ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6626/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6626/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului civil de față,

Analizând actele și lucrările dosarului,

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 2006 din 16 decembrie 2010. Tribunalul București, secția a III a civilă,

a respins cererea formulată de reclamanții V.V. și V.A. în contradictoriu cu pârâtele

T.E. și T.I.S.

A

disjuns cererea de chemare în judecată formulată de pârâte

în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București, prin primar general,

Ministerul Economiei și Finanțelor și SC H.N. SA și a dispus formarea unui dosar

separat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că reclamanții sunt foștii proprietari ai apartamentului nr. X1., situat în București,

str. P. și a terenului aferent, imobil preluat de la aceștia în temeiul Decretului

nr. 223/1974 prin decizia nr. 311 din 31 martie 1975, modificată prin decizia

nr. 957 din 14 iunie 1975.

Prin contractul de vânzare - cumpărare

nr. V1. din 6 noiembrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995, Municipiul București reprezentat

de SC H.N. SA a înstrăinat pârâților T.A. și T.E. apartamentul în litigiu, alcătuit

din vestibul, 4 camere, bucătărie, baie, debara, oficiu, cămară, WC serviciu, 2

balcoane, logie, garaj și boxă.

Imobilul intră sub incidența dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 încadrându-se în ipoteza art. 1 și 2 din acest act normativ, fiind

un imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Reclamanții au formulat notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001, precum și cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995.

După formularea notificării, reclamanții

au formulat și cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului soluționată

definitiv prin sentința civilă nr. 18898 din 8 decembrie 2006 de Judecătoria sectorului

1 București, hotărâre rămasă definitivă prin respingerea apelului prin decizia

nr. 616A din 21 mai 2007 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, constatându-se

nevalabilitatea titlului statului și a celor două decizii.

La data de 2 iunie 2008 reclamanții au

formulat prezenta acțiune prin care revendică imobilul în litigiu de la foști chiriași

care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995.

A mai reținut tribunalul că titlul de proprietate

al pârâților, reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995 este preferabil întrucât pârâții au fost de bună - credință la

încheierea actului, iar contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat și că

respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare în cauza de față nu aduce

atingere dreptului reclamantei la respectarea bunurilor, drept garantat de Articolul

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale.

Interesul patrimonial care rezultă în mod

cert din constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi transformat într-o

valoare patrimonială susceptibilă de a beneficia de protecția dispozițiilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție decât dacă persoana interesată

a procedat la valorificarea acestui interes prin procedura prevăzută de legea de

reparație, în speță Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 825A din 30 noiembrie

2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.

Instanța de apel a constatat că prima instanță

a reținut corect că reclamanții sunt foștii proprietari ai imobilului preluat fără

titlu de către stat și că titlul pârâților este preferabil, raportat la dispozițiile

dreptului comun dar și la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat înainte de intrarea

în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, iar dreptul ce face obiectul

unei contestații în justiție sau care apare doar ca o simplă pretenție ce se poate

susține nu reprezintă o „speranță legitimă", protejată de art. 1 din protocol.

Jurisprudența recentă a instanței europene

a stabilit că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă, prin dispozitiv, au dispus în mod expres

restituirea bunului.

Or, reclamanții nu se găsesc în această

situație, pentru că, prin sentința civilă nr. 18898 din 8 decembrie 2006, Judecătoria

sectorului 1 a constatat doar preluarea fără titlu a imobilului.

Instanța de apel a constatat că este nefondată

și critica potrivit căreia s-au încălcat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție,

în condițiile în care reclamanții aveau posibilitatea să solicite constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare cumpărare și nu au facut-o.

De asemenea, instanța de apel a reținut

că nesocotirea termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu constituie o încălcare

a principiului violării proprietății, prin raportare la jurisprudența C.E.D.O.

Cum dreptul pârâților s-a consolidat prin

necontestarea în termen a contractului de vânzare cumpărare, nu mai era necesar

ca instanța să facă analiza bunei - credințe a acestora.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

au declarat recurs reclamanții V.V. V.A.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și

9 din C. proc. civ., recurenții au arătat că justificarea respingerii acțiunii în

revendicare s-a întemeiat pe superficialitatea și lipsa de substanță a motivării,

în condițiile în care instituțiile de drept analizate erau susceptibile de cu totul

alte interpretări.

Astfel, incidența Legii nr. 10/2001 a fost

constatată cu încălcarea principiului disponibilității și al contradictorialității,

pentru că instanțele au fost investite cu o acțiune în revendicare de drept comun.

