ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1791/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1791/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului civil de față constată următoarele:

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 821 din 20 mai 2008 a admis acțiunea precizată

formulată de reclamanta V.J. prin mandatar N.C.A. împotriva pârâtului I.N.C.D.E.E.

București și a dispus anularea deciziei nr. 2 din 28 mai 2007.

A fost obligat pârâtul să restituie

reclamantei cota de 1/5 din terenul construit și neconstruit situat în Sf.

Gheorghe județul Covasna și să restituie cota de 2/3 din apartamentul 2 situat

la aceeași adresă, așa cum acestea au fost identificate în Cartea Funciară

Colectivă nr. 767 Simeria, nr.top. 324; 324/1; 324/2/II; 324/2; 325; 325/1;

325/2 și trecute ulterior în Cartea Funciară Individuală Simeria 2676, 3727 și

3728.

A fost obligată reclamanta să

restituie Statului Român despăgubirile încasate în cuantum de 8.000 lei la

nivelul anului 1977, sumă ce va fi reactualizată conform art. I alin. (1) din

Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002.

A fost obligat pârâtul la 3.000 lei

cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței Tribunalul a

reținut în esență următoarele:

La 25 septembrie 2007, N.C.A. a

formulat în numele reclamantelor R.C. (născută V.G.), V.E., V.J. (născută V.P.)

o acțiune în anularea deciziei nr. 2 din 29 septembrie 2007 emisă de pârâtul

I.C.P.E. București și obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului

situat în Sf.Gheorghe.

S-a constatat că urmare a decesului

numitului R.C. (27 noiembrie 2005 și V.E. (23 martie 2003)

Urmare decesului numiților R.C. (27

noiembrie 2005) și V.E. (23 martie 2003) instanța, constatând că nu au

capacitate de folosință i-a scos din cauză, observând totodată, potrivit

certificatelor de moștenitor depuse la dosar (nr. 3219 din 28 august 2006 și

nr. 5812 din 14 octombrie 2003), că reclamanta V.J. născută V.P. este

moștenitoarea lor.

Reclamanta și-a precizat acțiunea

solicitând restituirea în natură a imobilului de la adresa indicată în cotele

deținute de mama sa, V.G. și anume 2/10 din terenul aflat în indiviziune, 2/3

din apartament pentru că întreaga construcție a fost divizată prin ieșire din

indiviziune în 3 apartamente și în întregime apartamentul nr. 2 asupra căruia

statul a rămas unic proprietar ca urmare a confiscării.

S-a reținut că la 27 iulie 2001 N.A.

a transmis o notificare în numele celor trei reclamante, R.C., V.E. și V.J.

către Primăria Sfântu Gheorghe ca a transmis notificarea către I.C.P.E. București.

Pârâta deținătoare a respins

notificarea pentru considerentul că imobilul se află în proprietate sa iar

reclamanta a fost despăgubită în anul 1977.

Imobilul în discuție a fost trecut

în proprietate statului prin decizia nr. 172/1976 a fostului Consiliu Popular

Județean Constanța în temeiul Decretului nr. 223/1974 în cotă de 9/30,

respectiv cotele de câte 2/30 pentru fiecare din cele trei reclamante.

S-a mai reținut că din apartamentul

nr. 2 situat în același imobil reclamanta V.J. are dreptul la o cotă de 2/3

pentru că potrivit sentinței civile nr. 2091 din 28 noiembrie 1989 apartamentul

a intrat în proprietate Statului Român în urma ieșirii din indiviziune, acest

apartament intrând ulterior în proprietate pârâtului prin certificatul de

atestare a dreptului de proprietate acest drept fiind întabulat.

S-a făcut aplicarea art. 2 din Legea

nr. 10/2001 și art. 14 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a acestei

legi aprobate prin H.G. nr. 250/2002 potrivit cărora preluările prin Decretul

nr. 223/1974 sunt considerate abuzive. La momentul trecerii imobilului în

proprietatea Statului român reclamanta și frații săi erau cetățeni maghiari

fiind plecați din România în 1940.

În raport de împrejurarea că pârâtul

este o unitate la care statul este acționar, s-a apreciat că sunt aplicabile

dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 care prevăd că terenurile și

construcțiile vor fi restituite în natură persoanei îndreptățite.

S-a mai reținut că s-a făcut dovada

că V.J., R.C. și V.E. au încasat drept despăgubiri suma de 8.000 lei (la

nivelul anului 1977) împrejurarea care, face aplicabile dispozițiile art. 12

din Legea nr. 10/2001 și art. 12.1-12.3 din Normele metodologice și ca urmare a

fost obligată reclamanta să restituie suma primită, reactualizată în condițiile

prevăzute de O.U.G. nr. 184/2002.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 52A din 29

ianuarie 2009 a respins cererea de introducere în cauză a altor persoane și a

respins ca Înaltei Curți de Casație și Justiție apelul pârâtei.

