ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 607/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. 9040/300/2010 reclamanții T.C. și T.B.E. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul, în baza art. 50 alin. (2) și 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, la plata prețului de piață pentru apartamentul 2 situat în București, bd. Pache Protopescu și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii reclamanții au arătat că, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997, au dobândit proprietatea asupra apartamentului 2 situat în București, bd.

Pache Protopescu, în baza Legii nr. 112/1995. Foștii proprietari au solicitat nulitatea absolută a acestui contract, iar prin sentința civilă nr. 722/2003 pronunțată de Tribunalul București, definitivă și irevocabilă, s-a constatat prescris dreptul la acțiune al acestora. Au mai arătat reclamanții că, ulterior, foștii proprietari au formulat acțiune în revendicare care a făcut obiectul dosarului nr. 8247/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 București, iar prin sentința civilă nr. 10884/2008 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București, modificată prin decizia civilă nr. 946A din 07 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă, acțiunea în revendicare a fost admisă iar pârâții (reclamanții din prezenta cauză) au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul foștilor proprietari.

La data de 03 noiembrie 2010 reclamanții și-au modificat acțiunea în sensul că au solicitat să se judece cu Ministerul Finanțelor Publice. Acest pârât nu a depus întâmpinare. Prin sentința civilă nr. 1956 din 16 februarie 2011, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București – Secția Civilă, în dosarul nr. 9040/300/2010, s-a admis excepția de necompetență materială și a fost declinată soluționarea cauzei privind pe reclamanții T.C. și T.B.E. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Tribunalului București – Secția Civilă. Cauza a fost înregistrată, în fond, la data de 24 februarie 2011, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, sub nr. 14755/3/2011. Prin sentința civilă nr. 1585 din 27 septembrie 2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis acțiunea, așa cum a fost modificată, formulată de reclamanții T.C.

și T.B.E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantelor suma de 28.557.722 lei (ROL) reactualizată reprezentând prețul plătit de reclamanți. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin decizia civilă nr. 946/A din 07 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă a fost admis apelul declarat de S.G.A. și A.V.G.A. împotriva sentinței civile nr. 10884 din 16 decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în contradictoriu cu reclamanții din prezenta cauză și a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că, a fost admisă acțiunea formulată de S.G.A.

și A.V.G.A. și obligați reclamanții de azi, T.C. și T.B.E., să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, B-dul Pache Protopopescu, compus din vestibul, hol, trei camere, coridor, baie, wc, cămară, bucătărie, două balcoane, boxă subsol. Au fost menținute dispozițiile sentinței apelate referitoare la excepția inadmisibilității acțiunii.

Tribunalul a constatat că art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vizează exclusiv situația acelor contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, reținând totodată, o reglementare defectuoasă a normei menționate, apreciind că, în realitate s-a avut în vedere situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților.

S-a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 50 alin. (1 1 ) din Legea nr. 10/2001, întrucât, prin decizia nr. 946/A din 07 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 309 din 08 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a reținut eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare. Față de aceste considerente, având în vedere și dispozițiile legale invocate de reclamanți, (atât art. 50 alin. (2) și (3) cât și art. 50 1 Legea nr. 10/2001) tribunalul a admis acțiunea așa cum a fost modificată sub aspectul laturii procesual pasive, și a obligat pârâtul la plata prețului actualizat al imobilului din litigiu.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții și pârâtul. Prin decizia civilă nr. 174A din 12 aprilie 2012, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul către reclamanți la plata sumei de 651.171 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului; a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe; a respins cererea reclamanților având ca obiect cheltuieli de judecată, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: În ceea ce privește motivul de apel al pârâtului vizând încălcarea principiului disponibilității procesului civil, instanța de apel a constatat că, în speță, reclamanții prin cererea introductivă au învestit prima instanță cu o acțiune civilă în pretenții solicitând obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata prețului de piață al apartamentului nr. 2 situat în București, în condițiile stabilite prin art. 50 1 , art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009. Ulterior, la data de 03 noiembrie 2010, la prima zi de înfățișare, cu respectarea prevederilor înscrise în art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., reclamanții și-au precizat cererea menționând că înțeleg ca acțiunea lor să fie soluționată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Câtă vreme, în apel, nu s-a criticat actul procesual prin care instanța de fond a luat act de modificarea cadrului procesual subiectiv, invocându-se depășirea limitelor învestirii instanței de fond cu analiza excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar o atare analiză nu s-a regăsit în cuprinsul considerentelor sentinței care face obiectul apelului, critica cu acest obiect apare ca vădit nefondată, instanța de fond analizând cauza în raport de cadrul procesual stabilit prin cererea modificatoare cu respectarea întocmai a normelor care consacră principiul disponibilității.