Chiar dacă Legea nr. 10/2001 este o lege

specială și se aplică cu prioritate, aceasta nu înlătură calea acțiunii în revendicare

îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat ai bunului revendicat, pentru

că legea reglementează o procedură administrativă doar pentru bunurile care erau

deținute de stat la data intrării sale în vigoare.

De asemenea, analiza acțiunii în revendicare

în baza dreptului comun nu înseamnă o eludare a dispozițiilor art. 46 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, iar trimiterea la procedura administrativă reprezintă o încălcare

a dreptului de acces la justiție.

Aplicarea în cauză a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 reprezintă o motivare străină de cauză și consacră cu caracter definitiv

ingerința în dreptul de proprietate al reclamanților, cu consecința încălcării

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Deși instanța de apel a reținut că titlul

de proprietate al intimaților este preferabil, nu a existat o comparare a titlurilor

pe dispozițiile dreptului comun.

Cât privește susținerea că nulitatea contractului

de vânzare cumpărare nu a fost solicitată pe cale judecătorească, recurenții au

susținut că obligația de a deschide proces împotriva actelor administrative sau

de a proceda la anularea contractului de vânzare cumpărare înseamnă suportarea unei

poveri disproporționate, de natură a aduce atingere însăși substanței dreptului

de acces la justiție.

Cu referire la Legea nr. 112/1995, instanța

trebuia să aibă în vedere faptul că aceasta era aplicabilă doar bunurilor trecute

cu titlu în proprietatea statului și că nici o dispoziție internă nu acordă statului

dreptul de a vinde un bun care se regăsea defacto în patrimoniul său și pentru care

nu avea un titlu.

În aceste condiții, este aberantă susținerea

instanței că actul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 sau că pârâții au fost de bună-credință la momentul încheierii

acestuia.

Invocând jurisprudența C.E.D.O. și cauza

pilot Atanasiu și alții împotriva României, recurenții au arătat că au un bun care

se bucură de protecția oferită de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, pentru că există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a

constatat nelegalitatea preluării imobilului de către stat.

Criticile formulate permit încadrarea recursului

în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru

cele ce se vor arăta în continuare.

Recurenții au arătat că incidența Legii

nr. 10/2001 a fost constatată cu încălcarea principiului disponibilității și al

contradictorialitătii, în condițiile în care au fost investite cu o acțiune în revendicare

de drept comun.

Această susținere nu poate fi primită,

pentru că, atât prima instanță cât și instanța de apel nu au analizat temeinicia

acțiunii în revendicare promovată de reclamanții prin raportare la dispozițiile

legii speciale, ci prin raportare la dispozițiile dreptului comun.

Este adevărat că în considerentele hotărârilor

pronunțate de cele două instanțe se fac referiri și la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

dar acestea sunt făcute în contextul analizei titlurilor exhibate de părți și acordării

preferabilității titlului pârâtului, motiv pentru care argumentele pe care se sprijină

soluția instanței de apel nu sunt străine de cauză.

Analiza instanțelor de judecat nu a înlăturat

calea acțiunii în revendicare, așa cum pretind reclamanții, pentru că, dacă ar fi

adoptat o astfel de soluție, instanțele ar fi respins acțiunea ca inadmisibilă și

nu ca neîntemeiată.

Astfel, instanța de apel a subliniat că

titlul pârâților este preferabil raportat la dispozițiile dreptului comun, dar și

la dispozițiile Legii nr. 10/2001. Dispozițiile legii speciale, însă, nu au fost

temeiul în baza căruia instanțele au soluționat acțiunea în revendicare, pentru

că instanțele au constatat doar că reclamanții nu au o speranță legitimă, în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție sau un titlu, în sensul dreptului

intern, pentru că nu au parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin faptul că fondul raportului juridic

dedus judecății a constituit obiect de analiză al instanțelor, acestea nu au încălcat

nici dreptul de acces la justiție, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care nu garantează dreptul

părților de a obține în instanță rezolvarea favorabilă a pretențiilor lor.

Cât privește fondul pretențiilor deduse

judecății, se constată că reclamanții au sesizat instanțele de judecată cu o acțiune

în revendicare, promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin

care au solicitat restituirea unor imobile de la alte persoane juridice decât statul.

Atât reclamanții cât și pârâții au pretins că dețin câte un titlu asupra imobilului

în litigiu, primii invocând contractul de vânzare cumpărare nr. 3749/1968, iar pârâții

contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 6 noiembrie 1996.

Atât în doctrină cât și în jurisprudență

este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părți fac dovada unui

titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor

părților, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.

Reclamanții pretind că titlul lor de proprietate

este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de titlul lor, cel al pârâților

provine de la un neproprietar.

Această susținere nu poate fi avută în

vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamanților nu este un drept consolidat

și nici nu este actual.

