ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1530/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1530/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

Sentința Civilă nr. 360 din 13 martie 2009 Tribunalul București a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut următoarele:

Decizia

de preluare a bunului de către stat a fost emisă în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 223/1974, fiind deci legală. Decretul nr. 223/1974

contravenea însă dispozițiilor art. 8 și 10 din Constituția României în vigoare

la acel moment, dispozițiilor art. 481 C. civ., și dispozițiilor art. 17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, preluarea imobilului făcându-se

deci, cu titlu dar în mod abuziv.

Cât privește compararea titlurilor

părților și la stabilirea preferabilității unuia dintre ele, în lumina

dispozițiilor legale aplicabile, a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție și a practicii în materie a Curții Europene a

Drepturilor Omului, prima instanță a avut în vedere următoarele:

Părțile se află în situația în care

invocă fiecare un titlu de proprietate, provenit de la autori diferiți,

situație pentru care jurisprudența a consacrat regula preferabilității titlului

după puterea titlului autorului. Această regulă nu mai poate fi aplicată ca

atare după pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 de către I.C.C.J, care a stabilit

în recursul în interesul legii alte reguli aplicabile în concursul dintre

fostul proprietar și dobânditorul în baza Legii nr. 112/1995, reținând

aplicabilitatea cu prioritate a legii speciale în concurs cu normele de drept

comun, cu condiția de a nu fi vătămate drepturi recunoscute prin convențiile și

tratatele internaționale la care România este parte, dar nici drepturile

dobândite ulterior în condițiilor legii speciale.

Legea specială respectiv Legea nr. 10/2001

nu instituie criterii de preferință în favoarea chiriașului cumpărător, astfel cum

se susține.

Astfel, neformularea sau respingerea

unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 10/2001 nu conferă acestuia o deplină preferință în

raport cu titlul fostului proprietar, însă are ca efect recunoașterea

actualității dreptului de proprietate al chiriașului cumpărător și întrunirea

în persoana acestuia a calității de titular al unui bun actual în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., ce se impune a fi ocrotit independent de

modul de constituire a titlului statului, jurisprudența Curții Europene ale

Dreptului Omului statuând că dobânditorul în temeiul legii speciale nu poate fi

ținut să suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a

imobilului în timpul regimului comunist. In același sens practica I.C.C.J. și a

Curții Constituționale au statuat că se impune a fi ocrotit cu precădere

dreptul chiriașului cumpărător de bună credință, în favoarea căruia operează

aparența de drept și principiul error communis facit jus . In cauză, prezumția

de bună credință a pârâților instituită de art. 1889 C. civ. a fost întărită

tocmai de lipsa oricărui demers întreprins de reclamanți pentru redobândirea

imobilului.

Din perspectiva criteriilor sus

menționate, Tribunalul a apreciat că reclamanții nu au dovedit actualitatea

dreptului lor în sensul jurisprudenței Curții, în condițiile în care aceștia nu

au formulat acțiuni pentru redobândirea drepturilor nici pe cale judiciară nici

pe cale administrativă o perioadă suficient de îndelungată, independent dacă ar

fi apreciată de la momentul la care puteau face acest lucru, după înlăturarea

regimului comunist în decembrie 1989 sau de la momentul dobândirii de către

pârâți a dreptului de proprietate în anul 1996, de la care au trecut aproximativ

10 ani.

S-a mai reținut de asemenea că aceștia

nu pot să invoce o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO în sensul

jurisprudenței Curții stabilit în cauzele Brumărescu, Străin, Pădurar, și

alții, întrucât în acele cauze Curtea a avut în vedere alte situații de fapt

respectiv inexistența totală a despăgubirii, (ipoteză neincidentă în cauză față

de faptul că astfel cum am arătat reclamanții au primit o despăgubire

consistentă la nivelul anului 1981, chiar dacă aceasta nu era deplin corespunzătoare

valorii bunului) sau desființarea unor hotărâri prin care se recunoscuse

drepturi foștilor proprietari asupra unor imobile, pe căi extraordinare de atac

și pentru motive care limitau accesul foștilor proprietari la justiție (ipoteze

de asemenea neincidente în cauză).

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel reclamanții R.M. și R.C.A. iar prin decizia civilă nr. 51 din 16 februarie

2010 a Curții de Apel București s-a respins apelul ca nefondat pentru

următoarele considerente.

Este nefondată critica formulată la

punctul 1, cu privire la caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii

primei instanțe cât privește aprecierea asupra naturii preluării imobilului.

Astfel, instanța de fond a apreciat în

sensul ca preluarea bunului s-a făcut în mod legal, în sensul respectării

legislației în vigoare la acel moment, respectiv a prevederilor Decretului nr. 223/1974,

făcându-se o diferențiere între noțiunile de preluare cu titlu și preluare

abuzivă, fără ca una dintre acestea să o excludă pe cealaltă.