În considerentele deciziei s-a

reținut că în cauză s-a făcut dovada calității reclamantei de persoană

îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001 calitate pe care pârâtul nu a

contestat-o nici în decizie și nici în instanță și în raport de situația de

fapt dedusă judecății în mod corect s-a făcut aplicarea prevederilor art. 21

din Legea nr. 10/2001 și s-a dispus restituirea în natură a imobilului în

cotele culese de reclamantă.

S-a apreciat ca neîntemeiată cererea

formulată de pârât de introducere în cauză, în calitate de pârât, a Statului

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca titular al dreptului de

proprietate și a Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului în calitate

de organ coordonator al apelantului-pârât.

S-a reținut că potrivit Legii nr. 10/2001,

lege specială aplicabilă cu prioritate raportului juridic dedus judecății,

entitatea care a emis dispoziție (în calitate de proprietar sau administrator)

are calitate procesuală și nu Statul, aceeași rațiune existând și pentru

respingerea cererii de introducere în cauză a Ministerului Educației,

Cercetării și Tineretului.

3.Recurs.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul.

În drept au fost invocate motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În fapt s-a criticat soluția în

esență pentru următoarele împrejurări:

- instanța nu a analizat cererea sub

aspectul fondului în raport de criticile aduse prin contestație –

prematuritatea emiterii deciziei; lipsa elementelor din decizie pentru a

produce efecte juridice; aceeași lipsă de analiză a cauzei pe fond se regăsește

și în decizia de apel.

- instanța nu a examinat mijloacele

de apărare ale pârâtului (statul nu este acționar, ci este proprietar,

institutul având numai un drept de administrare și fiind instituție publică

care folosește imobilul ca sediul al laboratorului de cercetări fiind necesar pentru

cercetări în domeniile materiale avansate, inginerie electrică și protecția

mediului, activitate ce face parte din strategia de stimulare a dezvoltării

rețelei naționale de incubatoare de afaceri aprobată prin H.G. nr. 290/2006.

- hotărârea nu cuprinde toate motivele

pe care se sprijină în respingerea apelului față de criticile formulate (s-a

reținut eronat că în baza sentinței civile 2091/1989 apartamentul nr. 2 a

trecut în proprietatea statului, când de fapt prin acea hotărâre judecătorească

s-a soluționat ieșirea din indiviziune asupra imobilului dintre Stat și

persoanele fizice care le dețineau; s-au stabilit și cotele deținute de

persoane fizice (și altele decât reclamantele) asupra imobilului, instanța ar

fi trebuit să cerceteze cauza și sub aspectul interacțiunii cu cotele

celorlalți moștenitori din celelalte procese.

- în mod greșit s-a apreciat că în

cauză a fost o preluare abuzivă, când în realitate situația imobilului din care

au fost transferați în interes de serviciu la Segedin părinții reclamantelor în

1940, nu se încadrează în situațiile pe care preluarea în temeiul Decretului

nr. 223/1974 este considerată anterioară potrivit Legii nr. 10/2001 și a Normele

metodologice de aplicare acestei legi.

- greșita respingere a cererii de

arătare a titularului dreptului în speță Statul român care este proprietar și

ca urmare are calitate procesuală pasivă.

Legea nr. 213/1998 obligă la

arătarea titularului dreptului, în cauză fiind ignorate dispozițiile art. 29

din această lege și art. 12 alin. (4) din această lege potrivit căruia

titularul dreptului de administrare stă în nume propriu în litigii privitoare

la acest drept dar în litigii referitoare la dreptul de proprietate statul este

reprezentat prin Ministerul Finanțelor.

Analizând hotărârea atacată prin

prisma criticilor formulate, se constată că aceasta este legală și temeinică

recursul urmând a se respinge pentru considerentele de mai jos.

Raportului juridic dedus judecății

îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 cum în mod corect au stabilit

instanțele de fond și apel.

Cât privește calitatea de

proprietari ai imobilului în persoana părinților reclamantelor și respectiv

calitatea de moștenitori ai reclamantelor nu s-au făcut discuții.

Pârâta a apreciat în decizia de

respingere a notificării că bunul fiind preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974

în condițiile de fapt prezentate chiar de reclamanți nu este preluat abuziv,

neexistând în cauză niciuna din situațiile prevăzute și de Normele metodologice

pentru o atare preluare.

Împrejurarea că părinții

reclamanților au fost transferați în interesul serviciului la Segedin, deci manifestându-și propria opțiune și că au fost despăgubiți pentru preluarea

cotelor părți ce le dețineau asupra imobilului nu schimbă caracterul abuziv al

preluărilor care au fost făcute în temeiul Decretului nr. 223/1974.

În cazul plecării din țară (legal

sau ilegal în accepțiunea reglementărilor acelui timp) s-au instituit prin

Decretul nr. 223/1974 obligații care au reprezentat tot atâtea îngrădiri ale

exercitării libere și nestingherite a persoanelor dreptului de proprietate

privată.