Imobilul în litigiu a fost preluat de stat

în baza Decretului nr. 223/1974, dar acest aspect, prin el însuși, nu este de natură

a demonstra că titlul pârâților este mai puțin caracterizat în comparație cu cel

al reclamanților.

Chiar dacă actul de preluare de către stat

a fost contestat de reclamanți, iar prin sentința civilă nr, 18898 din 8 decembrie

2006, definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului 1 București a constatat

preluarea fără titlu a imobilului, la data dobândirii dreptului de proprietate de

către pârâți, Statul Român beneficia de aparențe mai puternice că are calitatea

de proprietar.

Or, acest lucru este important, deoarece

în acțiunea în revendicare în care ambele părți invocă existența unui titlu legal

de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili

și care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puțin,

beneficia de aparențe mai puternice că îndeplinește această calitate.

Reclamanții nu dețin un titlu mai preferabil,

deoarece bunul a ieșit din patrimoniul lor, ca efect al preluării, iar dreptul de

proprietate nu a fost consolidat prin nici o hotărâre administrativă sau judiciară

ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarilor inițiali.

De altfel, prin decizia pronunțată în interesul

Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 108 din 23 februarie

2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală

se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană

a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Decizia dată de instanța supremă în interesul

legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor

în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii

proprietari și terții dobânditori ai imobilelor.

Astfel, Înalta Curte a reținut că este

necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea

de Convenție sau principiului securității juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat

că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze

de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, instanțele

fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt,

cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

Soluția se regăsește și în jurisprudența

C.E.D.O., în cauzele în care au fost analizate încălcări ale dreptului de proprietate

de către autoritățile române.

Astfel, în ceea ce privește noțiunea de

„bun", Curtea europeană a decis că poate cuprinde atât „bunurile existente"

cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența

C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești

definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate

(a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României cauza Athanasiu Marshall

împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, parag. 23, etc).

În schimb, Curtea europeană a statuat că

nu vor fi considerate „bunuri", în sensul art. menționat speranța de a redobândi

un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională,

care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva

României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii

Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva

României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva

României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, parag. 29, etc).

Jurisprudența Curții europene, extrem de

nuanțată, a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărui caz, iar în cauza pilot Măria Atanasiu și alții împotriva

României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar,

ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea C.E.D.O. din 12

octombrie 2010, parag. 143).

De aceea, este nereală susținerea reclamanților

că recunoașterea pe cale judecătoreasca a nelegalității preluării atrage protecția

oferită dreptului de proprietate de Convenție.

Pârâții, în schimb, dețin un bun și se

bucură de toate garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție,

deoarece titlul lor de proprietate nu a fost anulat de vreo autoritate competentă

și le conferă un drept de proprietate actual, nerevocabil și neafectat de vreun

termen sau condiție.

Cât privește susținerea că solicitarea

nulității contractului de vânzare cumpărare ar însemna o povară disproporționată,

de natură a aduce atingere însăși substanței dreptului de acces la justiție, trebuie

subliniat faptul că art. 6 parag. 1 din Convenție apără dreptul de acces la justiție

doar atunci când contestația formulată de parte poartă asupra unui drept cu caracter

civil.

Or, în condițiile în care, așa cum s-a

arătat, jurisprudența C.E.D.O. nu garantează dreptul foștilor proprietari de a redobândi

bunurile preluate, iar reclamanții nu au un bun în sensul aceleiași jurisprudente,

ei nu se pot prevala de garanții în justiție pentru un drept pe care nu l-au dobândit.

Dimpotrivă, solicitarea în justiție a constatării

nulității contractului de vânzare cumpărare dădea șanse de câștig în justiție, atât

din punctul de vedere al dreptului intern, cât și al dreptului european.

În condițiile în care, așa cum s-a arătat,

reclamanții nu au un titlu potrivit dreptului intern și nici un bun, potrivit jurisprudenței

C.E.D.O., iar pârâții au un bun în sensul Convenției, lipsirea lor de proprietate

nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Or, acordarea de preferabilitate titlului

invocat de reclamanți ar reprezenta o încălcare nejustificată și disproporționată

a dreptului de proprietate al pârâților, care se bucură de protecția art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție.

De aceea, constatarea faptului că reclamanții

nu au un bun în sensul Convenției și un titlu valabil, în sensul dreptului intern,

face inutilă analiza criteriilor de preferabilitate la care se referă reclamanții,

respectiv buna sau reaua - credință, ori înstrăinarea unui bun de către un non dominus.

Față de considerentele ce au precedat,

recursul declarat de reclamanți se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312

alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții V.V. și V.A. împotriva deciziei

nr. 825 A din 30 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2012.