Conform prevederilor art. 2 din Legea nr.

10/2001 legiuitorul a apreciat asupra caracterului abuziv al preluării

imobilelor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, făcând distincție

între bunurile preluate cu titlu și cele preluate fără titlu.

Aceasta distincție, între preluarea

abuzivă a bunurilor de către stat cu sau fără titlu valabil este făcută și în

cadrul Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în

recurs în interesul legii.

Prin urmare, considerentele avute în

vedere cât privește caracterul abuziv al preluării bunului nu au un caracter

contradictoriu, dezlegarea dată fiind temeinică și legală.

Și cea de-a doua critică este nefondată,

instanța de fond soluționând toate capetele de cerere cu care a fost investită,

în cuprinsul considerentelor hotărârii făcându-se referiri atât asupra naturii

preluării bunului, cât și asupra cererii de revendicare, ca urmare a comparării

titlurilor exhibate de părți, iar în cuprinsul dispozitivului se menționează

soluția de respingere a acțiunii astfel cum a fost formulată, nefiind necesar

ca soluția să vizeze fiecare capăt de cerere în parte .

Astfel, instanța de apel a apreciat că

instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul ca prin această

hotărâre s-a stabilit cu putere obligatorie pentru instanțele din tara

prevalenta dispozițiilor legii speciale, în situația când acestea vin în

conflict cu normele generale.

În cuprinsul acestei hotărâri instanța

supremă a statuat în sensul că nu poate fi primită soluția dată de unele

instanțe care recunosc aplicarea dreptului comun în concurs cu legea speciala,

într-o acțiune în revendicare. Instanțele au fost practic obligate să analizeze

aceste cauze prin prisma dispozițiilor legii speciale, cât și a practicii C.E.D.O.

În cadrul acestui raționament se arată

că „nerevendicarea imobilului în termenul de prescripție închide persoanei

îndreptățite - verus dominus - orice posibilitate de a redobândi proprietatea

imobilului de care a fost deposedat, situație în care acțiunea în revendicare

urmează sa fie respinsă ca nefondată, daca se va reține că terțul dobânditor a

fost de bună - credință. Se mai retine că în această ipoteză restituirea

bunului în natură este condiționată de anularea titlului terțului dobânditor.

Prin urmare, reține instanța de apel

că înalta Curte a dat eficiență, în cadrul acțiunilor în revendicare, teoriei

aparenței de drept, iar cât privește compararea titlurilor s-a stabilit

prevalenta titlului subdobânditorului de bună credință.

Mai mult, în cadrul analizei

temeiniciei acțiunii în revendicare, se apreciază ca necesar mai întâi a se

statua asupra valabilității titlului terțului dobânditor, făcându-se în mod

implicit trimitere la prevederile art. 45 din lege.

În situația în care există conflict

între dispozițiile legii interne și normele comunitare este necesar a se

stabili daca admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice .

Astfel, în situația acestor

neconcordanțe instanța trebuie să verifice dacă pârâtul din acțiunea în

revendicare nu are la rândul său un bun în sensul Convenției, ipoteza care

poate fi acceptata în situația în care există o hotărâre judecătorească

anterioară prin care a fost consolidat titlul acestuia sau daca există o

speranță legitima în acest sens, rezultată din prevederile legii speciale.

S-a mai reținut ca fiind relevantă

decizia C.E.D.O. pronunțată în Cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe,

prin care s-a stabilit cu referire la acțiunile în revendicare având ca obiect

bunuri preluate de stat în timpul regimului comunist și ulterior înstrăinate în

temeiul legii către terțe persoane, ca fiind necesar ca „legislația să facă

posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei

cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu

fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod

corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri”.

Și în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 a

I.C.C.J. s-a stabilit, cu referire la jurisprudența CEDO, ca în situația în

care nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de

către stat, iar titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să i se

plătească persoanei îndreptățite despăgubiri, în temeiul Legea nr. 10/2001, în

situația în care aceasta a făcut demersuri pe această cale.

S-a reținut astfel că pârâții în cauză

au fost de bună credință la momentul dobândirii imobilului, contractul fiind

încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte

reclamanții nu au întreprins niciun demers administrativ sau judiciar prin care

să tindă a redobândi bunul, demers ce ar fi putut sa creeze pârâților îndoiala

în ce privește calitatea de proprietar a statului.

Mai reține instanța de apel că titlul

pârâților a fost consolidat și din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 45

alin (2) din Legea nr. 10/2001, iar reclamanții nu au formulat acțiune în

anularea contractului de vânzare - cumpărare deținut de pârâți în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Pârâții au fost încredințați că au

dobândit bunul de la adevăratul proprietar, câtă vreme preluarea s-a făcut cu

titlu, emis în conformitate cu prevederile legale în vigoare la acel moment,

acest act nefiind desființat.

