ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9211/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9211/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 10424/300

din 04 iulie 2006, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 al municipiului

București, reclamanta A.A.L. a chemat în judecată pe pârâții B.M. și B.R.

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați aceștia să-i lase în

deplină proprietate, liniștită posesie și liberă folosință apartamentul nr.1,

situat în București, sector 2, împreună cu boxa și garajul nr. 1, aferente

acestui apartament.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că apartamentul în litigiu a aparținut autorului său A.C., conform

contractului de construire nr. 712/1967 și a sentinței civile nr. 4574/1976,

pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 prin care pârâtul Consiliul General al

Municipiului București a fost obligat la restituire.

A mai arătat reclamanta, în cuprinsul

acțiunii formulate că, în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 1415

din 14 august 1984 a Consiliului Popular al municipiului București,

apartamentul a fost trecut fără titlu în proprietatea statului, împrejurare

constatată prin sentința civilă nr. 514 din 19 ianuarie 1999, pronunțată de

Judecătoria Sectorului 2 București, prin care Consiliul General al municipiului

București a fost obligat să i-l lase în deplină proprietate.

Apartamentul revendicat a fost însă

vândut pârâților de către Primăria municipiului București în condițiile Legii

nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2086 din 21 decembrie 1996,

titlu cu privire la care reclamanta apreciază că este mai puțin preferabil

decât titlul său, astfel că se impune admiterea acțiunii

În ședința publică din 15 septembrie

2006, reclamanta a înțeles să-și precizeze acțiunea, în sensul că titlul său de

proprietate constă în certificatul de moștenitor nr. 1072/1983 emis de

Notariatul de Stat al sectorului 2 București în dosarul nr. 1193/1983, sentința

civilă nr. 514 din 13 ianuarie 1999, pronunțată de Judecătoria sectorului 2

București, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2086 din 21

decembrie 1996.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 8317 din 03

noiembrie 2006, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția de

necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 925 din 26

iunie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea

formulată de reclamanta A.A.L., a obligat pârâții să lase în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, precum și boxa de la

subsol și garajul aferent și a obligat pârâții în solidar la plata sumei de 818 a lei, cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut, în esență, că imobilul în litigiu a fost preluat în

proprietatea statului, cu plată, prin decizia nr. 1415 din 14 august 1984 pe

numele reclamantei și că, în speță, comparând titlul de proprietate deținut de

reclamantă cu titlul pârâților - contractul de vânzare-cumpărare nr. 2086 din 21

decembrie 1996, tribunalul constată că titlul reclamantei este preferabil

întrucât provine de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâții au încheiat

actul cu un proprietar, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin

sentința civilă nr. 514/2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care

s-a statuat cu privire la nelegalitatea titlului statului.

Împotriva sentinței civile nr. 925

din 26 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, au declarat

apel pârâții B.M. și B.R. formulând următoarele critici, susținând că hotărârea

primei instanțe este netemeinică și nelegală.

În motivarea apelului, pârâții au

susținut că instanța de fond a dat preferință titlului reclamantei, neprocedând

la analizarea caracteristicilor speței prin raportare la legislația specială în

materie, ignorând apărările pârâților.

Au mai susținut pârâții, în

motivarea apelului că actul prin care s-a preluat imobilul în litigiu este

decizia nr. 1415 din 14 august 1984 a Consiliului Popular al Municipiului

București, iar nu Decretul nr. 223/1974, cum greșit a reținut instanța de fond

și că nu poate fi întemeiată motivarea instanței de fond referitoare la puterea

de lucru judecat dedusă din sentința civilă nr. 514/2000, în sensul că s-a

statuat cu referire la nelegalitatea titlului statului, această hotărâre

nefiind aplicabilă pârâților, care nu au fost părți în cauză, mai mult ca fiind

pronunțată după ce bunul litigios a intrat în proprietatea apelanților în lipsa

unui act translativ de proprietate – contractul de vânzare-cumpărare nr. 2086

din 21 decembrie 1986, opozabil terților prin înscrierea în cartea funciară.

O altă susținere a

apelanților-pârâți se referă la faptul că nulitatea absolută a actului se

impune ca o premiză inevitabilă a admiterii acțiunii în revendicare împotriva

subdobânditorului, motiv pentru care nu se poate opera cu soluția clasică în

materie de revendicare a comparării drepturilor autorilor.

