ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4780/2010

Asupra contestației în anulare de

față constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 9092 din 6 noiembrie 2009 a admis recursul declarat de pârâții P.C. și P.E.B. împotriva deciziei nr. 779 A din 30

octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie. A modificat decizia atacată în sensul că a

respins apelul declarat de reclamanta S.(fostă C.)S.C. împotriva sentinței nr. 1563

din 12 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

S-a reținut, în esență, că acțiunea

în revendicare își păstrează caracterul imprescriptibil, dar în condițiile în

care e introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu urmează

regulile clasice ale acțiunii de drept comun și anume cele privind compararea

titlurilor de proprietate ale părților după criteriul dreptului preferabil, în

cazul în care imobilul a fost dobândit de la autori diferiți, ci regulile

rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale legii menționate.

În consecință, este important, din

punct de vedere juridic, ca titlul de proprietate al pârâților să poată fi

examinat, inclusiv în cadrul acțiunii în revendicare, ceea ce presupunea

respectarea termenului prevăzut de legea specială pentru atacarea actului de

vânzare-cumpărare respectiv; în caz contrar, contractul încheiat de pârâți se

consolidează în mod retroactiv, cu consecința imposibilității exercitării

controlului judiciar și a păstrării imobilului de către cumpărători.

Or, în speță, reclamanta a formulat

acțiunea după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 20 octombrie 2006, cu

nerespectarea termenului reglementat de art. 45 alin. (5) din lege, pentru a se

putea verifica titlul de proprietate al pârâților, conform legii speciale de

reparație. De asemenea, reclamanta nu a invocat nici un argument care să

justifice promovarea tardivă a demersului său judiciar și care să se

circumscrie „în motive independente de voința” ei, în sensul celor stabilite prin

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție, motive care să o fi împiedicat pe aceasta să urmeze dispozițiile

legii speciale pentru recuperarea bunului, în condițiile și termenul prevăzut.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă

din considerentele Deciziei nr. 33/2008, există o a doua cerință care trebuie

să fie îndeplinită cumulativ și anume ca „bunul să nu fi fost cumpărat cu bună

credință și cu respectarea Legii nr. 112/1995, de către chiriași”.

S-a avut totodată în vedere, din

perspectiva dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenție,

și principiul preeminenței dreptului, ca element de patrimoniu comun statelor

contractante, și care implică respectarea principiului securității raporturilor

juridice.

Speranța părții de a i se recunoaște

un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi

considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru

contra României, hotărârea C.E.D.O. din 1 decembrie 2005).

În ceea ce privește restituirea

terenului în suprafață de 286,71 mp prin dispoziția nr. 6726 din 8 noiembrie

2006 emisă de Primarul municipiului București, aceasta nu înseamnă

recunoașterea implicită a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 2,

revendicat, întrucât terenul a fost restituit în condițiile Legii nr. 10/2001

de deținătorul său actual, respectiv reprezentantul unității administrativ-teritoriale.

Retrocedarea apartamentului nr. 3,

conform sentinței civile nr. 5 din 6 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 5 București, a fost obținută în temeiul dreptului comun, neimplicând

existența unui conflict între legea generală și cea specială, întrucât Legea

nr. 10/2001 nu fusese adoptată la data respectivă, iar bunul se afla în

patrimoniul statului, nepunându-se problema creării vreunui prejudiciu unui

terț dobânditor.

Soluțiile diferite pronunțate

referitoare la apartamentele 1 și 4 nu configurează însă o jurisprudență

neunitară deoarece pe parcursul prezentului litigiu a fost publicată Decizia

nr. 33/2008, obligatorie pentru instanță asupra problemelor de drept dezlegate,

în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Constatarea Judecătoriei sectorului

5 București cuprinsă în sentința civilă nr. 5 din 6 ianuarie 1998, referitoare

la greșita aplicare a Decretului nr. 92/1950 pentru imobilul respectiv nu poate

produce efecte față de pârâții din prezentul dosar care nu au fost părți în

litigiul anterior.

Prin contestația în anulare

formulată, s-a solicitat admiterea acesteia și anularea deciziei nr. 9092 din 6

noiembrie 2009, respingerea recursului și menținerea deciziei pronunțată în

apel. Contestatoarea a arătat că dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale - art. 318 C. proc. civ.

