ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 607/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 607/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe

rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. 9040/300/2010 reclamanții T.C.

și T.B.E. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul, în baza

art. 50 alin. (2) și 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea

nr. 1/2009, la plata prețului de piață pentru apartamentul 2 situat în

București, bd. Pache Protopescu și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii

reclamanții au arătat că, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18 aprilie

1997, au dobândit proprietatea asupra apartamentului 2 situat în București, bd.

Pache Protopescu, în baza Legii nr. 112/1995.

Foștii proprietari au

solicitat nulitatea absolută a acestui contract, iar prin sentința civilă nr.

722/2003 pronunțată de Tribunalul București, definitivă și irevocabilă, s-a

constatat prescris dreptul la acțiune al acestora.

Au mai arătat

reclamanții că, ulterior, foștii proprietari au formulat acțiune în revendicare

care a făcut obiectul dosarului nr. 8247/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2

București, iar prin sentința civilă nr. 10884/2008 pronunțată de Judecătoria

Sector 2 București, modificată prin decizia civilă nr. 946A din 07 octombrie 2009

pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă, acțiunea în revendicare a fost

admisă iar pârâții (reclamanții din prezenta cauză) au fost obligați să lase în

deplină proprietate și posesie imobilul foștilor proprietari.

La data de 03

noiembrie 2010 reclamanții și-au modificat acțiunea în sensul că au solicitat

să se judece cu Ministerul Finanțelor Publice.

Acest pârât nu a

depus întâmpinare.

Prin sentința civilă

nr. 1956 din 16 februarie 2011, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București –

Secția Civilă, în dosarul nr. 9040/300/2010, s-a admis excepția de necompetență

materială și a fost declinată soluționarea cauzei privind pe reclamanții T.C.

și T.B.E. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Tribunalului

București – Secția Civilă.

Cauza a fost

înregistrată, în fond, la data de 24 februarie 2011, pe rolul Tribunalului

București - Secția a V-a Civilă, sub nr. 14755/3/2011.

Prin sentința civilă

nr. 1585 din 27 septembrie 2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a

admis acțiunea, așa cum a fost modificată, formulată de reclamanții T.C. și T.B.E.,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantelor suma de 28.557.722 lei

(ROL) reactualizată reprezentând prețul plătit de reclamanți.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin decizia civilă nr. 946/A din 07

octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă a fost

admis apelul declarat de S.G.A. și A.V.G.A. împotriva sentinței civile nr.

10884 din 16 decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în

contradictoriu cu reclamanții din prezenta cauză și a fost schimbată în parte

sentința apelată, în sensul că, a fost admisă acțiunea formulată de S.G.A. și A.V.G.A.

și obligați reclamanții de azi, T.C. și T.B.E., să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul situat în București, B-dul Pache Protopopescu,

compus din vestibul, hol, trei camere, coridor, baie, wc, cămară, bucătărie,

două balcoane, boxă subsol. Au fost menținute dispozițiile sentinței apelate

referitoare la excepția inadmisibilității acțiunii.

Tribunalul a

constatat că art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vizează exclusiv situația

acelor contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, reținând totodată, o reglementare defectuoasă a normei menționate,

apreciind că, în realitate s-a avut în vedere situația în care, prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost

obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor

proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma

comparării titlurilor de proprietate ale părților.

S-a apreciat că în

cauză nu sunt incidente prevederile art. 50 alin. (1

1

) din Legea nr.

10/2001, întrucât, prin decizia nr. 946/A din 07 octombrie 2009 pronunțată de

Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, rămasă irevocabilă prin decizia

civilă nr. 309 din 08 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a

reținut eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul perfectării

contractului de vânzare cumpărare.

Față de aceste

considerente, având în vedere și dispozițiile legale invocate de reclamanți,

(atât art. 50 alin. (2) și (3) cât și art. 50

1

Legea nr. 10/2001)

tribunalul a admis acțiunea așa cum a fost modificată sub aspectul laturii

procesual pasive, și a obligat pârâtul la plata prețului actualizat al

imobilului din litigiu.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții și pârâtul.

Prin decizia civilă

nr. 174A din 12 aprilie 2012, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanți,

a

schimbat

în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul către reclamanți la

plata sumei de 651.171 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului; a

respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe; a

respins cererea reclamanților având ca obiect cheltuieli de judecată, ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut următoarele:

În ceea ce privește

motivul de apel al pârâtului vizând încălcarea principiului disponibilității

procesului civil, instanța de apel a constatat că, în speță, reclamanții prin

cererea introductivă au învestit prima instanță cu o acțiune civilă în

pretenții solicitând obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, la plata prețului de piață al apartamentului nr. 2 situat

în București, în condițiile stabilite prin art. 50

1

, art. 50 alin. (2)

și (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Ulterior, la data de

03 noiembrie 2010, la prima zi de înfățișare, cu respectarea prevederilor

înscrise în art. 132 alin. (1) C. proc. civ., reclamanții și-au precizat

cererea menționând că înțeleg ca acțiunea lor să fie soluționată în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Câtă vreme, în apel,

nu s-a criticat actul procesual prin care instanța de fond a luat act de

modificarea cadrului procesual subiectiv, invocându-se depășirea limitelor

învestirii instanței de fond cu analiza excepției lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar o atare analiză

nu s-a regăsit în cuprinsul considerentelor sentinței care face obiectul

apelului, critica cu acest obiect apare ca vădit nefondată, instanța de fond

analizând cauza în raport de cadrul procesual stabilit prin cererea

modificatoare cu respectarea întocmai a normelor care consacră principiul

disponibilității.