Prin urmare, având în vedere cele mai

sus reținute, instanța de apel a apreciat că pârâții dețin „un bun” din

perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 CEDO, iar reclamanții pe de

alta parte nu pot justifica existența unui „bun” în sensul Convenției, în

condițiile în care titlul de proprietate al pârâților nu a fost niciodată

contestat, iar reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească prin care să se

constate caracterul abuziv al preluării sau o decizie administrativa care sa le

recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului și nici nu au utilizat

căile legale pe care le-au avut la îndemână în vederea redobândirii bunului,

care le-ar fi putut oferi „speranța legitimă” că vor dobândi bunul în litigiu.

Astfel, atât din perspectiva

dispozițiilor legii speciale, cât și a celor reținute de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 în sensul prevalentei titlului

subdobânditorului de bună credință, al practicii C.E.D.O. în materie, instanța

de apel a apreciat că în cauză parații sunt cei care justifică un drept actual

și un titlu de proprietate preferabil.

împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs reclamanții R.M. și R.C.A. solicitând modificarea ei în sensul admiterii

apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează în esență nelegalitatea hotărârii sub următoarele aspecte:

Se susține că nici instanța de fond

nici cea de apel nu s-au pronunțat explicit pe primul capăt de cerere,

făcându-se și o interpretare greșită a Deciziei nr. 33/2005 dată de înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Ca atare susțin recurenții că în nici

un caz, neformularea unei acțiuni în nulitatea unui act juridic nu echivalează

cu recunoașterea actualității dreptului chiriașului cumpărător și întrunirea în

persoana acestuia a calității de titular de bun actual în sensul Protocolului nr.

1 la C.E.D.O.

Astfel recurenții susțin că instanța

de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de obiectul

dedus judecății, iar neformularea unor acțiuni pentru redobândirea dreptului de

proprietate o perioadă suficient de lungă nu înseamnă că nu și-au dovedit

actualitatea dreptului lor.

In drept recurenții au invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând hotărârea instanței de apel

prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Acțiunea reclamanților întemeiată pe

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. a fost înaintată la 26 septembrie 2007

(precizată apoi la 23 mai 2008) după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

acțiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe regula comparării

titlurilor de proprietate ale părților, în condițiile art. 480 C. civ., este

înlăturată de dispozițiile legii speciale menționate, conform principiului de

drept „specialia generalibus derogant” („legile speciale derogă de la cele

generale”).

În acest sens, art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării unor bunuri preluate de

stat fără titlu valabil, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001, chiar dacă nu cuprinde dispoziții în ceea ce privește pe

foștii chiriași, actualii proprietari ai imobilului, în Capitolul III,

referitor la procedurile de restituire, prevede, în ipoteza reglementată de art.

18 lit. c) din Lege și care este și cea din cauza de față, că măsurile

reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a

fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Ca atare, pentru a se putea realiza

scopul acțiunii în revendicare, și anume redobândirea imobilului, reclamanta trebuia

să probeze că nu se află în ipoteza textului de lege sus-menționat, demers care

implica atacarea ridului de proprietate al pârâților în termenul și în

condițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. l0/2001, în forma actuală (fost art.

46 alin. (5) în forma legii de la data intrării în vigoare).

De asemenea, și dacă, după apariția

legii în discuție, reclamanții optau pentru formularea acțiunii în revendicare,

fără ca aceasta să fie însoțită de o cerere distinctă privind nulitatea

contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâți sau fără să se fi

obținut, anterior, desființarea actului juridic respectiv, aceștia trebuiau să

promoveze acțiunea respectivă în termenul de contestare a contractului de

vânzare - cumpărare încheiat de pârâți, reglementat de textul sus-menționat.

Astfel, acțiunea în revendicare își

păstrează, incontestabil, caracterul imprescriptibil, dar, cum deja s-a arătat,

fiind introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu urmează

regulile clasice ale acțiunii în revendicare de drept comun, și anume cele

privind compararea titlurilor de proprietate ale părților după criteriul

dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit de la autori

diferiți, ci regulile rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept

substanțial ale legii menționate.

În consecință, este important, din

punct de vedere juridic, ca titlul de proprietate al pârâților să poată fi

examinat, inclusiv în cadrul acțiunii în revendicare, ceea ce presupunea

respectarea termenului prevăzut de legea specială pentru atacarea actului de

vânzare-cumpărare respectiv; în caz contrar, contractul încheiat de pârâți,

nefiind contestat în termen, se consolidează în mod retroactiv, cu consecința

imposibilității exercitării controlului judiciar și a păstrării imobilului de

către cumpărători.

