formulate de

reclamantele- intimate G.E., J.D.M. și Q.R.și de pârâta-apelantă A.V.A.S.

împotriva

deciziei nr. 95 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a

civilă.

Modifică decizia recurată.

Respinge apelurile formulate de

pârâții SC M. SA, SC V.C. SRL, A.L.A.S.R., M.D., M.G., ca nefondate, împotriva

sentinței civile nr. 590 din 11 iunie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Admite apelul A.V.A.S., schimbă în parte

sentința apelată, în sensul că respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu

A.V.A.S., pentru lipsa calității procesuale pasive.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Obligă pe intimați la 8.000 lei cheltuieli de

judecată către recurenții-reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 mai

2010.