ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5480/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5480/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursului de

față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin decizia nr. 146 din 14 aprilie 2006,

emisă de A.V.A.S. s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în

suprafață de 700 mp, ce a făcut obiectul notificării nr. 359/2001, formulată de

E.F.E. și s-a propus acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește notificarea nr.

83/2003, s-a constatat că aceasta este tardivă, fiind formulată peste termenul

legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Prin acțiunea înregistrată la 19

iunie 2006, astfel cum a fost precizată, reclamanta E.F.E. a solicitat în

contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., anularea deciziei și restituirea în natură a

terenului, contestând totodată și faptul că pârâta nu a indicat în decizie

cuantumul despăgubirilor ce ar urma să-i fie acordate în echivalent.

Prin sentința civilă nr. 271 din 15

februarie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea

ca nefondată, cu următoarea motivare:

Terenul pentru care reclamanta a

formulat notificarea se află actualmente evidențiat în patrimoniul SC B.G. SA,

societate comercială privatizată integral.

Pe teren s-a edificat anterior

anului 1990, un complex turistic, O., care în prezent se numește C.G.

Invocând în drept dispozițiile art.

29 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a stabilit că, în atare situație,

reclamanta nu poate fi îndreptățită decât la măsuri reparatorii în echivalent

care, potrivit alin. (3) al textului de lege menționat, se propun de către

instituția publică implicată în privatizare.

De asemenea, a stabilit că pârâta A.V.A.S.

nu poate decât să propună măsurile reparatorii prin echivalent, urmând ca în

raport de dispozițiile speciale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, să

înainteze decizia care conține propunerea de acordare a măsurilor reparatorii

către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, se poate ataca la secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul unității deținătoare doar dispoziția motivată de

respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură.

În ceea ce privește însă solicitarea

reclamantei de a se stabili valoarea măsurilor reparatorii de către persoana

juridică notificată și, respectiv, de către instanță ca urmare a contestației

formulate, tribunalul a reținut că, în raport de dispozițiile Legii nr.

247/2005, care au modificat Legea nr. 10/2001, instanța nu mai este competentă

să indice valoarea imobilului, această valoare urmând a fi stabilită în

conformitate cu dispozițiile art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

Decizia adoptată de Comisia Centrală

de Stabilire a Despăgubirilor, care reprezintă titlul de despăgubire al

persoanelor îndreptățite, va putea fi atacată cu contestație în condițiile

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, litigiu în cadrul căruia se

poate analiza printre altele și cuantumul despăgubirilor în limita cărora s-a

acordat de către comisie titlul de despăgubire.

Prin decizia civilă nr. 33 din 22

ianuarie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat

sentința, a admis contestația și a modificat în parte decizia nr. 146/2006

emisă de pârâtă, în sensul că valoarea măsurilor reparatorii pentru terenul în

suprafață de 700 mp ce i se cuvin reclamantei va fi de 33.472 Euro,

echivalentul în lei la data plății.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește natura măsurilor

reparatorii de care urmează a beneficia reclamanta pentru terenul în litigiu

hotărârea primei instanțe este legală, fiind dată cu corecta aplicare a

dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Critica referitoare la faptul că

pârâta nu a indicat cuantumul despăgubirilor de care urmează să beneficieze

reclamanta este întemeiată, deoarece a se primi punctul de vedere contrar ar

însemna să se încalce dreptul reclamantei la un proces echitabil, cu componenta

sa materială esențială, a dreptului de a acces la o instanță, la un tribunal

independent și imparțial, prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

În ipoteza existenței a unei

proceduri administrative prealabile, dreptul de acces la un tribunal în sensul

art. 6 din Convenție presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ

cu atribuții jurisdicționale să poată fi supusă examinării complete, în fapt și

în drept, de către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență

și imparțialitate impuse de acest articol.

