ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1530/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința Civilă nr. 360 din 13 martie 2009 Tribunalul București a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele: Decizia de preluare a bunului de către stat a fost emisă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 223/1974, fiind deci legală. Decretul nr. 223/1974 contravenea însă dispozițiilor art. 8 și 10 din Constituția României în vigoare la acel moment, dispozițiilor art. 481 C. civ., și dispozițiilor art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, preluarea imobilului făcându-se deci, cu titlu dar în mod abuziv.

Cât privește compararea titlurilor părților și la stabilirea preferabilității unuia dintre ele, în lumina dispozițiilor legale aplicabile, a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a practicii în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, prima instanță a avut în vedere următoarele: Părțile se află în situația în care invocă fiecare un titlu de proprietate, provenit de la autori diferiți, situație pentru care jurisprudența a consacrat regula preferabilității titlului după puterea titlului autorului.

Această regulă nu mai poate fi aplicată ca atare după pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 de către I.C.C.J, care a stabilit în recursul în interesul legii alte reguli aplicabile în concursul dintre fostul proprietar și dobânditorul în baza Legii nr. 112/1995, reținând aplicabilitatea cu prioritate a legii speciale în concurs cu normele de drept comun, cu condiția de a nu fi vătămate drepturi recunoscute prin convențiile și tratatele internaționale la care România este parte, dar nici drepturile dobândite ulterior în condițiilor legii speciale. Legea specială respectiv Legea nr. 10/2001 nu instituie criterii de preferință în favoarea chiriașului cumpărător, astfel cum se susține.

Astfel, neformularea sau respingerea unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 10/2001 nu conferă acestuia o deplină preferință în raport cu titlul fostului proprietar, însă are ca efect recunoașterea actualității dreptului de proprietate al chiriașului cumpărător și întrunirea în persoana acestuia a calității de titular al unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., ce se impune a fi ocrotit independent de modul de constituire a titlului statului, jurisprudența Curții Europene ale Dreptului Omului statuând că dobânditorul în temeiul legii speciale nu poate fi ținut să suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a imobilului în timpul regimului comunist.

In același sens practica I.C.C.J. și a Curții Constituționale au statuat că se impune a fi ocrotit cu precădere dreptul chiriașului cumpărător de bună credință, în favoarea căruia operează aparența de drept și principiul error communis facit jus . In cauză, prezumția de bună credință a pârâților instituită de art. 1889 C. civ. a fost întărită tocmai de lipsa oricărui demers întreprins de reclamanți pentru redobândirea imobilului.

Din perspectiva criteriilor sus menționate, Tribunalul a apreciat că reclamanții nu au dovedit actualitatea dreptului lor în sensul jurisprudenței Curții, în condițiile în care aceștia nu au formulat acțiuni pentru redobândirea drepturilor nici pe cale judiciară nici pe cale administrativă o perioadă suficient de îndelungată, independent dacă ar fi apreciată de la momentul la care puteau face acest lucru, după înlăturarea regimului comunist în decembrie 1989 sau de la momentul dobândirii de către pârâți a dreptului de proprietate în anul 1996, de la care au trecut aproximativ 10 ani.

S-a mai reținut de asemenea că aceștia nu pot să invoce o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO în sensul jurisprudenței Curții stabilit în cauzele Brumărescu, Străin, Pădurar, și alții, întrucât în acele cauze Curtea a avut în vedere alte situații de fapt respectiv inexistența totală a despăgubirii, (ipoteză neincidentă în cauză față de faptul că astfel cum am arătat reclamanții au primit o despăgubire consistentă la nivelul anului 1981, chiar dacă aceasta nu era deplin corespunzătoare valorii bunului) sau desființarea unor hotărâri prin care se recunoscuse drepturi foștilor proprietari asupra unor imobile, pe căi extraordinare de atac și pentru motive care limitau accesul foștilor proprietari la justiție (ipoteze de asemenea neincidente în cauză).

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții R.M. și R.C.A. iar prin decizia civilă nr. 51 din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București s-a respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente. Este nefondată critica formulată la punctul 1, cu privire la caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii primei instanțe cât privește aprecierea asupra naturii preluării imobilului. Astfel, instanța de fond a apreciat în sensul ca preluarea bunului s-a făcut în mod legal, în sensul respectării legislației în vigoare la acel moment, respectiv a prevederilor Decretului nr. 223/1974, făcându-se o diferențiere între noțiunile de preluare cu titlu și preluare abuzivă, fără ca una dintre acestea să o excludă pe cealaltă.

Conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a apreciat asupra caracterului abuziv al preluării imobilelor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, făcând distincție între bunurile preluate cu titlu și cele preluate fără titlu. Aceasta distincție, între preluarea abuzivă a bunurilor de către stat cu sau fără titlu valabil este făcută și în cadrul Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii. Prin urmare, considerentele avute în vedere cât privește caracterul abuziv al preluării bunului nu au un caracter contradictoriu, dezlegarea dată fiind temeinică și legală.

Și cea de-a doua critică este nefondată, instanța de fond soluționând toate capetele de cerere cu care a fost investită, în cuprinsul considerentelor hotărârii făcându-se referiri atât asupra naturii preluării bunului, cât și asupra cererii de revendicare, ca urmare a comparării titlurilor exhibate de părți, iar în cuprinsul dispozitivului se menționează soluția de respingere a acțiunii astfel cum a fost formulată, nefiind necesar ca soluția să vizeze fiecare capăt de cerere în parte . Astfel, instanța de apel a apreciat că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul ca prin această hotărâre s-a stabilit cu putere obligatorie pentru instanțele din tara prevalenta dispozițiilor legii speciale, în situația când acestea vin în conflict cu normele generale.

În cuprinsul acestei hotărâri instanța supremă a statuat în sensul că nu poate fi primită soluția dată de unele instanțe care recunosc aplicarea dreptului comun în concurs cu legea speciala, într-o acțiune în revendicare. Instanțele au fost practic obligate să analizeze aceste cauze prin prisma dispozițiilor legii speciale, cât și a practicii C.E.D.O. În cadrul acestui raționament se arată că „nerevendicarea imobilului în termenul de prescripție închide persoanei îndreptățite - verus dominus - orice posibilitate de a redobândi proprietatea imobilului de care a fost deposedat, situație în care acțiunea în revendicare urmează sa fie respinsă ca nefondată, daca se va reține că terțul dobânditor a fost de bună - credință.

Se mai retine că în această ipoteză restituirea bunului în natură este condiționată de anularea titlului terțului dobânditor. Prin urmare, reține instanța de apel că înalta Curte a dat eficiență, în cadrul acțiunilor în revendicare, teoriei aparenței de drept, iar cât privește compararea titlurilor s-a stabilit prevalenta titlului subdobânditorului de bună credință. Mai mult, în cadrul analizei temeiniciei acțiunii în revendicare, se apreciază ca necesar mai întâi a se statua asupra valabilității titlului terțului dobânditor, făcându-se în mod implicit trimitere la prevederile art. 45 din lege.

În situația în care există conflict între dispozițiile legii interne și normele comunitare este necesar a se stabili daca admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice . Astfel, în situația acestor neconcordanțe instanța trebuie să verifice dacă pârâtul din acțiunea în revendicare nu are la rândul său un bun în sensul Convenției, ipoteza care poate fi acceptata în situația în care există o hotărâre judecătorească anterioară prin care a fost consolidat titlul acestuia sau daca există o speranță legitima în acest sens, rezultată din prevederile legii speciale. S-a mai reținut ca fiind relevantă decizia C.E.D.O.

pronunțată în Cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a stabilit cu referire la acțiunile în revendicare având ca obiect bunuri preluate de stat în timpul regimului comunist și ulterior înstrăinate în temeiul legii către terțe persoane, ca fiind necesar ca „legislația să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri”. Și în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J.

s-a stabilit, cu referire la jurisprudența CEDO, ca în situația în care nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de către stat, iar titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să i se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri, în temeiul Legea nr. 10/2001, în situația în care aceasta a făcut demersuri pe această cale. S-a reținut astfel că pârâții în cauză au fost de bună credință la momentul dobândirii imobilului, contractul fiind încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte reclamanții nu au întreprins niciun demers administrativ sau judiciar prin care să tindă a redobândi bunul, demers ce ar fi putut sa creeze pârâților îndoiala în ce privește calitatea de proprietar a statului.

Mai reține instanța de apel că titlul pârâților a fost consolidat și din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 45 alin (2) din Legea nr. 10/2001, iar reclamanții nu au formulat acțiune în anularea contractului de vânzare - cumpărare deținut de pârâți în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. Pârâții au fost încredințați că au dobândit bunul de la adevăratul proprietar, câtă vreme preluarea s-a făcut cu titlu, emis în conformitate cu prevederile legale în vigoare la acel moment, acest act nefiind desființat.

