ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea din 11 ianuarie 2008 înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, contestatorul L.G. a formulat contestația împotriva deciziei nr. 550 din 3 decembrie 2007 privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 962 mp, situat în Drobeta - Turnu - Severin, emisă de către Directorul General al E.S. Î n motivarea contestației s-a arătat că prin decizie s-a dispus restituirea în natură a terenului, cu obligația petentului de a achita despăgubirile reprezentând valoarea de piață a construcțiilor edificate pe acest teren. S-a mai susținut că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, deoarece nu s-a stabilit cuantumul despăgubirilor care să fie achitate.

Prin sentința civilă nr. 1653 din 5 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a fost respinsă ca nefondată contestația formulată de contestatorul L.G. în contradictoriu cu intimata SC F.I.S.E.E.S. SA București. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență că „neindicarea cuantumului despăgubirilor datorate de către petent nu reprezintă un motiv de anulare a deciziei, ținând cont și de faptul că, din adresa nr. 9100- 8785 din 4 decembrie 2007, emisă de intimată la o zi după data de emitere a deciziei, rezultă că petentul a fost invitat la sediul societății în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor și a întocmirii raportului de evaluare.

Față de această împrejurare, prima instanță a constatat că intimata nu a încercat temporizarea procedurilor pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor. Faptul că decizia contestată nu face referire la dispozițiile art. 10 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, nu a fost considerat de către prima instanță motiv pentru anularea deciziei, atâta timp cât prevederea legală se aplică și în situația în care acest lucru nu a fost indicat expres în decizie. Criticile contestatorului referitoare la instanța competentă teritorial să soluționeze contestația nu au fost reținute, deoarece în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, contestația a fost înaintată spre competentă soluționare tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare investită cu soluționarea notificării, respectiv Tribunalul București.

A mai precizat instanța de fond că menționarea în decizie a unei alte instanțe nu a produs efecte și nu a cauzat vreo vătămare contestatorului, situație în care acest aspect nu putea fi sancționat cu anularea deciziei. Prin apelul declarat de reclamantului L.G., s-a susținut că normele imperative ale Legii nr. 10/2001 nu prevăd posibilitatea emiterii a două decizii, una pentru retrocedarea terenului și a clădirilor și alta pentru achitarea despăgubirilor. Mai arată apelantul că, în mod greșit prima instanță a respins criticile aduse deciziei, conform cărora neindicarea contravalorii despăgubirilor atrage anularea deciziei de restituire. în acest sens, se susține că intimata avea obligația să numească un evaluator și să stabilească cuantumul despăgubirilor anterior emiterii deciziei de retrocedare, astfel că, în urma admiterii apelului decizia să fie completată cu suma despăgubirilor ce urmează a fi achitată de către petent.

Prin întâmpinarea formulată de intimată, s-a menționat că singurul act relativ la retrocedare este decizia contestată și că pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor nu este necesară emiterea unei alte decizii, ci numai efectuarea unei expertize extrajudiciare. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 393 din 11 iunie 2009 a respins ca nefondat apelul reclamantului L.G. în contradictoriu cu intimata. Instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, decizia contestată trebuia să cuprindă inclusiv cuantumul despăgubirilor. Cu toate acestea, Curtea a reținut că neindicarea cuantumului despăgubirilor nu constituie un motiv de nulitate al deciziei, în condițiile în care acest cuantum poate fi stabilit ulterior de către entitatea care a soluționat notificarea sau de către instanța de judecată.

Se mai arată că susținerile apelantului, conform cărora stabilirea ulterioară a contravalorii despăgubirilor l-ar împiedica să se adreseze justiției pentru cenzurarea lor nu au suport legal. Acceptarea acestor susțineri ar avea semnificația limitării dreptului de liber acces la justiție, fără un temei rezonabil, ceea ce nu a putut fi reținut de către instanța de apel. Astfel, s-a arătat că art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 stabilește că se restituie în natură și terenurile pe care ulterior preluării abuzive s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Art. 10 pct. 5 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede că în cazul în care pe terenul solicitat prin notificare se află edificate construcții care nu mai sunt necesare unității deținătoare, se poate dispune restituirea și a terenului aferent acestora, dacă persoana îndreptățită achită unității deținătoare o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Despăgubirea aferentă construcției se stabilește de unitatea deținătoare pe baza unei expertize extrajudiciare dispuse de aceasta. în toate cazurile, despăgubirea nu poate fi mai mică decât valoarea contabilă de înregistrare a construcției în activul patrimonial al unității deținătoare la momentul emiterii deciziei de restituire.

