ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8979/2009

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin decima nr. 1911 29 martie 2005, A.V.A.S. (pe viitor A.P.A.S.) București a respins notificarea nr. 74 din 26 iunie 2001, prin care S.I., S.D. și U.V. au cerut, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul moară țărănească, înscris în C.F. nr. 817 Sieut. În motivarea deciziei s-a reținut că notificatorii nu au făcut dovada, conform sistemului de carte funciară, a dreptului de proprietate al autorilor lor cu privire la imobilul în litigiu și, respectiv, că notificatoarea U.V. nu a făcut dovada calității de moștenitoare a autorului invocat, cu mențiunea că, în prezent, imobilul se află în patrimoniul SC R. SA Bistrița.

Prin cererea formulată la 2 aprilie 2005, reclamanții U.E. (în calitate de succesor al defuncților U.S. și U.V.) și S.D. au cerut constatarea nulității deciziei sau, în subsidiar, anularea deciziei și obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului în litigiu. Prin sentința civila nr. 763 din 5 iulie 2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului U.E. În motivarea sentinței, referitor la fondul litigiului, instanța a reținut că reclamanții nu au calitatea, în sensul art. 3 și 4 alin. (2) din Lege nr. 10/2001, de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, întrucât autorii lor nu și-au înscris dreptul de proprietate cu privire la acest imobil în registrul de carte funciară.

Totodată, instanța a reținut că pentru recunoașterea unei astfel de calități nu este suficientă invocarea de către reclamanți a unui drept de proprietate extratabular, pe care autorii lor l-ar fi dobândit, în baza unor contracte sub semnătură privată, la nivelului anului 1949. - Prin (krizgajmlăj^ 2006, Curtea de Apel București, secția a I\/-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantul U.E., pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță. Prin decizia civilă nr. 3236 din 20 aprilie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții U.E. și S. D., a casat hotărârile pronunțate de instanțele de fond și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei s-a reținut că autorii reclamanților au cumpărat imobilul în litigiu în anul 1949 de la proprietarii tabulari, J.A. și M.S., moment de la care au intrat în posesia acestuia pentru ca, ulterior, să fie deposedați de stat, în baza art. m din Decretul - Lege nr. 218/1960 și a Decretului nr. 212/1966. Înalta Curte a reținut că dreptul de proprietate dobândit de autorii reclamanților în baza convențiilor de vânzare - cumpărare încheiate cu proprietarii tabulari era opozabil statului, care avea cunoștință de existența acestor convenții, sistemul de publicitate reală imobiliară (al cărților funciare) protejând numai terțele persoane care, neavând cunoștință de existența unui drept neînscris și încrezându-se în cartea funciară, au dobândit cu titlu oneros drepturi pe care le-au înscris în cartea fundară.

Prin sentința civila nr. 546 din 18 martie 2008, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 2 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis, în parte cererea, a anulat dispoziția contestată și a obligat pe pârâta A.V.A.S. București să emită decizie prin care să propună acordarea reclamanților de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, respingând cererea de înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară. În motivarea sentinței, instanța a reținut că soluția se impune în raport de prevederile art. 29 alin. (1) și (3) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum și de constatările instanței de recurs referitoare la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la astfel de măsuri.

Referitor la cererea de înscriere a dreptului de proprietate în registrul de publicitate imobiliară, instanța a reținut că nu poate fi analizată, întrucât este dată în competența exclusivă a registratorului din cadrul oficiului de cadastru și publicitate imobiliară. Prin decizia civila 269 din 9 decembrie 2008, Curtea de apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de pârâtă. Prin aceiași decizie pârâta a fost obligată să plătească reclamantului U.E. suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată din apel. În motivarea deciziei instanța a reținut că, în raport de prevederile art. 315 C. proc.

civ., chestiunea privind calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001 a fost dezlegată, în mod irevocabil și cu caracter obligatoriu pentru instanțele de fond, prin decizia de casare, caz în care criticile formulate de pârâtă prin apel cu privire la acest aspect se dovedesc a fi nefondate. Pe cale de consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. , instanța a reținut că pârâta trebuie să plătească reclamantului U.E. suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată ocazionate de judecata apelului pendinte, reprezentând contravaloarea onorariului de asistență judiciară. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S.

București, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului pârâta reiterează critica potrivit căreia reclamanții, în lipsa înscrierii dreptului de proprietate al autorilor lor în cartea funciară, nu fac dovada existenței dreptului asupra imobilului în litigiu la data preluării abuzive de către stat și, ca atare, nu au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Totodată, pârâta susține că în mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu se poate reține că ar fi fost de rea credință și nu poate fi acuzată de neglijență pricinuită prin apărarea sa în acest proces.

Înalta Curte constată ca nu poate fi primit pentru următoarele considerente: Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri judecătorești când a fost pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcare sau aplicarea greșită a legii de către instanța de fond. În speță, deși pârâta invocă motivul de recurs mai sus arătat, în dezvoltarea recursului nu arată care sunt criticile de nelegalitate la adresa considerentelor de drept reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate. Anume, prin recurs, pârâta se rezumă să reitereze, contrar deciziei de casare pronunțată în cauză, faptul că, în raport de dispozițiile art. 17 din Decretul - Lege nr. 115/1953, referitoare la caracterul constitutiv al intabulării, autorii reclamanților nu ar fi dobândit în mod valabil dreptul de proprietate pentru imobilul în litigiu și, pe cale de consecință, că nu au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

Or, astfel cum a reținut și instanța de apel, prin decizia nr. 3236 din 20 aprilie 2007, dată în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a statuat, pentru considerentele de fapt și de drept expuse în decizie, că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în sensul art. 3 și 4 din aceeași lege. Chestiunea de drept mai sus arătată, fiind soluționată în mod irevocabil și cu caracter obligatoriu pentru instanța de trimitere prin decizia de casare menționată, în raport de prevederile 315 alin. (1) C. proc. civ., nu mai putea face obiectul analizei instanțelor de fond. Aceasta, întrucât, potrivit prevederilor legale arătate, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, cărora le este interzisă repunerea în discuție.

Ca atare, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu mai poate analiza critica formulată de pârâtă și, pe cale de consecință, în raport de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., că datorează reclamantului U.E. contravaloarea cheltuielilor de judecată avansate în apel. Așa fiind, cum hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății și, în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a obliga pe pârâtă să plătească reclamanților suma de 300 lei, cheltuieli de judecată din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 269/ A din 9 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Obligă recurenta - pârâtă la 300 lei cheltuieli de judecată către intimații - reclamanți U.E. și S.D. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2009.