Apelanții au criticat soluția

instanței de fond și sub aspectul obligării lor la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin decizia civilă nr. 244 A din 8

aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul formulat de pârâți împotriva sentinței

civile nr. 925 din 26 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a înlăturat

dispoziția privitoare la plata cheltuielilor de judecată și a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Analiza cererii în revendicare se

realizează prin compararea titlurilor, pe baza criteriilor dreptului comun,

presupuse de aplicarea art. 480 C. civ. și a normelor europene privind

protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale și nu în considerarea Legii nr. 10/2001.

În concursul dintre reclamant și

pârâți, cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra

imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acestuia cu efect

retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării

imobilului de către stat și implicit se impune recunoașterea existenței

valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate a bunului în patrimoniul

său.

Demersurile actuale de recuperare a

bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de

proprietate prin preluarea abuzivă realizată de stat și, în același timp, a

lipsei oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamant, care să

pună capăt acestei încălcări.

Întrucât părțile litigante dețin un

titlu de proprietate, recunoscut ca valabil și au un „bun” în sensul art.1 din

Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, curtea de apel va

recunoaște întocmai cum a făcut-o tribunalul, preferabilitatea titlului

înfățișat de reclamant, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat,

provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de

perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

Buna-credință a chiriașilor

cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu

are nici o relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului

titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.

Restituirea în natură se impune

drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită

prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriași.

Astfel, a constatat instanța de

apel, în mod corect a procedat instanța de fond admițând cererea în revendicare

împotriva subdobânditorilor cărora nu li s-a anulat contractul de

vânzare-cumpărare.

Acțiunea în revendicare este scutită

de plata taxei judiciare de timbru în condițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997,

republicată.

Ca atare, în mod greșit instanța de

fond a obligat pe reclamant la suportarea sumei de 8186 lei, cu acest titlu și

a obligat partea căzută în pretenții, respectiv pe pârâți, la plata acesteia,

conform art. 274 C. proc. civ. Numai în măsura în care cheltuielile de judecată

ar fi reprezentat orice alte cheltuieli, mai puțin cele de timbru, reclamantul

era îndreptățit la restituirea lor.

Astfel fiind, apelul este întemeiat

doar sub acest aspect, în considerarea art. 296 raportat la art. 274 C. proc.

civ., sentința apelată urmând a fi schimbată în sensul că va fi înlăturată

dispoziția privitoare la plata cheltuielilor de judecată și vor fi menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei nr. 244 A din 8

aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, au declarat recurs pârâții B.M. și B.R. invocând

motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin prisma motivului prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-pârâți au formulat următoarele

critici:

Instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de apelanți. Reclamanta a

promovat prezenta acțiune în revendicare după apariția Legii nr. 10/2001.

Constatarea nulității absolute a

actului se impune ca o premiză inevitabilă a admiterii acțiunii în revendicare

împotriva subdobânditorului în baza Legii nr. 112/2005.

Statul Român a procedat la preluarea

de la reclamantă a apartamentului în litigiu, achitându-i acesteia o reală și justă

despăgubire.

Invocând motive prevăzute de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurenții-pârâți au formulat următoarele critici:

Atât instanța de fond, cât și cea de

apel au pronunțat hotărâri nelegale.

Astfel, au susținut recurenții-pârâți

în motivarea recursului, instanța de apel, deși precizează și recunoaște

implicit că „s-a ajuns la afirmarea ideii că Legea nr. 10/2001 ar modifica

principiile aplicabile acțiunii în revendicare și ar declara preferabil titlul

subdobânditorului de la stat în fața dreptului proprietarului deposedat de

statul comunist prin interpretarea acesteia, în mod greșit își susține apoi

„opinia” potrivit căreia „această interpretare nu-și găsește suportul explicit

în nici un text legal”.

Instanța de apel, deci invocă

textele de lege prevăzute de art. 18 lit. d) și art. 46 din Legea nr. 10/2001,

concluzionează greșit că acestea nu tranșează conflictul de interese legitime

între proprietarul inițial și dobânditorul de bună-credință al imobilului în

favoarea acestuia din urmă. Totodată, instanța de apel a ignorat dispozițiile

acestei legi privind posibilitatea legală și reală de despăgubire a celor care

pretind o preluare abuzivă a unor imobile din perioada 1945-1989.