Pe de altă parte, împrejurarea că, soluționând această acțiune modificată, instanța de fond a admis cererea reclamanților, dispunând obligarea pârâtului la plata sumei de 2855,7722 lei - preț plătit de reclamanți la momentul încheierii contractului în baza Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul anterior menționat, reactualizat, nu echivalează cu nerespectarea principiului anterior menționat. Astfel, instanța de apel a reținut că scopul urmărit de reclamanți prin formularea acestei acțiuni a fost dezdăunarea lor pentru prejudiciul suferit ca efect al deposedării de apartamentul cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, fără ca titlul acestora să fie anulat, fiind evident că, aceste pretenții includ și prețul achitat în temeiul contractului, prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, această normă cu caracter special fiind o aplicație cu caracter particular a normelor cu caracter general care guvernează materia evicțiunii, cuprinse în art. 1341 -1344 C. civ.

În consecință, împrejurarea că aceștia au evaluat prejudiciul suferit ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar deposedat abuziv de stat împotriva lor, solicitând dezdăunarea lor cu prețul de piață al imobilului, nu era de natură să conducă la concluzia că instanța de fond astfel sesizată, nu avea posibilitatea de a analiza acest petit și în urma constatării că titularii acțiunii sunt îndreptățiți la a solicita doar restituirea prețului actualizat, să admită în parte pretențiile reclamanților. În același sens, instanța de apel a apreciat că un act juridic trebuie interpretat în sensul în care acesta produce efecte juridice, iar nu în acela în care nu produce niciunul, principiu de interpretare a convențiilor civile consacrat prin dispozițiile art. 978 C. civ.

(regulă ce se regăsește și în dispozițiile art. 1268 alin. (3) din Noul C. civ.), pe deplin aplicabil și în dreptul procesual civil. Ca atare, aprecierea instanței de fond în sensul că textul din legea specială - art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 - nu își verifică cerințele de aplicabilitate în cauză, nu determină în mod obligatoriu constatarea că cererea reclamanților nu putea fi satisfăcută în parte (în limitele restituirii prețului actualizat). În ceea ce privește motivul de apel vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului în acțiunea promovată de către reclamanți, instanța de apel a reținut că una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.

Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă). Raportat la criticile concrete formulate, instanța de apel a apreciat că într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de răspundere pentru evicțiune revine vânzătorului (art. 1336-1337 C. civ.), care în speță este Municipiul București.

Cu toate acestea, în speță, instanța de apel a considerat că trebuie avută în vedere situația specială pe care o au contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Aceasta a fost rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dar și a prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Astfel, legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor publice rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii) din această normă specială.

În același sens, instanța de apel a apreciat că prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun, reprezentat de Codul civil, privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune, respectiv normele de drept care reglementează repunerea părților în situația anterioară.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat, este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Asa fiind, în mod corect prima instanță a apreciat că în speță sunt incidente prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009 – în vigoare la data introducerii acțiunii, norme care au și caracter procesual. Ca atare, criticile pârâtului referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive în cauză, au fost respinse ca nefondate.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamanți, instanța de apel a reținut că , menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2 1 ), și introducându-se art. 50 1 , este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

Deși instanța de fond s-a raportat la considerentele deciziei civile nr. 946A din 07 octombrie 2009, reținând că prin această hotărâre s-ar fi analizat cu putere de lucru judecat respectarea cerințelor impuse de Legea nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare între reclamanți cu Primăria Municipiului București, nu se poate face abstracție de împrejurarea că această decizie a făcut obiectul controlului de legalitate în cadrul recursului. Or, verificând considerentele acestei ultime hotărâri judecătorești se constată că, instanța de recurs a statuat că reclamanții,,au un bun în sensul Convenției”, o atare concluzie fiind desprinsă tocmai din împrejurarea că ei dețin imobilul în temeiul unui titlu neanulat și au obținut o ,,hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins acțiunea promovată împotriva lor având ca obiect anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995”.