Prin urmare, având în vedere cele mai sus reținute, instanța de apel a apreciat că pârâții dețin „un bun” din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 CEDO, iar reclamanții pe de alta parte nu pot justifica existența unui „bun” în sensul Convenției, în condițiile în care titlul de proprietate al pârâților nu a fost niciodată contestat, iar reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească prin care să se constate caracterul abuziv al preluării sau o decizie administrativa care sa le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului și nici nu au utilizat căile legale pe care le-au avut la îndemână în vederea redobândirii bunului, care le-ar fi putut oferi „speranța legitimă” că vor dobândi bunul în litigiu.

Astfel, atât din perspectiva dispozițiilor legii speciale, cât și a celor reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 în sensul prevalentei titlului subdobânditorului de bună credință, al practicii C.E.D.O. în materie, instanța de apel a apreciat că în cauză parații sunt cei care justifică un drept actual și un titlu de proprietate preferabil. împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții R.M. și R.C.A. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează în esență nelegalitatea hotărârii sub următoarele aspecte: Se susține că nici instanța de fond nici cea de apel nu s-au pronunțat explicit pe primul capăt de cerere, făcându-se și o interpretare greșită a Deciziei nr. 33/2005 dată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Ca atare susțin recurenții că în nici un caz, neformularea unei acțiuni în nulitatea unui act juridic nu echivalează cu recunoașterea actualității dreptului chiriașului cumpărător și întrunirea în persoana acestuia a calității de titular de bun actual în sensul Protocolului nr. 1 la C.E.D.O. Astfel recurenții susțin că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de obiectul dedus judecății, iar neformularea unor acțiuni pentru redobândirea dreptului de proprietate o perioadă suficient de lungă nu înseamnă că nu și-au dovedit actualitatea dreptului lor. In drept recurenții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Acțiunea reclamanților întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. a fost înaintată la 26 septembrie 2007 (precizată apoi la 23 mai 2008) după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe regula comparării titlurilor de proprietate ale părților, în condițiile art. 480 C. civ., este înlăturată de dispozițiile legii speciale menționate, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant” („legile speciale derogă de la cele generale”). În acest sens, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării unor bunuri preluate de stat fără titlu valabil, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001, chiar dacă nu cuprinde dispoziții în ceea ce privește pe foștii chiriași, actualii proprietari ai imobilului, în Capitolul III, referitor la procedurile de restituire, prevede, în ipoteza reglementată de art. 18 lit. c) din Lege și care este și cea din cauza de față, că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Ca atare, pentru a se putea realiza scopul acțiunii în revendicare, și anume redobândirea imobilului, reclamanta trebuia să probeze că nu se află în ipoteza textului de lege sus-menționat, demers care implica atacarea ridului de proprietate al pârâților în termenul și în condițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. l0/2001, în forma actuală (fost art. 46 alin. (5) în forma legii de la data intrării în vigoare).

De asemenea, și dacă, după apariția legii în discuție, reclamanții optau pentru formularea acțiunii în revendicare, fără ca aceasta să fie însoțită de o cerere distinctă privind nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâți sau fără să se fi obținut, anterior, desființarea actului juridic respectiv, aceștia trebuiau să promoveze acțiunea respectivă în termenul de contestare a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâți, reglementat de textul sus-menționat.

Astfel, acțiunea în revendicare își păstrează, incontestabil, caracterul imprescriptibil, dar, cum deja s-a arătat, fiind introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu urmează regulile clasice ale acțiunii în revendicare de drept comun, și anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părților după criteriul dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit de la autori diferiți, ci regulile rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale legii menționate.

În consecință, este important, din punct de vedere juridic, ca titlul de proprietate al pârâților să poată fi examinat, inclusiv în cadrul acțiunii în revendicare, ceea ce presupunea respectarea termenului prevăzut de legea specială pentru atacarea actului de vânzare-cumpărare respectiv; în caz contrar, contractul încheiat de pârâți, nefiind contestat în termen, se consolidează în mod retroactiv, cu consecința imposibilității exercitării controlului judiciar și a păstrării imobilului de către cumpărători. Reclamanții au formulat acțiunea ce formează obiectul cauzei de față după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 26 septembrie 2007, cu nerespectarea termenului reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru a se putea verifica titlul de proprietate al pârâților, conform legii speciale.

