ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8979/2009

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin decima nr. 1911 29

martie 2005, A.V.A.S. (pe

viitor

A.P.A.S.) București

a respins

notificarea nr. 74 din 26 iunie 2001, prin care S.I., S.D. și U.V. au cerut, în

temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau acordarea de măsuri

reparatorii pentru imobilul moară țărănească, înscris în C.F. nr. 817 Sieut.

În motivarea deciziei s-a reținut că

notificatorii nu au făcut dovada, conform sistemului de carte funciară, a

dreptului de proprietate al autorilor lor cu privire la imobilul în litigiu și,

respectiv, că notificatoarea U.V. nu a făcut dovada calității de moștenitoare a

autorului invocat, cu mențiunea că, în prezent, imobilul se află în patrimoniul

SC R. SA Bistrița.

Prin cererea formulată

la 2 aprilie 2005,

reclamanții U.E. (în calitate de

succesor al defuncților U.S. și U.V.) și S.D. au

cerut

constatarea

nulității deciziei sau, în subsidiar, anularea deciziei și obligarea pârâtei la

restituirea în natură a

imobilului în litigiu.

Prin sentința civila nr.

763 din 5 iulie 2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca

neîntemeiată, contestația, precum și excepția lipsei calității procesuale

active a

reclamantului U.E.

În motivarea sentinței, referitor la fondul

litigiului, instanța a reținut că

reclamanții

nu au calitatea, în sensul art. 3 și 4 alin. (2) din Lege nr. 10/2001, de

persoane

îndreptățite la măsuri

reparatorii pentru imobilul în litigiu, întrucât autorii lor nu și-au

înscris

dreptul de proprietate cu privire la acest imobil în registrul de carte

funciară. Totodată, instanța a reținut că pentru recunoașterea unei astfel de

calități nu este

suficientă invocarea de

către reclamanți a unui drept de proprietate extratabular, pe care

autorii

lor l-ar fi dobândit, în baza unor contracte sub semnătură privată, la

nivelului anului 1949.

- Prin (krizgajmlăj^

2006, Curtea de Apel

București, secția a I\/-a

civilă,

a respins apelul declarat de reclamantul U.E., pentru

aceleași considerente

reținute

și de prima instanță.

Prin decizia civilă nr.

3236 din 20 aprilie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală,

a admis recursul declarat de reclamanții U.E. și S.

D., a casat hotărârile pronunțate de

instanțele de fond și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei

s-a reținut că autorii reclamanților au cumpărat imobilul în

litigiu în anul 1949 de

la proprietarii tabulari, J.A. și M.S., moment de la

care au intrat în posesia

acestuia pentru ca, ulterior, să fie deposedați de stat, în baza art.

m din Decretul - Lege nr. 218/1960 și a

Decretului nr. 212/1966.

Înalta Curte a reținut că dreptul de

proprietate dobândit de autorii reclamanților în baza convențiilor de vânzare -

cumpărare încheiate cu proprietarii tabulari era opozabil statului, care avea

cunoștință de existența acestor convenții, sistemul de

publicitate reală imobiliară (al cărților funciare) protejând numai

terțele persoane care, neavând cunoștință de existența unui drept neînscris și

încrezându-se în cartea funciară,

au

dobândit cu titlu oneros drepturi pe care le-au înscris în cartea fundară.

Prin sentința civila nr.

546 din 18 martie 2008, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 2

septembrie 2008,

Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis, în parte cererea, a

anulat

dispoziția

contestată și a obligat pe pârâta A.V.A.S. București să emită decizie prin care

să

propună acordarea

reclamanților de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul

în litigiu, respingând cererea de înscriere a

dreptului de proprietate în cartea funciară.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că

soluția se impune în raport de prevederile art. 29 alin. (1) și (3) și art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum și de constatările instanței de recurs

referitoare la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la astfel de

măsuri.

Referitor la cererea de înscriere a dreptului

de proprietate în registrul de publicitate imobiliară, instanța a reținut că nu

poate fi analizată, întrucât este dată în competența exclusivă a

registratorului din cadrul oficiului de cadastru și publicitate imobiliară.