Oportunitatea aplicării acestei măsuri revine exclusiv unității deținătoare. Textele de lege redate mai sus s-a reținut că stabilesc în sarcina emitentului deciziei de retrocedare obligația cuantificării despăgubirilor. Cu toate acestea, în situația în care decizia contestată nu prevede cuantumul, instanța investită cu soluționarea contestației este îndreptățită să administreze probe cu privire la acest aspect și să stabilească prin hotărâre cuantumul despăgubirilor. Curtea a constatat că în mod greșit prima instanță a respins proba cu expertiză, modalitate prin care în cazul administrării acestor probe s-ar fi stabilit cuantumul despăgubirilor și s-ar fi completat decizia contestată, astfel cum a solicitat apelantul.

Ținând seama de caracteristicile căii de atac a apelului și față de cele anterior precizate, Curtea, din oficiu a pus în discuție contestatorului necesitatea administrării probei cu expertiză. Apelantul nu a dorit ca în cauză să se efectueze o expertiză, susținând că expertul nu poate stabili valoarea imobilului și că valoarea despăgubirilor poate fi stabilită prin raportare la protocolul de predare-primire încheiat la 18 martie 2005, în care este menționată valoarea bunurilor constituite ca aport în natură la capitalul social.

Față de opoziția apelantului, instanța nu a administrat proba cu expertiză, și față de conținutul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia cuantumul despăgubirilor este reprezentat de valoarea de piață a construcției stabilită de expert potrivit standardelor internaționale de evaluare, Curtea a constatat că protocolul de predare-primire din data de 18 martie 2005 nu poate fi avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor. Valoarea contabilă, valoarea de inventar sau cea indicată de părți în contractul de aport nu echivalează cu valoarea de piață a construcției, fiind, de regulă, mai mici.

Valoarea de circulație a construcțiilor trebuie stabilită prin raportare la momentul cuantificării despăgubirilor și nu prin raportare la valoarea de inventar ori contabilă din anul 2005. Instanța de apel, reținând că prin decizia contestată trebuia indicat cuantumul despăgubirilor, dar că neindicarea nu este un motiv de nulitate, în condițiile în care are posibilitatea să completeze decizia cu indicarea sumei datorate de către apelant, dar că acesta nu a dorit stabilirea valorii de circulație a construcțiilor pe baza de expertiză, și că o altă valoare decât cea de piață ar contraveni Legii nr. 10/2001, s-a dat eficiență dispozițiilor art. 1169 C. civ.

Astfel, în această situație s-a concluzionat că admiterea apelului cu consecința modificării deciziei și a stabilirii contravalorii despăgubirilor nu a fost posibilă numai din cauza poziției procesuale a apelantului, care s-a opus administrării probei cu expertiză, probă absolut necesară și hotărâtoare sub acest aspect. Î mpotriva deciziei nr. 393 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, se cția a IV-a civilă, în termen legal a declarat recurs reclamantul L.G. , în drept invocând dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, se arată că, în mod eronat instanța de apel a reținut că, reclamantul nu a dorit efectuarea unei expertize, ignorând împrejurarea că, a fost de acord cu această probă, dar a solicitat instanței ca efectuarea ei să se realizeze după ce s-au depus toate probele necesare efectuării acesteia.

Recurentul susține nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel, având în vedere că, chiar dacă s-ar fi opus efectuării expertizei, intimata-pârâtă avea această obligație și în situația în care obligația nu era îndeplinită, trebuia modificată decizia contestată, în sensul obligării pârâtei să emită o nouă decizie care să conțină și cuantumul despăgubirilor. Hotărârea instanței de apel mai este criticată pe considerentul că s-au interpretat și aplicat eronat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și prevederile Normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin H.G. nr. 250/2007. In fine, se mai susține că, prin neefectuarea expertizei extrajudiciare, pasivitatea intimatei reprezintă o temporizare, o tergiversare în soluționarea cauzei, ceea ce este echivalent cu un refuz de retrocedare.

Recursul va fi respins pentru următoarele considerente: Instanța de apel s-a pronunțat cu privire la toate criticile invocate de recurent, atât în apel și reiterate în recurs. Interpretând dispozițiile Legii nr. 10/2001 se reține că, prin decizia nr. 550 din 3 decembrie 2007, emisă de intimată cu ocazia soluționării notificării, emitenta avea obligația să se pronunțe și cu privire la cuantumul despăgubirilor, pe care reclamantul trebuia să le achite pentru construcțiile edificate pe terenul retrocedat. In acest sens, sunt și dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că se restituie în natură și terenul pe care, ulterior preluării abuzive s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dar cu condiția ca persoana îndreptățită să achite acesteia o despăgubire echivalentă cu valoarea de piață a construcției, valoare stabilită potrivit standardelor internaționale.