In consecință, titlul de proprietate al pârâților, nefiind atacat în termen, s-a consolidat retroactiv, neputându-se verifica, în prezent, dacă dreptul dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare a fost transmis cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. De asemenea, reclamanții nu au invocat nici un argument care să justifice promovarea tardivă a demersului său judiciar și care să se circumscrie în „motive independente de voința” lor, în sensul celor stabilite prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, motive care să îi fi împiedicat pe aceștia să urmeze dispozițiile legii speciale pentru recuperarea bunului, în condițiile și termenul sus arătate.

Pe de altă parte, astfel după cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 33/2008, există o a doua cerință reținută de instanța supremă, ca premisă a formulării acțiunii în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, și anume „bunul să nu fi fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea Legii nr. 112/1995, de către chiriași”. Această condiție, ce trebuie îndeplinită cumulativ cu cea referitoare la împrejurările independente de voința fostului proprietar, este reținută de Înalta Curte în considerarea jurisprudenței C.E.D.O., care nu confirmă repararea unor încălcări aduse dreptului de proprietate al fostului proprietar prin crearea unor noi neajunsuri, de data aceasta, titularului actual al dreptului în discuție.

De asemenea, se are în vedere, din perspectiva dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenție, și principiul preeminent dreptului, ca element de patrimoniu comun statelor contractante, și care implică respectarea principiului securității raporturilor juridice. Or, în speță, neatacând în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală (și care a expirat 14 august 2002), contractul de vânzare - cumpărare încheiat de foștii chiriași pentru imobilul în litigiu, acest act juridic s-a consolidat retroactiv, fără ca reclamanții să poată supune dezbaterii, în prezentul proces, pornit ulterior împlinirii termenului de prescripție, legalitatea contractului respectiv.

Ca atare, susținerile sale privind încheierea actului juridic sus-menționat cu rea credință și cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu pot fi examinate în cauza de față, în absența respectării termenului prevăzut de legea specială pentru contestarea actului juridic enunțat. Argumentele reclamanților privind nevalabilitatea titlului statului de preluare a bunului revendicat și existența dovezilor care atestă dreptul său de proprietate nu pot fi, nici ele, analizate în absența respectării termenului de contestare a titlului pârâților.

Pe de altă parte, din perspectiva Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, documentul european asigură protecția dreptului de proprietate, în condițiile art. 1 din Protocol nr. 1 adițional, în cazul „bunurilor” părții, noțiune care vizează fie „bunuri actuale”, fie valorile patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Speranța reclamanților de a li se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, hotărârea C.E.D.O.

din 1 decembrie 2005). În prima ipoteză, un „bun actual” pentru care se solicită aplicare garanțiilor din Convenție, din perspectiva Protocolului nr. 1, se referă ori la existența bunului în patrimoniul părții, la data la care se pretinde protecția documentului european, ori la existența unei hotărâri judecătorești care să recunoască un asemenea drept, recurenții neaflându-se în niciunul dintre cele două cazuri. Imobilul solicitat în prezentul dosar nu se află în proprietatea reclamanților ceea ce a și generat formularea, de către aceștia a acțiunii de față, și nici nu există o hotărâre de recunoaștere din partea unei instanțe de judecată a dreptului respectiv; așadar, partea nu este titulara unui „bun” din perspectiva Convenției Europene.

De asemenea, reclamanții nu au nici o speranța legitimă de a-1 obține în cadrul unei acțiuni în revendicare formulată în temeiul dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deoarece actul normativ menționat, ca lege specială, înlătură aplicarea art. 480 C. civ., potrivit regulii enunțate mai sus, deci, demersul său nu se sprijină pe dispozițiile legii actuale. Astfel din perspectiva celor expuse, este de reținut că la data introducerii acțiunii reclamanții nu aveau nici un bun și nici o speranță legitimă de a li se restitui imobilul revendicat, în condițiile în care nu pot justifica existența unui „bun” în sensul Convenției și în condițiile în care reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească care să le recunoască un asemenea drept.

Față de cele expuse, susținerile recurenților sunt nefondate, motivele invocate nu se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții R.M. și R.C.A. împotriva deciziei nr. 51/ A din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX - a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2011.