Pe de altă parte,

împrejurarea că, soluționând această acțiune modificată, instanța de fond a

admis cererea reclamanților, dispunând obligarea pârâtului la plata sumei de

2855,7722 lei - preț plătit de reclamanți la momentul încheierii contractului

în baza Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul anterior menționat,

reactualizat, nu echivalează cu nerespectarea principiului anterior menționat.

Astfel, instanța de

apel a reținut că scopul urmărit de reclamanți prin formularea acestei acțiuni

a fost dezdăunarea lor pentru prejudiciul suferit ca efect al deposedării de

apartamentul cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, fără ca titlul acestora să

fie anulat, fiind evident că, aceste pretenții includ și prețul achitat în

temeiul contractului, prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

această normă cu caracter special fiind o aplicație cu caracter particular a

normelor cu caracter general care guvernează materia evicțiunii, cuprinse în

art. 1341 -1344 C. civ.

În consecință,

împrejurarea că aceștia au evaluat prejudiciul suferit ca urmare a admiterii

acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar deposedat abuziv de stat

împotriva lor, solicitând dezdăunarea lor cu prețul de piață al imobilului, nu

era de natură să conducă la concluzia că instanța de fond astfel sesizată, nu

avea posibilitatea de a analiza acest petit și în urma constatării că titularii

acțiunii sunt îndreptățiți la a solicita doar restituirea prețului actualizat,

să admită în parte pretențiile reclamanților.

În același sens,

instanța de apel a apreciat că un act juridic trebuie interpretat în sensul în

care acesta produce efecte juridice, iar nu în acela în care nu produce

niciunul, principiu de interpretare a convențiilor civile consacrat prin

dispozițiile art. 978 C. civ. (regulă ce se regăsește și în dispozițiile art.

1268 alin. (3) din Noul C. civ.), pe deplin aplicabil și în dreptul procesual

civil.

Ca atare, aprecierea

instanței de fond în sensul că textul din legea specială - art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 - nu își verifică cerințele de aplicabilitate în cauză,

nu determină în mod obligatoriu constatarea că cererea reclamanților nu putea

fi satisfăcută în parte (în limitele restituirii prețului actualizat).

În ceea

ce privește motivul de apel vizând excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului în acțiunea promovată de către reclamanți, instanța de apel a

reținut că una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în

proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la

desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva

căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală presupune existența

unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al

dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și,

pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel

obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă).

Raportat la criticile

concrete formulate, instanța de apel a apreciat că într-adevăr, potrivit

regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de

răspundere pentru evicțiune revine vânzătorului (art. 1336-1337 C. civ.), care

în speță este Municipiul București.

Cu toate acestea, în

speță, instanța de apel a considerat că trebuie avută în vedere situația

specială pe care o au contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a

libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea

corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1)

din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari

fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate

din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar

la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Aceasta a fost

rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a

stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările și completările ulterioare și care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dar și a

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, se face de către

Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Astfel, legitimarea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor publice rezultă ope legis (prin puterea,

în virtutea legii) din această normă specială.

În același sens,

instanța de apel a apreciat că prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001,

a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au

fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este atrasă incidența

normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general

acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul

comun, reprezentat de Codul civil, privind răspunderea exclusivă a vânzătorului

pentru evicțiune, respectiv normele de drept care reglementează repunerea

părților în situația anterioară.

Prin urmare, din

interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție

pentru evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se reține că cel

chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând

prețul de cumpărare actualizat, este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Asa fiind, în mod

corect prima instanță a apreciat că în speță sunt incidente prevederile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009 – în vigoare

la data introducerii acțiunii, norme care au și caracter procesual.

Ca atare, criticile

pârâtului referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive în cauză, au

fost respinse ca nefondate.

În ceea ce privește

apelul formulat de reclamanți, instanța de apel a reținut că

, menținându-se alin.

(2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care

cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2

1

), și introducându-se

art. 50

1

, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care

chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune

acordarea valorii de piață, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în

care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare,

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul

admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

Deși instanța de fond

s-a raportat la considerentele deciziei civile nr. 946A din 07 octombrie 2009,

reținând că prin această hotărâre s-ar fi analizat cu putere de lucru judecat

respectarea cerințelor impuse de Legea nr. 112/1995, la momentul încheierii

contractului de vânzare cumpărare între reclamanți cu Primăria Municipiului

București, nu se poate face abstracție de împrejurarea că această decizie a

făcut obiectul controlului de legalitate în cadrul recursului.