în același sens sunt și dispozițiile art. 10 pct. 5 din H.G. nr. 250/2007 în care se menționează în plus, că despăgubirea aferentă construcției se stabilește de către unitatea deținătoare pe baza unei expertize extrajudiciare. Această despăgubire nu trebuie să fie mai mică decât valoarea contabilă de înregistrare a construcției în activul patrimonial al unității deținătoare la momentul emiterii deciziei de restituire. Din aceste texte rezultă că obligația cuantificării despăgubirilor este în sarcina emitentului deciziei de retrocedare, iar când un asemenea cuantum nu este stabilit, instanței de judecată îi revine acest lucru prin administrarea de probe. Așadar, oportunitatea aplicării acestei măsuri revine exclusiv unității deținătoare.

La fel de adevărat este și faptul că neindicarea despăgubirilor în conținutul deciziei emise de intimată, nu constituie un motiv de nulitate, deoarece poate fi stabilit ulterior de către unitatea deținătoare investită cu soluționarea notificării sau de către instanță. Pentru cuantificarea despăgubirilor în discuție era necesară efectuarea unei expertize contabile, expertiză ce a fost pusă în discuția părților, dar care nu s-a mai efectuat datorită refuzului recurentului. Așa cum rezultă din practicaua deciziei recurate (fila 18 dosar apel), reclamantul a considerat că expertul nu poate stabili valoarea imobilului și că acest lucru se poate deduce din protocolul de predare - primire din 18 martie 2005, unde sunt evidențiate valorile terenurilor și construcțiilor înregistrate în contabilitate la momentul predării.

Rezultă din actele dosarului refuzul reclamantului pentru efectuarea expertizei datorită nedepunerii de către partea adversă a actelor solicitate, respectiv fișa de inventar de contabilitate, aspect care nu are relevanță în cauză. De fapt, recurentul a fost cel care s-a opus efectuării expertizei pe motiv că expertul nu poate stabili valoarea imobilului, valoare ce poate fi raportată la protocolul de predare-primire invocat. Proba cu expertiză n u a fost administrată și s-a reținut că în raport de protocolul invocat de recurent nu poate fi stabilită valoarea de piață a construcției potrivit standardelor internaționale de evaluare în raport de cerințele art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Este cert, așa cum corect a reținut și instanța de apel că valoarea contabilă, cea de inventar sau cea indicată de părți în contractul de aport nu echivalează cu valoarea de piață a construcției. Această valoare de circulație se stabilește prin raportare la momentul cuantificării despăgubirilor și nu față de valoarea contabilă din anul 2005 sau de valoarea din inventar. Corect s-a reținut că neindicarea cuantumului despăgubirilor, așa cum am arătat mai sus, nu este un motiv de nulitate, în condițiile în care instanța are posibilitatea să facă acest lucru. Recurentul este cel care nu a dorit să fie stabilită valoarea de circulație a construcțiilor pe bază de expertiză, în condițiile în care stabilirea altei valori decât cea de piață este în contradicție cu cerințele Legii nr. 10/2001.

Conform art. 1169 C. civ. „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească". În această fază procesuală, potrivit art. 305 C. proc. civ. orice dovadă poate fi făcută numai cu înscrisuri. Recurentul nu a făcut nicio dovadă în sensul susținerilor sale, iar stabilirea contravalorii despăgubirilor nu s-a realizat din cauza poziției procesuale pe care a adoptat-o. Nici susținerea recurentului referitoare la atitudinea de pasivitate a intimatei care a dus la o temporizare a soluționării litigiului său nu este reală, deoarece prin decizia contestată i-a fost retrocedat terenul solicitat, el având obligația legală să plătească contravaloarea construcțiilor edificate pe teren. Lipsa cuantificării despăgubirilor, cât și neîndeplinirea obligației legale de plată a acestora sunt aspecte imputabile reclamantului, astfel că și această critică este nefondată.

Pentru considerentele expuse, în condițiile în care niciuna dintre criticile invocate nu se regăsesc în cauză, recursul declarat de reclamant urmează să fie respins ca atare. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul L.G. împotriva deciziei nr. 393 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 ianuarie 2010.