Prin decizia civila 269

din 9 decembrie 2008, Curtea de apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, a

respins apelul declarat de pârâtă.

Prin aceiași decizie

pârâta a fost obligată

să plătească reclamantului U.E.

suma

de 2000 lei, cheltuieli de judecată din apel.

În motivarea deciziei instanța a reținut că,

în raport de prevederile art. 315 C. proc. civ., chestiunea privind calitatea

reclamanților de persoane îndreptățite la

măsuri

reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001 a fost dezlegată, în mod irevocabil

și

cu caracter obligatoriu pentru instanțele de fond, prin decizia de

casare, caz în care criticile formulate de pârâtă prin apel cu privire la acest

aspect se dovedesc a fi

nefondate.

Pe cale de consecință, în conformitate cu

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

,

instanța a reținut că pârâta trebuie să plătească reclamantului U.E. suma de

2000 lei, cheltuieli de judecată ocazionate de judecata apelului pendinte,

reprezentând

contravaloarea onorariului de asistență judiciară.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. București, invocând

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea recursului

pârâta reiterează critica potrivit căreia reclamanții, în lipsa

înscrierii dreptului de proprietate al

autorilor lor în cartea funciară, nu fac dovada

existenței dreptului asupra imobilului în litigiu la data preluării

abuzive de către stat și, ca

atare, nu au calitatea de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 lit. a) și art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Totodată, pârâta susține că în mod greșit a

fost obligată la plata cheltuielilor de

judecată,

întrucât nu se poate reține că ar fi fost de rea credință și nu poate fi

acuzată de

neglijență pricinuită prin apărarea sa în acest proces.

Înalta Curte constată

ca nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

poate cere modificarea unei hotărâri judecătorești când a fost pronunțată fără

temei legal ori a fost dată cu încălcare sau aplicarea greșită a legii de către

instanța de fond.

În speță, deși pârâta invocă motivul de recurs

mai sus arătat, în dezvoltarea recursului nu arată care sunt criticile de

nelegalitate la adresa considerentelor de drept reținute de instanța de apel în

justificarea soluției pronunțate.

Anume, prin recurs, pârâta se rezumă să

reitereze, contrar deciziei de casare pronunțată în cauză, faptul că, în raport

de dispozițiile art. 17 din Decretul - Lege nr. 115/1953, referitoare la

caracterul constitutiv al intabulării, autorii reclamanților nu ar fi dobândit

în mod valabil dreptul de proprietate pentru imobilul în litigiu și, pe cale de

consecință, că nu au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

Or, astfel cum a reținut și instanța de apel,

prin decizia nr. 3236 din 20

aprilie 2007,

dată în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție, ca

instanță

de recurs, a statuat, pentru considerentele de fapt și de drept

expuse în decizie, că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în sensul art.

3 și 4 din aceeași lege.

Chestiunea de drept mai sus arătată, fiind

soluționată în mod irevocabil și cu caracter obligatoriu pentru instanța de

trimitere prin decizia de casare menționată, în raport de prevederile 315 alin.

(1) C. proc. civ., nu mai putea face obiectul analizei instanțelor de fond.

Aceasta, întrucât, potrivit prevederilor

legale arătate, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului,

cărora le este interzisă repunerea în discuție.

Ca atare, în mod corect, instanța de apel a

constatat că nu mai poate analiza critica formulată de pârâtă și, pe cale de

consecință, în raport de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., că

datorează reclamantului U.E. contravaloarea cheltuielilor de judecată avansate

în apel.

Așa fiind, cum hotărârea recurată a fost

pronunțată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte urmează a respinge, ca

nefondat, recursul dedus judecății și, în raport de dispozițiile art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., a obliga pe pârâtă să plătească reclamanților suma de 300

lei, cheltuieli de judecată din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 269/ A din 9 decembrie 2008 a Curții de

Apel București, secția IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Obligă recurenta - pârâtă la 300 lei cheltuieli

de judecată către intimații - reclamanți U.E. și S.D.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

noiembrie 2009.