Recursul este nefondat în sensul

considerentelor ce succed:

Referitor la susținerea recurenților

potrivit căreia instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra excepției

inadmisibilității acțiunii, invocate de apelanți, se constată că aceasta nu

este fondată. Decizia instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină,

instanța pronunțându-se asupra tuturor motivelor din cererea de apel, în

cuprinsul căreia nefiind invocată excepția inadmisibilității acțiunii, chiar

dacă în cuprinsul acestor motive de apel [pag. 3 alin. (4)], pârâții se referă

la o premiză inevitabilă a admiterii unei acțiuni în revendicare promovate după

apariția Legii nr. 10/2001 și anume constatarea nulității actului de

vânzare-cumpărare a subdobânditorului, în aliniatul următor apelanții-pârâți

precizează că o asemenea acțiune trebuie respinsă ca neîntemeiată. Deci, chiar

și în cadrul acestei referiri, apelanții-pârâți nu au invocat excepția

inadmisibilității acțiunii, susținând că acțiunea trebuie respinsă ca

neîntemeiată.

Este de reținut că, referitor la

aceste susțineri ale apelanților-pârâți, instanța de apel a făcut o amplă

analiză asupra aspectelor privind inaplicabilitatea dispozițiilor art. 46 alin

(2) [actualul art. 45 alin. (2)] din Legea nr. 10/2001, în cererea de

revendicare, interpretare care este în deplin acord cu jurisprudența recentă a

Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în materia dreptului de

proprietate consacrat în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, și prin decizia nr. 33

din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a

reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, că este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

Astfel fiind, se constată

neincidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel fiind, având în vedere și

faptul că decizia nr. 33 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite,

(dosarul nr. 60/2007 este pronunțată la data de 9 iunie 2008, deci după

pronunțarea deciziei instanței de apel), se constată neincidența motivului

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Referitor la criticile formulate

prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că

și acestea sunt nefondate, față de următoarele considerente:

Prin compararea titlului de

proprietate deținut de reclamantă cu titlul pârâților, contractul de

vânzare-cumpărare nr. 2086 din 21 decembrie 1996, atât instanța de fond cât și

instanța de apel au reținut că titlul reclamantei este preferabil întrucât

provine de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâții au încheiat actul cu un

neproprietar, astfel cum s-a stabilit prin sentința civilă nr. 514/2000 a

Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, prin care a

fost obligată pârâtul Consiliul General al municipiului București să lase

reclamantei A.A.L. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în

litigiu. Astfel, așa cum instanța de apel a reținut în considerentele deciziei

pronunțate, întrucât părțile în litigiu dețin un titlu de proprietate

recunoscut ca valabil și au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele

este preferabil titlul înfățișat de reclamant, ca fiind cel originar și mai

bine caracterizat provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în

condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

Nu se justifică susținerea

recurenților-pârâți potrivit căreia instanța de apel a reținut faptul că Legea

nr. 10/2001 ar modifica principiile aplicabile acțiunii în revendicare.

În mod corect s-a reținut de către

instanța de apel că buna credință a chiriașilor-cumpărători la momentul

contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nici o relevanță în

aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a

încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 și că restituirea în natură se impune

drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită

prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriași.

Legea nr. 10/2001 este o lege

specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de

Statul Român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamantă

încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia.

În acest sens legea prevede o

anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilelor

preluate de stat, din acest punct de vedere legea fiind una specială în raport

de dispozițiile de drept comun. Aceste argumente ar părea să interzică

posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului,

respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun și anume, acțiunea

în revendicare. Concluzia nu este definitivă, fiind necesar a se face

distincția între diferite categorii de imobile preluate de stat, în funcție de

situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Urmând acest demers este de apreciat

că doar în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai

aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura

prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace

prevăzute de dreptul comun.

Pentru cealaltă categorie de

imobile, respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data

de 14 februarie 2001 este posibilă exercitarea unei acțiuni în revendicare

întrucât nu există nici un text de lege care să interzică introducerea unei

astfel de acțiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Un alt argument în susținerea

acestei afirmații îl constituie și faptul că prin vânzarea de către stat a

imobilului asupra căruia nu avea un drept valabil de proprietate s-a realizat o

ingerință în dreptul fostului proprietar. Or, a refuza acestuia calea dreptului

comun de realizare a dreptului său ar însemna a consacra cu caracter definitiv

ingerința în dreptul său, cu consecința evidentă a încălcării art. 1 din Primul

rotocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, nu trebuie neglijate

nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanțe

potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001

nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie

să i se asigure accesul la justiție. În această situație este însă necesar a se

analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de

asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Față de considerentele expuse,

constatându-se neincidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 312alin. (1) respingând recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâții B.M. și B.R. împotriva deciziei nr. 244 A din 8 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

noiembrie 2009.