Obligația de a înstrăina, fără

posibilitatea de a putea păstra în România proprietatea privată și de a

înstrăina numai către stat (cu anumite dezavantaje inerente în realitatea

contractului de vânzare, în raport de un asemenea partener) au reprezentat tot

atâta împiedicări abuzive pentru că nu au fost justificate de motive generale

admise într-o societate democratică pentru restrângerea dreptului și libertăților

cetățeanului.

Pentru aceleași argumente

împrejurarea că s-a plătit despăgubire – care în realitate a reprezentat prețul

vânzării impuse – nu poate înlătura caracterul abuziv al modalității de intrare

în proprietatea statului a bunului în discuție.

Făcând parte din bunurile prevăzute

în art. 2 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile regulile de reparație prevăzute

de această lege specială (art. 7 și art. 9) prin parcurgerea procedurii

administrative și cu posibilitatea ca persoana nemulțumită de modul de

soluționare a notificării să atace măsura în instanță pe calea unei proceduri

judiciare expres prevăzute de lege [art. 26 alin. (3)].

În cauză notificarea fiind respinsă

de entitatea sesizată, în cazul de speță, I.C.P.E. București, reclamanții au

acționat în instanță pe emitentul deciziei, potrivit dispozițiilor mai sus

amintite.

În acest proces entitatea emitentă –trebuind

să adopte o poziție procesuală raportată la decizia emisă [art. 26 alin. (6)].

În mod corect s-a respins cererea

arătării titularului dreptului pentru că în procedura instituită de Legea nr. 10/2001

calitate procesuală pasivă are entitatea deținătoare, indiferent cu ce titlu

deține terenul (proprietate sau administrare) fiind instituită o reprezentare

de drept a statului proprietar de către entitatea deținătoare.

Legea nr. 10/2001 prevede în mod

expres situațiile în care statul stă în proces și este, în această calitate,

reprezentat de Ministerul Finanțelor [art. 28 alin. (3)].

Or, în cauză a fost identificată

entitatea deținătoare care a și soluționat – în această calitate – notificarea,

în persoana pârâtului care poate sta în justiție în nume propriu, având

personalitate juridică, indiferent de faptul că din punct de vedere

administrativ este subordonată unui minister.

Sub acest aspect, invocarea

dispozițiilor art. 24 și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 este

neîntemeiată, raportul juridic dedus judecății-contestație împotriva deciziei

de respingere a notificării cu care pârâtul a fost învestit în sensul Legii nr.

10/2001 – fiind suspus normelor Legii nr. 10/2001 sub imperiul cărora s-a

născut.

Nici celelalte critici referitoare

la neluarea în analiză a criticilor formulate de reclamanți prin acțiune și,

respectiv, a apărărilor formulate de intimată – nu sunt întemeiate și ca urmare

nu pot fi reținute.

Instanța a făcut o analiză pe fond a

contestației atunci când a apreciat dispozițiile Legii nr. 10/2001 situație de

fapt cu care a fost sesizată în exercitarea controlului judiciar cu care legea

a învestit-o și cu o pronunțare asupra notificării, soluționând cererea

reclamantelor pe fondul acesteia prin dispunerea măsurii de recuperare

prevăzută ca regulă principală și generală de legea specială și anume

restituirea în natură.

Instanța de apel a arătat în

principiu considerentele de fapt și de drept pentru care s-au respins cererile

de introducere în cauză și a acestor persoane în calitate de părinți și

respectiv pentru care s-a respins apelul pârâtului cu consecința păstrării

sentinței pronunțate de instanța de fond, încadrându-se, din acest din urmă

aspect, în motivele pentru care notificarea a fost respinsă prin decizia

atacată.

Pe cale de consecință pentru

considerentele arătate în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins

ca neîntemeiat recursul.

Văzând dispozițiile art. 274 C.

proc. civ. și constatând că intimații reclamanți au dovedit că au cheltuit suma

de 3000 lei pentru plata avocatului ales, conform chitanțelor nr. 24 și 25 din

29 septembrie 2009 depuse la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție Curți

de Casație și Justiție, va obliga pe pârâți la plata sumei de 3000 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată către reclamanta V.I.J.

Cu privire la acesta din urmă,

instanța de recurs a constatat că are calitate procesuală în prezenta cauză,

primul introdus în proces prin încheierea din 13 octombrie 2009, urmare

intervenirii decesului reclamantei V.J. (la 31 iulie 2009). Calitatea de

succesoare a fost dovedită cu certificatul de moștenitor nr. 11047/4/585/2009

emis de un notar din Budapesta, act depus la dosar în original și în traducere

legalizată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul I.N.C.D.E.E. I.C.P.E. împotriva deciziei nr. 52/A din 29

ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Obligă recurentul la 3000 lei

cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 martie 2010.