ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4780/2010

Asupra contestației în anulare de față constată următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 9092 din 6 noiembrie 2009 a admis recursul declarat de pârâții P.C. și P.E.B. împotriva deciziei nr. 779 A din 30 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A modificat decizia atacată în sensul că a respins apelul declarat de reclamanta S.(fostă C.)S.C. împotriva sentinței nr. 1563 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

S-a reținut, în esență, că acțiunea în revendicare își păstrează caracterul imprescriptibil, dar în condițiile în care e introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu urmează regulile clasice ale acțiunii de drept comun și anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părților după criteriul dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit de la autori diferiți, ci regulile rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale legii menționate.

În consecință, este important, din punct de vedere juridic, ca titlul de proprietate al pârâților să poată fi examinat, inclusiv în cadrul acțiunii în revendicare, ceea ce presupunea respectarea termenului prevăzut de legea specială pentru atacarea actului de vânzare-cumpărare respectiv; în caz contrar, contractul încheiat de pârâți se consolidează în mod retroactiv, cu consecința imposibilității exercitării controlului judiciar și a păstrării imobilului de către cumpărători. Or, în speță, reclamanta a formulat acțiunea după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 20 octombrie 2006, cu nerespectarea termenului reglementat de art. 45 alin. (5) din lege, pentru a se putea verifica titlul de proprietate al pârâților, conform legii speciale de reparație.

De asemenea, reclamanta nu a invocat nici un argument care să justifice promovarea tardivă a demersului său judiciar și care să se circumscrie „în motive independente de voința” ei, în sensul celor stabilite prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, motive care să o fi împiedicat pe aceasta să urmeze dispozițiile legii speciale pentru recuperarea bunului, în condițiile și termenul prevăzut. Pe de altă parte, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 33/2008, există o a doua cerință care trebuie să fie îndeplinită cumulativ și anume ca „bunul să nu fi fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea Legii nr. 112/1995, de către chiriași”.

S-a avut totodată în vedere, din perspectiva dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenție, și principiul preeminenței dreptului, ca element de patrimoniu comun statelor contractante, și care implică respectarea principiului securității raporturilor juridice. Speranța părții de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, hotărârea C.E.D.O. din 1 decembrie 2005). În ceea ce privește restituirea terenului în suprafață de 286,71 mp prin dispoziția nr. 6726 din 8 noiembrie 2006 emisă de Primarul municipiului București, aceasta nu înseamnă recunoașterea implicită a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 2, revendicat, întrucât terenul a fost restituit în condițiile Legii nr. 10/2001 de deținătorul său actual, respectiv reprezentantul unității administrativ-teritoriale.

Retrocedarea apartamentului nr. 3, conform sentinței civile nr. 5 din 6 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 5 București, a fost obținută în temeiul dreptului comun, neimplicând existența unui conflict între legea generală și cea specială, întrucât Legea nr. 10/2001 nu fusese adoptată la data respectivă, iar bunul se afla în patrimoniul statului, nepunându-se problema creării vreunui prejudiciu unui terț dobânditor. Soluțiile diferite pronunțate referitoare la apartamentele 1 și 4 nu configurează însă o jurisprudență neunitară deoarece pe parcursul prezentului litigiu a fost publicată Decizia nr. 33/2008, obligatorie pentru instanță asupra problemelor de drept dezlegate, în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. Constatarea Judecătoriei sectorului 5 București cuprinsă în sentința civilă nr. 5 din 6 ianuarie 1998, referitoare la greșita aplicare a Decretului nr. 92/1950 pentru imobilul respectiv nu poate produce efecte față de pârâții din prezentul dosar care nu au fost părți în litigiul anterior. Prin contestația în anulare formulată, s-a solicitat admiterea acesteia și anularea deciziei nr. 9092 din 6 noiembrie 2009, respingerea recursului și menținerea deciziei pronunțată în apel. Contestatoarea a arătat că dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale - art. 318 C. proc. civ. Astfel, instanța de recurs a soluționat cauza pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși această lege nu constituie temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, iar hotărârea este contrară art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

A arătat în continuare că titlul de proprietate al reclamantei este mai vechi și mai preferabil și că dispozițiile art. 21 din Constituția României consacră liberul acces la justiție ca drept fundamental. A considerat că în prezent nu mai trebuie făcută dovada „constatării nulității absolute de trecere în proprietatea statului a imobilului revendicat” și „dovada că statul a fost evins în dreptul său”, deoarece prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 247/2005), legiuitorul a instituit o prezumție legală absolută irefragabilă, în sensul că toate imobilele preluate de stat în perioada 1945 – 1989 au fost preluate în mod abuziv, actul de preluare nereprezentând un titlu valabil pentru stat.

Invocând atât jurisprudența CEDO cât și cea internă în spețe similare, contestatoarea a prezentat in extenso considerente asupra acțiunii în revendicare, independentă de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, asupra preferabilității dreptului reclamantei, relei – credințe a vânzătorului, arătând și că în considerentele sentinței pronunțată la fond s-a statuat irevocabil, întrucât recurenții nu au declarat apel, faptul că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, motiv pentru care recursul este inadmisibil. În drept, demersul judiciar a fost întemeiat pe dispozițiile art. 317-321 C. proc. civ., art. 480 C. civ., art. 20, art. 41, art. 44 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Contestația în anulare urmează a fi respinsă pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Conform art. 317 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare pentru motivele arătate mai jos, numai dacă acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, respectiv: când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cerințelor legale și când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul în care aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.

Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. În înțelesul textelor de lege mai sus citate, se reține că prin această cale extraordinară de atac se tinde la anularea unei hotărâri irevocabile numai pentru motivele limitativ stipulate și numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului ori pentru că s-au săvârșit erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului sau instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Se observă că în speță nici una din cerințele impuse de textele de lege despre care s-a făcut vorbire nu este întrunită. Astfel, prin decizia nr. 9092 din 6 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâții P.C. și P.E.B. împotriva deciziei nr. 779 A din 30 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A modificat decizia atacată în sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.(fostă C.)S.C. împotriva sentinței nr.1563 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pentru motivele prezentate detaliat prin considerente.

În speță, nu poate fi nicidecum vorba de o eroare materială, în sensul textului cuprins la art. 318 C. proc. civ., care vizează greșeli de procedură și nu de greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. În realitate ceea ce pretinde contestatoarea, prin intermediul căii extraordinare de atac, reprezintă o reanalizare a criticilor formulate prin recurs. Or, calea contestației în anulare nu este deschisă părții pentru a supune unui nou control de legalitate a critică dedusă judecății prin intermediul recursului și care a primit o dezlegare jurisdicțională. Ar însemna, primind susținerea contestatoarei, ca hotărârea irevocabilă să fie cenzurată pentru nelegalitate pe alte aspecte decât cele expres și limitativ reglementate de normele procedurale și de a provoca rejudecarea căii de atac a recursului, deschizându-se astfel calea recursului la recurs.

Pentru cele ce preced, urmează a se respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de S.(C.)S.C. și continuată de cesionar T.E. împotriva deciziei nr. 9092 din 6 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.