Împrejurarea că decizia adoptată de

Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor poate fi atacată cu contestație

în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în

contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor, iar în cazul acestui litigiu se poate analiza printre altele și

cuantumul despăgubirilor nu imprimă un caracter efectiv dreptului de acces la o

instanță al reclamantei în procedura deja declanșată.

Curtea Europeană a Dreptului Omului

a statuat că o persoană nu poate fi obligată să epuizeze ansamblul mijloacelor

procesuale pe care dreptul intern i le pune la dispoziție pentru a-și proteja

drepturile, ceea ce ar echivala cu o sarcină excesivă impusă reclamantei, care

s-ar vedea în imposibilitate de a dobândi măsurile reparatorii ce i se cuvin

pentru o perioadă foarte lungă de timp, statul fiind responsabil de existența

unei legislații coerente în materia proprietății, care să determine realizarea

unor drepturi concrete și efective iar nu teoretice și iluzorii, de

reglementarea unei căi de atac ce trebuie să fie efectivă atât din punct de

vedere al reglementării, cât și al rezultatului practic obținut.

În drept, curtea a invocat

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din cauzele Glod contra

României, Crișan contra României, Ortenberg contra Austriei, Porțeanu contra

României, Matache contra României și Păduraru contra României, precum și

decizia nr. IX din 20 martie 2006, pronunțată în interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție, care recunoaște dreptul persoanei îndreptățite de

a se adresa instanței competente și în situația în care persoana juridică

deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de art. 25

alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în termenul legal.

Împotriva deciziei a declarat recurs

pârâta A.V.A.S., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocat, pârâta arată că în mod legal a emis o decizie prin care a propus

măsuri reparatorii prin echivalent, fără a indica și cuantumul acestora,

respectând astfel dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Stabilirea cuantumului măsurilor

reparatorii nu se face nici de către instituția implicată în privatizarea

societății comerciale și nici de către instanța de judecată, ci de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor așa cum prevăd dispozițiile art. 13

alin. (1) din Cap. III al Legii nr. 247/2005.

Pentru analizarea și stabilirea

cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prezentei legi se

constituie în subordinea Cancelariei primului ministru Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor .

În conformitate cu dispozițiile art.

16 din același act normativ, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată

va efectua procedura de specialitate și va întocmi un raport de evaluare pe

care îl va transmite Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.

În baza acestui raport de evaluare,

comisia va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Recurenta mai invocă nelegalitatea

deciziei și din perspectiva faptului că expertiza care a fost avută în vedere

de către instanța de apel a fost efectuată extrajudiciar, cu încălcarea

dispozițiilor art. 129 și art. 86 alin. (1) C. proc. civ., a dreptului la

apărare al pârâtei și a principiului contradictorialității.

Recurenta solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei, iar pe fond respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

Intimata reclamantă a depus la dosar

întâmpinare, solicitând respingerea recursului în principal ca tardiv declarat

și, în subsidiar, ca nefondat.

Verificând data comunicării deciziei

către pârâtă, menționată de agentul procedural ca fiind 14 martie 2008 și data

depunerii la poștă a recursului, 31 martie 20087, Înalta Curte constată că

recursul a fost declarat cu respectarea dispozițiilor art. 301 și art. 101

alin. (4), (5) C. proc. civ.

Astfel, termenul de 15 zile prevăzut

de art. 301 C. proc. civ., calculat pe zile libere, s-a sfârșit duminică 30

martie 2008, situație în care a operat prorogarea prevăzută de art. 101 alin.

(5) C. proc. civ., ceea ce determină că recursul declarat la 31 martie 2008 să

nu fie tardiv, cum s-a susținut.

Recursul este fondat și va fi admis

pentru următoarele considerente:

Decizia contestată în prezenta cauză

a fost emisă la data de 14 aprilie 2006, după intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005, care a modificat o serie de dispoziții ale Legii nr. 10/2001.

