ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea din 11 ianuarie 2008 înregistrată la

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, contestatorul L.G. a formulat

contestația

împotriva deciziei nr. 550 din

3 decembrie 2007 privind restituirea în natură a terenului

în suprafață de 962 mp, situat în Drobeta - Turnu

- Severin,

emisă de către Directorul General al E.S.

Î

n motivarea contestației

s-a arătat că prin decizie s-a dispus restituirea în

natură a terenului, cu obligația petentului de a

achita despăgubirile reprezentând

valoarea de piață a

construcțiilor edificate pe acest teren.

S-a mai susținut că decizia contestată a fost emisă cu

încălcarea

dispozițiilor imperative ale

Legii nr. 10/2001, deoarece nu s-a stabilit cuantumul

despăgubirilor

care să fie achitate.

Prin sentința civilă nr. 1653 din 5 noiembrie 2008,

pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a fost respinsă ca

nefondată contestația

formulată de

contestatorul L.G. în contradictoriu cu intimata SC F.I.S.E.E.S. SA București.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut în esență că „neindicarea cuantumului

despăgubirilor datorate de către petent nu reprezintă un motiv de anulare a

deciziei, ținând cont și de faptul că, din adresa nr. 9100-

8785 din 4 decembrie 2007, emisă de intimată la o zi după data de

emitere a deciziei, rezultă că petentul a fost invitat la sediul societății în

vederea stabilirii

cuantumului

despăgubirilor și a întocmirii raportului de evaluare.

Față de această

împrejurare, prima instanță a constatat că intimata nu a

încercat temporizarea procedurilor pentru

stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Faptul că decizia

contestată nu face referire la dispozițiile art. 10 pct. 5 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, nu a fost

considerat de către prima instanță motiv

pentru anularea deciziei, atâta timp cât

prevederea legală se aplică și

în situația în care acest lucru nu a fost indicat expres în decizie.

Criticile contestatorului

referitoare la instanța competentă teritorial să soluționeze contestația nu au

fost reținute, deoarece în aplicarea dispozițiilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

contestația a fost înaintată spre competentă

soluționare tribunalului în a cărui

circumscripție teritorială se află sediul unității

deținătoare investită cu soluționarea notificării,

respectiv Tribunalul București.

A mai precizat instanța de fond că menționarea în

decizie a unei alte

instanțe nu a produs

efecte și nu a cauzat vreo vătămare contestatorului, situație în care acest

aspect nu putea fi sancționat cu anularea deciziei.

Prin apelul

declarat de reclamantului L.G., s-a susținut că

normele imperative ale Legii nr. 10/2001 nu

prevăd posibilitatea emiterii a două

decizii, una pentru retrocedarea terenului și a clădirilor și alta

pentru achitarea

despăgubirilor.

Mai arată apelantul că, în

mod greșit prima instanță a respins criticile aduse

deciziei,

conform cărora neindicarea contravalorii despăgubirilor atrage anularea

deciziei de restituire. în acest sens, se susține că intimata avea

obligația să numească un evaluator și să

stabilească cuantumul despăgubirilor

anterior

emiterii deciziei de retrocedare, astfel că, în urma admiterii apelului

decizia

să fie completată cu suma despăgubirilor ce urmează a fi achitată de către

petent.

Prin întâmpinarea formulată de intimată, s-a menționat

că singurul act

relativ la retrocedare este

decizia contestată și că pentru stabilirea cuantumului

despăgubirilor nu este necesară emiterea unei

alte decizii, ci numai efectuarea

unei expertize extrajudiciare.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 393 din 11

iunie 2009 a respins ca nefondat apelul

reclamantului L.G. în

contradictoriu cu intimata.

Instanța de apel a reținut

că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, decizia contestată trebuia să

cuprindă inclusiv cuantumul despăgubirilor.

Cu toate acestea, Curtea a reținut că neindicarea

cuantumului

despăgubirilor nu constituie un

motiv de nulitate al deciziei, în condițiile în care

acest cuantum poate

fi stabilit ulterior de către entitatea care a soluționat notificarea sau de

către instanța de judecată.

Se mai arată că

susținerile apelantului, conform cărora stabilirea ulterioară

a contravalorii despăgubirilor l-ar împiedica să se adreseze justiției

pentru cenzurarea lor nu au suport legal. Acceptarea acestor susțineri ar avea

semnificația limitării dreptului de liber acces

la justiție, fără un temei rezonabil,

ceea ce nu a putut fi reținut de

către instanța de apel.

Astfel, s-a arătat că art. 10 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 stabilește că se

restituie în

natură și terenurile pe care ulterior preluării abuzive s-au edificat

construcții

autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana

îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de

piață a construcției respective stabilită

potrivit standardelor internaționale de

evaluare.