Reclamanții au formulat acțiunea ce

formează obiectul cauzei de față după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

la 26 septembrie 2007, cu nerespectarea termenului reglementat de art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, pentru a se putea verifica titlul de proprietate al

pârâților, conform legii speciale.

In consecință, titlul de proprietate

al pârâților, nefiind atacat în termen, s-a consolidat retroactiv, neputându-se

verifica, în prezent, dacă dreptul dobândit în baza contractului de

vânzare-cumpărare a fost transmis cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

De asemenea, reclamanții nu au invocat

nici un argument care să justifice promovarea tardivă a demersului său judiciar

și care să se circumscrie în „motive independente de voința” lor, în sensul

celor stabilite prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33/2008,

pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, motive care

să îi fi împiedicat pe aceștia să urmeze dispozițiile legii speciale pentru

recuperarea bunului, în condițiile și termenul sus arătate.

Pe de altă parte, astfel după cum

rezultă din considerentele Deciziei nr. 33/2008, există o a doua cerință

reținută de instanța supremă, ca premisă a formulării acțiunii în revendicare

de drept comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, și anume „bunul să

nu fi fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea Legii nr. 112/1995, de

către chiriași”. Această condiție, ce trebuie îndeplinită cumulativ cu cea

referitoare la împrejurările independente de voința fostului proprietar, este

reținută de Înalta Curte în considerarea jurisprudenței C.E.D.O., care nu

confirmă repararea unor încălcări aduse dreptului de proprietate al fostului

proprietar prin crearea unor noi neajunsuri, de data aceasta, titularului

actual al dreptului în discuție.

De asemenea, se are în vedere, din

perspectiva dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenție,

și principiul preeminent dreptului, ca element de patrimoniu comun statelor

contractante, și care implică respectarea principiului securității raporturilor

juridice.

Or, în speță, neatacând în termenul de

prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma

actuală (și care a expirat 14 august 2002), contractul de vânzare - cumpărare

încheiat de foștii chiriași pentru imobilul în litigiu, acest act juridic s-a

consolidat retroactiv, fără ca reclamanții să poată supune dezbaterii, în

prezentul proces, pornit ulterior împlinirii termenului de prescripție,

legalitatea contractului respectiv. Ca atare, susținerile sale privind

încheierea actului juridic sus-menționat cu rea credință și cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu pot fi examinate în cauza de față, în

absența respectării termenului prevăzut de legea specială pentru contestarea

actului juridic enunțat. Argumentele reclamanților privind nevalabilitatea

titlului statului de preluare a bunului revendicat și existența dovezilor care

atestă dreptul său de proprietate nu pot fi, nici ele, analizate în absența respectării

termenului de contestare a titlului pârâților.

Pe de altă parte, din perspectiva

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

documentul european asigură protecția dreptului de proprietate, în condițiile art.

1 din Protocol nr. 1 adițional, în cazul „bunurilor” părții, noțiune care

vizează fie „bunuri actuale”, fie valorile patrimoniale, inclusiv creanțe, în

virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă”

de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.

Speranța reclamanților de a li se

recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi

considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru

contra României, hotărârea C.E.D.O. din 1 decembrie 2005).

În prima ipoteză, un „bun actual”

pentru care se solicită aplicare garanțiilor din Convenție, din perspectiva

Protocolului nr. 1, se referă ori la existența bunului în patrimoniul părții,

la data la care se pretinde protecția documentului european, ori la existența

unei hotărâri judecătorești care să recunoască un asemenea drept, recurenții

neaflându-se în niciunul dintre cele două cazuri.

Imobilul solicitat în prezentul dosar

nu se află în proprietatea reclamanților ceea ce a și generat formularea, de

către aceștia a acțiunii de față, și nici nu există o hotărâre de recunoaștere

din partea unei instanțe de judecată a dreptului respectiv; așadar, partea nu

este titulara unui „bun” din perspectiva Convenției Europene.

De asemenea, reclamanții nu au nici o

speranța legitimă de a-1 obține în cadrul unei acțiuni în revendicare formulată

în temeiul dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

deoarece actul normativ menționat, ca lege specială, înlătură aplicarea art. 480

C. civ., potrivit regulii enunțate mai sus, deci, demersul său nu se sprijină

pe dispozițiile legii actuale.

Astfel din perspectiva celor expuse,

este de reținut că la data introducerii acțiunii reclamanții nu aveau nici un

bun și nici o speranță legitimă de a li se restitui imobilul revendicat, în

condițiile în care nu pot justifica existența unui „bun” în sensul Convenției

și în condițiile în care reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească care să

le recunoască un asemenea drept.

Față de cele expuse, susținerile

recurenților sunt nefondate, motivele invocate nu se circumscriu art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții R.M. și R.C.A. împotriva deciziei nr. 51/ A din 16 februarie 2010

a Curții de Apel București, secția a IX - a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 februarie 2011.