În consecință, prin decizia nr. 309 din 08 martie 2010, instanța de recurs, a înlăturat implicit acele considerente din decizia nr. 946A/2009 Tribunalului București, Secția a IV- A civilă, care conchideau că „contractul de vânzare cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al reclamanților din cauza de față, nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995”, astfel că în această privință nu se poate reține existența puterii de lucru judecat a acestor statuări. În cauză, reclamanții sunt în posesia unui titlu valabil, deci, a unui "bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În consecință, în raport de această situație de fapt, instanța de apel a apreciat că în mod greșit tribunalul a apreciat ca nefondată cererea reclamanților întemeiată pe prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, având ca obiect obligarea pârâtului la plata prețului de piață al imobilului de care au fost deposedați ca efect al admiterii acțiunii în revendicare formulată împotriva lor. Cu referire la acest aspect, instanța de apel a avut în vedere și faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza legii nr. 112/1995, este protejat de art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță dedusă judecății, nu există nici o statuare a instanțelor naționale, intrată în putere de lucru judecat în sensul că reclamanții nu ar fi fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și că această atitudine ar fi condus la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu eludarea unor norme din Legea nr. 112/1995, ci, s-a stabilit, în mod irevocabil, că analiza nulității contractului încheiată de aceștia cu Primăria Municipiului București, nu poate fi realizată ca efect al intervenirii prescripției dreptului la acțiunea reglementată de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Or, și în raport de această jurisprudență, în condițiile în care pe de o parte, desființarea contractului reclamanților nu s-a putut dispune în condițiile operării prescripției extinctive reglementate de art. 45 din Legea nr. 10/2001, iar prezumția legală de bună credință a acestora nu a fost răsturnată, iar pe de altă parte aceștia au fost obligați la lăsarea în deplină proprietate și folosință a imobilului, în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în favoarea reclamanților se impunea acordarea prețului de circulație al imobilului de care aceștia au fost evinși, valoare care, potrivit expertizei realizate în prima fază procesuală și necontestată de pârât, este de 651.171 lei.

Împotriva deciziei nr. 174A din 12 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze de minori și de familie, a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, prevalându-se de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâtul a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, arătând că deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, iar această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație.

Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în speța dedusă judecății, dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile întrucât în cauză nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare amintit mai sus între reclamanți și Primăria Municipiului București, reprezentată prin mandatar SC F. SA.

Nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață este necesară întrunirea cumulativă a două condiții, și anume: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Având în vedere că în acest moment nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997 încheiat de reclamanți cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC F. SA, nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice.

În subsidiar, recurentul pârât a arătat că hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului, fără a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care pârâtul poate fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de către chiriași. Pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite, așa cum a arătat mai sus, cumulativ două condiții și anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege este ca aceste contracte să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Dispozițiile art. 50 1 fac vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, însă acest text de lege are în vedere atunci când reglementează plata prețului de piață de existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului. În caz contrar legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 50 1 condițiile pe care reclamanții trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea prețului la valoarea de circulație.

Or, în speță, niciuna din condițiile impuse de lege nu sunt respectate, întrucât prin decizia civilă nr. 946A din 07 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă s-a reținut că „Legea nr. 112/1995 permite doar înstrăinarea bunurilor dobândite cu titlu valabil de către stat, or în speță apartamentul vândut intimaților pârâți (reclamanți în prezenta cauză) a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel că s-a vândut bunul altuia, fiind încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995. Contrar celor reținute de instanța de apel, prin decizia nr. 309 din 08 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a civilă s-au menținut cele arătate mai sus prin decizia nr. 946A/2009 a Tribunalului București, prin respingerea recursului declarat de T.C.

și T.B.E. Din cele reținute de Tribunalul București Secția a IV-a civilă prin decizia civilă nr. 946A din 07 octombrie 2009 rezultă fără putință de tăgadă că ambele părți contractante au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător, a fost de rea credință, întrucât a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997, deși imobilul fusese preluat fără titlu valabil, procedând la vânzarea bunului altuia. De asemenea, și reclamanții au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât printr-o simplă verificare a Decretului nr. 92/1950 ar fi putut să identifice persoanele de la care a fost preluat imobilul pe care doreau să-l cumpere.

Având în vedere că reclamanții își invocă propria turpitudine și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a putea obține recunoașterea unui drept ceea ce nu este admisibil, aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață. În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, recurentul pârât arată că deposedarea reclamanților de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Drept urmare, este inadmisibilă obligarea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață în cuantum de 657.171 lei, în condițiile în care reclamanții au achitat pentru imobilul în litigiu suma de 28.557.772 ROL, cu mult sub valoarea solicitată prin acțiune și acordată de instanța de apel.