Așa cum corect a reținut prima

instanță, dispozițiile Legii nr. 247/2005 sunt de imediată aplicare și,

conformându-se art. 16 din Titlul VII al acestui act normativ, intimata a

hotărât la pct. 4 din decizie, înaintarea acesteia cu propunerea de acordare de

măsuri reparatorii, însoțită de documentele aferente la Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Prin decizia nr. LII din 4 iunie

2007 pronunțată în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție au statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din

Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea

despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării

în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În considerentele acestei decizii,

s-a reținut că în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 legiuitorul a

înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data

intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii

sau dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză ce se

referă la alin. (1), și notificările care nu erau soluționate într-o asemenea

modalitate, în privința cărora s-a reglementat în cuprinsul alin. (2) să fie

predate Secretariatului Comisiei Centrală de Stabilire a Despăgubirilor

însoțite de documente cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Referindu-se la notificările

soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, Înalta Curte a arătat

că, în cazul în care contestațiile formulate privesc nu doar îndreptățirea

persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv ci și după

caz, natura sau întinderea acestora, instanțele se vor pronunța asupra

contestațiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de

competență.

În speță nu este vorba despre o

notificare soluționată la data intrării în vigoare a legii noi sau de o decizie

emisă anterior acestei date și contestată în termenul prevăzut de art. 26 al

Legii nr. 10/2001 și nici de refuzul entității sesizate cu notificare de a

soluționa în termenul prevăzut de art. 22.

Ceea ce se discută este o notificare

care încă nu fusese soluționată la data intrării în vigoare a Legii nr.

247/2005 și în soluționarea căreia, la data de 14 aprilie 2007, entitatea

sesizată a ținut seama de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005.

Nu se poate reține că refuzul pârâtei

și, respectiv, al instanței de a determina valoarea măsurilor reparatorii

echivalează cu o încălcare a dreptului de acces la o instanță în sensul art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de o parte, Înalta Curte constată

că împotriva deciziei ce se va emite de către Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor se poate declanșa controlul judecătoresc, de data aceasta în

baza Legii contenciosului administrativ, așa cum prevăd dispozițiile art. 19

din Legea nr. 247/2005.

În acest mod este întrunită exigența

dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenție, care

presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ cu atribuții

jurisdicționale să poată fi supusă examinării complete, în fapt și în drept, de

către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență și

imparțialitate impuse de acest articol.

Pe de altă parte, modificarea

deciziei nr. 146/2006, în sensul inserării valorii măsurilor reparatorii de

care ar urma să beneficieze reclamanta, nu poate ca efect evitarea procedurii

administrative, câtă vreme se menține dispoziția de înaintare a întregului

dosar către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor și, respectiv,

obligativitatea urmării procedurii prevăzută a se desfășura în fața acesteia,

conform art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, dacă parcurgerea

procedurii prealabile ar constitui, în opinia curții de apel, o sarcină

exorbitantă pentru reclamantă, această procedură nu este eliminată prin

modificarea în parte a deciziei, doar în ce privește menționarea valorii

propuse de A.V.A.S.

Aceasta cu atât mai mult cu cât art.

16 alin. (8) din Legea nr. 247/2005 prevede că procedura de evaluare prevăzută

de acest articol se aplică și deciziilor sau ordinelor prin care s-au consemnat

sau propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire.

Pentru aceste considerente, în baza

art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat de pârâtă, va modifica decizia și va respinge ca nefondat, apelul

declarat de reclamantă.

Având în vedere că în mod greșit

curtea de apel a determinat valoarea măsurilor reparatorii de care urmează să

beneficieze reclamanta și înlăturând această mențiune din sentința tribunalului

ca efect al respingerii apelului, Înalta Curte constată că nu mai este necesar

să analizeze critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor

procedurale cu ocazia întocmirii raportului de expertiză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 33 A din 22.01.2008 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia atacată și respinge ca nefondat apelul formulat de

reclamanta E.F.E. împotriva sentinței civile nr. 271 din 15 februarie 2001 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie

2008.