Astfel, instanța de recurs a

soluționat cauza pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși această lege nu

constituie temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, iar hotărârea

este contrară art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, art. 17

din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

A arătat în continuare că titlul de

proprietate al reclamantei este mai vechi și mai preferabil și că dispozițiile

art. 21 din Constituția României consacră liberul acces la justiție ca drept

fundamental.

A considerat că în prezent nu mai

trebuie făcută dovada „constatării nulității absolute de trecere în

proprietatea statului a imobilului revendicat” și „dovada că statul a fost

evins în dreptul său”, deoarece prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a

fost modificat și completat prin Legea nr. 247/2005), legiuitorul a instituit o

prezumție legală absolută irefragabilă, în sensul că toate imobilele preluate

de stat în perioada 1945 – 1989 au fost preluate în mod abuziv, actul de

preluare nereprezentând un titlu valabil pentru stat.

Invocând atât jurisprudența CEDO cât

și cea internă în spețe similare, contestatoarea a prezentat in extenso considerente

asupra acțiunii în revendicare, independentă de procedura instituită prin Legea

nr. 10/2001, asupra preferabilității dreptului reclamantei, relei – credințe a

vânzătorului, arătând și că în considerentele sentinței pronunțată la fond s-a

statuat irevocabil, întrucât recurenții nu au declarat apel, faptul că imobilul

a fost preluat în mod abuziv de către stat, motiv pentru care recursul este

inadmisibil.

În drept, demersul judiciar a fost

întemeiat pe dispozițiile art. 317-321 C. proc. civ., art. 480 C. civ., art. 20,

art. 41, art. 44 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din

Protocolul nr. 1 al CEDO, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului.

Contestația în anulare urmează a fi respinsă

pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Conform art. 317 C. proc. civ.,

hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare pentru motivele

arătate mai jos, numai dacă acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului

sau recursului, respectiv: când procedura de chemare a părții, pentru ziua când

s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cerințelor legale și când

hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine

publică privitoare la competență. Cu toate acestea, contestația poate fi

primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul în care aceste motive au fost

invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau

nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi

fost judecat în fond.

Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În înțelesul textelor de lege mai

sus citate, se reține că prin această cale extraordinară de atac se tinde la

anularea unei hotărâri irevocabile numai pentru motivele limitativ stipulate și

numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau

recursului ori pentru că s-au săvârșit erori materiale în legătură cu aspecte

formale ale judecării recursului sau instanța a omis din greșeală să cerceteze

vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Se observă că în speță nici una din

cerințele impuse de textele de lege despre care s-a făcut vorbire nu este

întrunită.

Astfel, prin decizia nr. 9092 din 6

noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâții P.C. și P.E.B.

împotriva deciziei nr. 779 A din 30 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A

modificat decizia atacată în sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanta S.(fostă C.)S.C. împotriva sentinței nr.1563 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pentru motivele prezentate detaliat prin

considerente.

În speță, nu poate fi nicidecum

vorba de o eroare materială, în sensul textului cuprins la art. 318 C. proc.

civ., care vizează greșeli de procedură și nu de greșeli de judecată, respectiv

de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de

rezolvare a unui incident procedural.

În realitate ceea ce pretinde contestatoarea,

prin intermediul căii extraordinare de atac, reprezintă o reanalizare a

criticilor formulate prin recurs.

Or, calea contestației în anulare nu

este deschisă părții pentru a supune unui nou control de legalitate a critică

dedusă judecății prin intermediul recursului și care a primit o dezlegare

jurisdicțională. Ar însemna, primind susținerea contestatoarei, ca hotărârea

irevocabilă să fie cenzurată pentru nelegalitate pe alte aspecte decât cele

expres și limitativ reglementate de normele procedurale și de a provoca

rejudecarea căii de atac a recursului, deschizându-se astfel calea recursului

la recurs.

Pentru cele ce preced, urmează a se respinge

contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de S.(C.)S.C. și continuată de cesionar T.E. împotriva deciziei nr. 9092

din 6 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29

septembrie 2010.