În faza procesuală a recursului, la 12 iulie 2012, recurenții reclamanți T.C. și T.B.E. au formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată la o dată mai apropiată, iar prin încheierea din camera de consiliu din 21 septembrie 2012 aceasta a fost respinsă. Analizând recursul prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele ce se succed: În drept, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2), (2 1 ) și (3) din Legea nr. 10/2001 „cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Potrivit art. 50 1 din aceeași lege „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”. În raport de acest context legislativ, s-a apreciat corect că reclamanții se regăsesc în situația reglementată de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare perfectat cu respectarea Legii nr. 112/1995, a fost desființat ulterior printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă - decizia civilă nr. 946A din 07 octombrie 2009 a Tribunalului București, Secția a IV a Civilă - ipoteză ce le conferă acestora dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului. Normele generale cuprinse în Codul civil referitoare la materia evicțiunii consumate - art. 1337 și următoarele C. civ. - se completează cu cele speciale reprezentate de prevederile art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Sub un prim aspect contestat, în mod corect s-a reținut că sintagma „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” nu poate fi asimilată ipotezei în care aceste contractele au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ci are în vedere situația în care cumpărătorul a fost evins de dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În cauză, sunt întrunite ambele condiții impuse de lege, atât cea privind desființarea contractului de vânzare-cumpărare, conform celor expuse anterior, cât și cea referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de vreme ce prin decizia civilă nr. 946A din 07 octombrie 2009 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă nu s-a statuat contrariul, întrucât, în contra susținerilor recurentului pârât, prin decizia nr. 309 din 08 martie 2010 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, definitivă și irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, în sens contrar deciziei nr. 946A din 07 octombrie 2009 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, pronunțată în aceeași cauză, în apel, că și „pârâții (reclamanți în prezenta cauză) dețin o hotărâre judecătorească irevocabilă (sentința civilă nr. 722 din 12 septembrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă) prin care s-a respins cererea adevăraților proprietari ai imobilului având ca obiect constatarea contractului de vânzare-cumpărare al pârâților (reclamanți în prezenta cauză), în considerarea termenului general de prescripție, prevăzut de art. 46 din Legea nr. 10/2001”, iar o astfel de hotărâre judecătorească reprezintă un „bun” în sensul Convenției, care se bucură de protecția articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Prin urmare, la acest moment nu poate fi reluată dezbaterea asupra respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel cum recurentul pârât pretinde prin motivele de recurs, întrucât prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a fost respinsă ca prescrisă cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare. Chiar dacă Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte în litigiul soluționat irevocabil prin sentința civilă nr. 722 din 12 septembrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă (ceea ce ar putea genera susținerea inopozabilității acesteia), astfel cum deja s-a arătat, în această evicțiune specială, prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se instituie o subrogație legală a persoanei debitorului obligat la restituirea prețului de piață de la Municipiul București – vânzător, la Ministerul Finanțelor Publice.

Ca atare, această normă îl plasează pe recurent în categoria avânzilor cauză în raport cu hotărârea judecătorească prin care s-a confirmat valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, ce se bucură de puterea lucrului judecat. De asemenea, din textul de lege sus citat rezultă și faptul că buna sau reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu are nici o relevanță juridică sub aspectul recunoașterii dreptului acestora la restituirea prețului de piață al imobilelor.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare și la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit, respectiv „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”. Dispozițiile legale menționate anterior constituie temeiul validării argumentului instanței fondului, conform căruia legiuitorul a instituit în mod explicit persoana căreia îi incumbă obligația de restituire a prețului de piață al imobilului, altul decât vânzătorul, și anume Ministerul Finanțelor Publice.

Aceste dispoziții legale au caracterul unor dispoziții speciale ce se aplică cu prioritate în raport de dispozițiile dreptului comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant, independent de faptul că pârâtul Ministrul Finanțelor Publice nu a fost parte în contractul încheiat conform Legii nr. 112/1995 și independent de lipsa culpei sale la încheierea contractului și la desființarea acestuia. Acest text de lege este incident nu numai în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași a fost anulat, ci și în situația în care, în urma comparării de titluri, acesta a devenit ineficient. Sub acest aspect s-a reținut corect că norma juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desființarea” lor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice.

La interpretarea gramaticală s-a adăugat, în raționamentul instanțelor fondului, argumentul de analogie. Astfel, nu există nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat, dar a devenit ineficient în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun. Din perspectivă convențională, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Raicu contra României - a consacrat principiul unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând, totodată, că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului.

În cadrul aceleiași decizii s-a analizat de către instanța de contencios european dacă privarea chiriașului-cumpărător de bunul său a răspuns criteriului de proporționalitate, reținându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acțiune în restituirea prețului actualizat, ci legislația ar trebui să acorde dreptul persoanelor care și-au dobândit bunurile cu bună-credință la o compensație reprezentând diferența dintre prețul actualizat și valoarea bunului. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 174-A din 12 aprilie 2012 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2013.