Art. 10 pct. 5 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede că în cazul în

care pe terenul

solicitat prin notificare

se află edificate construcții care nu mai sunt necesare unității deținătoare,

se poate dispune restituirea și a terenului aferent acestora,

dacă persoana îndreptățită achită unității

deținătoare o despăgubire reprezentând

valoarea de piață a construcției

respective, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Despăgubirea aferentă

construcției se stabilește de unitatea deținătoare pe

baza

unei expertize extrajudiciare dispuse de aceasta. în toate cazurile,

despăgubirea nu poate fi mai mică decât valoarea

contabilă de înregistrare a construcției în activul patrimonial al unității

deținătoare la momentul emiterii

deciziei de restituire. Oportunitatea

aplicării acestei măsuri revine exclusiv unității deținătoare.

Textele de lege redate mai

sus s-a reținut că stabilesc în sarcina emitentului

deciziei

de retrocedare obligația cuantificării despăgubirilor. Cu toate acestea,

în situația în care decizia contestată nu prevede

cuantumul, instanța investită cu

soluționarea contestației este

îndreptățită să administreze probe cu privire la

acest aspect și să stabilească prin hotărâre cuantumul despăgubirilor.

Curtea a constatat că în mod greșit prima instanță a

respins proba cu

expertiză, modalitate prin

care în cazul administrării acestor probe s-ar fi stabilit

cuantumul despăgubirilor și s-ar fi completat

decizia contestată, astfel cum a

solicitat apelantul.

Ținând seama de caracteristicile căii de atac a apelului

și față de cele

anterior precizate, Curtea,

din oficiu a pus în discuție contestatorului necesitatea

administrării

probei cu expertiză.

Apelantul nu a dorit ca în

cauză să se efectueze o expertiză, susținând că

expertul nu poate stabili valoarea imobilului și

că valoarea despăgubirilor poate

fi stabilită prin

raportare la protocolul de predare-primire încheiat la

18 martie 2005, în care este menționată valoarea bunurilor constituite

ca aport în

natură la capitalul social.

Față de opoziția apelantului, instanța nu a administrat

proba cu expertiză, și față de conținutul art. 10 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, potrivit căruia

cuantumul

despăgubirilor este reprezentat de valoarea de piață a construcției

stabilită de expert potrivit standardelor

internaționale de evaluare, Curtea a

constatat că protocolul de

predare-primire din data de 18 martie 2005 nu poate fi avut în vedere la

stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Valoarea contabilă, valoarea de

inventar sau cea indicată de părți în

contractul

de aport nu echivalează cu valoarea de piață a construcției, fiind, de

regulă,

mai mici.

Valoarea

de circulație a construcțiilor trebuie stabilită prin raportare la

momentul cuantificării despăgubirilor și nu prin raportare la valoarea

de inventar ori contabilă din anul 2005.

Instanța de apel, reținând că prin

decizia contestată trebuia indicat

cuantumul

despăgubirilor, dar că neindicarea nu este un motiv de nulitate, în condițiile

în care are posibilitatea să completeze decizia cu indicarea sumei

datorate de către apelant, dar că acesta nu a

dorit stabilirea valorii de circulație a

construcțiilor pe baza de

expertiză, și că o altă valoare decât cea de piață ar

contraveni Legii nr. 10/2001, s-a dat eficiență dispozițiilor art. 1169

C. civ.

Astfel, în această situație s-a

concluzionat că admiterea apelului cu consecința modificării deciziei și a stabilirii

contravalorii despăgubirilor nu a

fost

posibilă numai din cauza poziției procesuale a apelantului, care s-a opus

administrării

probei cu expertiză, probă absolut necesară și hotărâtoare sub acest aspect.

Î

mpotriva deciziei nr. 393 din 11 iunie 2009

a Curții de Apel București, se

cția a IV-a civilă, în

termen legal a declarat recurs reclamantul L.G.

, în drept invocând dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea criticilor, se arată că, în mod eronat instanța de apel a reținut

că, reclamantul nu a dorit efectuarea unei

expertize, ignorând împrejurarea că, a

fost de acord cu această probă, dar a solicitat instanței ca efectuarea

ei să se

realizeze după ce

s-au depus toate probele necesare efectuării acesteia.

Recurentul

susține nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel,

având în vedere că, chiar dacă s-ar fi

opus efectuării expertizei, intimata-pârâtă avea această obligație și în

situația în care obligația nu era îndeplinită, trebuia

modificată decizia contestată, în sensul

obligării pârâtei să emită o nouă decizie

care să conțină

și cuantumul despăgubirilor.

Hotărârea instanței de apel mai este

criticată pe considerentul că s-au interpretat și aplicat eronat dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și prevederile

Normelor

de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin H.G. nr. 250/2007.

In fine, se mai susține că, prin

neefectuarea expertizei extrajudiciare, pasivitatea intimatei reprezintă o

temporizare, o tergiversare în soluționarea cauzei, ceea ce este echivalent cu

un refuz de retrocedare.

Recursul

va fi respins pentru următoarele considerente:

Instanța de apel s-a pronunțat cu

privire la toate criticile invocate de recurent, atât în apel și reiterate în

recurs.

Interpretând

dispozițiile Legii nr. 10/2001 se reține că, prin decizia nr. 550

din 3 decembrie 2007, emisă de intimată

cu ocazia soluționării notificării, emitenta avea

obligația

să se pronunțe și cu privire la cuantumul despăgubirilor, pe care reclamantul

trebuia să le achite pentru construcțiile edificate pe terenul retrocedat.

In acest

sens, sunt și dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care

stabilesc că se restituie în natură și terenul pe care, ulterior

preluării abuzive

s-au edificat construcții

autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare,

dar cu

condiția ca persoana îndreptățită să achite acesteia o despăgubire echivalentă

cu valoarea de piață a construcției, valoare stabilită potrivit standardelor

internaționale. în același sens sunt și dispozițiile art. 10 pct. 5 din H.G.

nr. 250/2007 în care se menționează în plus, că despăgubirea aferentă

construcției se stabilește de către unitatea

deținătoare pe baza unei expertize

extrajudiciare. Această despăgubire

nu trebuie să fie mai mică decât valoarea contabilă de înregistrare a construcției

în activul patrimonial al unității deținătoare la momentul emiterii deciziei de

restituire.

Din aceste texte rezultă că obligația

cuantificării despăgubirilor este în

sarcina

emitentului deciziei de retrocedare, iar când un asemenea cuantum nu

este

stabilit, instanței de judecată îi revine acest lucru prin administrarea de

probe.

Așadar,

oportunitatea aplicării acestei măsuri revine exclusiv unității

deținătoare.

La fel de

adevărat este și faptul că neindicarea despăgubirilor în conținutul

deciziei emise de intimată, nu constituie

un motiv de nulitate, deoarece poate fi stabilit ulterior de către unitatea

deținătoare investită cu soluționarea notificării

sau de

către instanță.

Pentru

cuantificarea despăgubirilor în discuție era necesară efectuarea unei

expertize contabile, expertiză ce a fost

pusă în discuția părților, dar care nu s-a

mai efectuat

datorită refuzului recurentului. Așa cum rezultă din practicaua

deciziei recurate (fila 18 dosar apel),

reclamantul a considerat că expertul nu

poate stabili valoarea imobilului și că acest lucru se poate deduce din

protocolul de predare - primire din 18 martie 2005, unde sunt evidențiate

valorile terenurilor și construcțiilor înregistrate în contabilitate la

momentul predării.

Rezultă din actele dosarului refuzul

reclamantului pentru efectuarea expertizei datorită nedepunerii de către partea

adversă a actelor solicitate,

respectiv fișa

de inventar de contabilitate, aspect care nu are relevanță în cauză.

De fapt,

recurentul a fost cel care s-a opus efectuării expertizei pe motiv că expertul

nu poate stabili valoarea imobilului, valoare ce poate fi raportată la

protocolul de predare-primire invocat.

Proba cu

expertiză n u a fost administrată și s-a reținut că în raport de

protocolul invocat de recurent nu poate fi stabilită valoarea de piață

a construcției potrivit standardelor internaționale de evaluare în raport de

cerințele art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Este cert,

așa cum corect a reținut și instanța de apel că valoarea contabilă,

cea de inventar sau cea indicată de părți

în contractul de aport nu echivalează cu

valoarea de piață a construcției. Această valoare de circulație se

stabilește prin

raportare la momentul cuantificării

despăgubirilor și nu față de valoarea contabilă din anul 2005 sau de valoarea

din inventar.

Corect s-a

reținut că neindicarea cuantumului despăgubirilor, așa cum am arătat mai sus,

nu este un motiv de nulitate, în condițiile în care instanța are

posibilitatea să facă acest lucru.

Recurentul este cel care nu a dorit să

fie stabilită valoarea de circulație a construcțiilor pe bază de expertiză, în

condițiile în care stabilirea altei valori

decât

cea de piață este în contradicție cu cerințele Legii nr. 10/2001.

Conform

art. 1169 C. civ. „cel ce face o propunere înaintea judecății

trebuie să o dovedească".

În această

fază procesuală, potrivit art. 305 C. proc. civ. orice dovadă poate fi

făcută numai cu înscrisuri.

Recurentul

nu a făcut nicio dovadă în sensul susținerilor sale, iar stabilirea

contravalorii despăgubirilor nu s-a

realizat din cauza poziției procesuale pe care

a

adoptat-o.

Nici susținerea recurentului

referitoare la atitudinea de pasivitate a

intimatei

care a dus la o temporizare a soluționării litigiului său nu este reală,

deoarece prin decizia contestată i-a fost

retrocedat terenul solicitat, el având

obligația

legală să plătească contravaloarea construcțiilor edificate pe teren.

Lipsa

cuantificării despăgubirilor, cât și neîndeplinirea obligației legale de

plată a acestora sunt aspecte imputabile reclamantului, astfel că și

această critică este nefondată.

Pentru

considerentele expuse, în condițiile în care niciuna dintre criticile invocate

nu se regăsesc în cauză, recursul declarat de reclamant urmează să fie

respins ca atare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul L.G. împotriva

deciziei

nr. 393 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 11 ianuarie 2010.