Or, verificând

considerentele acestei ultime hotărâri judecătorești se constată că, instanța

de recurs a statuat că reclamanții,,au un bun în sensul Convenției”, o atare

concluzie fiind desprinsă tocmai din împrejurarea că ei dețin imobilul în

temeiul unui titlu neanulat și au obținut o ,,hotărâre judecătorească

irevocabilă prin care s-a respins acțiunea promovată împotriva lor având ca

obiect anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995”.

În consecință, prin

decizia nr. 309 din 08 martie 2010, instanța de recurs, a înlăturat implicit

acele considerente din decizia nr. 946A/2009 Tribunalului București, Secția a

IV- A civilă, care conchideau că „contractul de vânzare cumpărare ce reprezintă

titlul de proprietate al reclamanților din cauza de față, nu a fost încheiat cu

respectarea Legii nr. 112/1995”, astfel că în această privință nu se poate

reține existența puterii de lucru judecat a acestor statuări.

În cauză, reclamanții

sunt în posesia unui titlu valabil, deci, a unui "bun”, în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție.

În consecință, în

raport de această situație de fapt, instanța de apel a apreciat că în mod

greșit tribunalul a apreciat ca nefondată cererea reclamanților întemeiată pe

prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, având ca obiect

obligarea pârâtului la plata prețului de piață al imobilului de care au fost

deposedați ca efect al admiterii acțiunii în revendicare formulată împotriva

lor.

Cu referire la acest

aspect, instanța de apel a avut în vedere și faptul că jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului a statuat că titlul de proprietate al

subdobânditorului de bună credință, constituit în baza legii nr. 112/1995, este

protejat de art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În speță dedusă

judecății, nu există nici o statuare a instanțelor naționale, intrată în putere

de lucru judecat în sensul că reclamanții nu ar fi fost de bună-credință la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare și că această atitudine ar fi

condus la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu eludarea unor norme

din Legea nr. 112/1995, ci, s-a stabilit, în mod irevocabil, că analiza

nulității contractului încheiată de aceștia cu Primăria Municipiului București,

nu poate fi realizată ca efect al intervenirii prescripției dreptului la

acțiunea reglementată de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Or, și în raport de

această jurisprudență, în condițiile în care pe de o parte, desființarea

contractului reclamanților nu s-a putut dispune în condițiile operării

prescripției extinctive reglementate de art. 45 din Legea nr. 10/2001, iar

prezumția legală de bună credință a acestora nu a fost răsturnată, iar pe de

altă parte aceștia au fost obligați la lăsarea în deplină proprietate și

folosință a imobilului, în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în favoarea reclamanților se impunea acordarea

prețului de circulație al imobilului de care aceștia au fost evinși, valoare

care, potrivit expertizei realizate în prima fază procesuală și necontestată de

pârât, este de 651.171 lei.

Împotriva deciziei

nr. 174A din 12 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a

III-a civilă și pentru cauze de minori și de familie, a formulat recurs pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București, prevalându-se de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În motivarea

recursului, pârâtul a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice, arătând că deposedarea reclamanților de

imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei

tulburări de drept prin fapta unui terț, iar această tulburare de drept este de

natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a

vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile

privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de

circulație.

Nicidecum nu poate fi

antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în

prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

Dispozițiile Legii

nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care

Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit

de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza

Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în speța dedusă

judecății, dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile întrucât

în cauză nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin

care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare amintit mai

sus între reclamanți și Primăria Municipiului București, reprezentată prin

mandatar SC F. SA.

Nici în urma

modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 Ministerul

Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, întrucât, potrivit

dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, pentru ca Ministerul Finanțelor

Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață este necesară

întrunirea cumulativă a două condiții, și anume: contractul de

vânzare-cumpărare să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă și acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost

încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Având în vedere că în

acest moment nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 18

aprilie 1997 încheiat de reclamanți cu Primăria Municipiului București, prin

mandatar SC F. SA, nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a

Ministerului Finanțelor Publice.

În subsidiar,

recurentul pârât a arătat că hotărârea instanței de apel este criticabilă în

ceea ce privește obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de

piață al imobilului, fără a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde

se prevăd expres și limitativ situațiile în care pârâtul poate fi obligat la

restituirea prețului de piață plătit de către chiriași.

Pentru ca Ministerul

Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit

de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr.

112/1995 se cere să fie întrunite, așa cum a arătat mai sus, cumulativ două

condiții și anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție

prevăzută imperativ de lege este ca aceste contracte să fi fost desființate

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Dispozițiile art. 50

1

fac vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile”, însă acest text de lege are în vedere

atunci când reglementează plata prețului de piață de existența unei hotărâri în

care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea

imobilului.

În caz contrar

legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 50

1

condițiile pe care

reclamanții trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea

prețului la valoarea de circulație.

Or, în speță, niciuna

din condițiile impuse de lege nu sunt respectate, întrucât prin decizia civilă

nr. 946A din 07 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a

IV-a civilă s-a reținut că „Legea nr. 112/1995 permite doar înstrăinarea

bunurilor dobândite cu titlu valabil de către stat, or în speță apartamentul

vândut intimaților pârâți (reclamanți în prezenta cauză) a fost preluat de stat

fără titlu valabil, astfel că s-a vândut bunul altuia, fiind încălcate dispozițiile

Legii nr. 112/1995.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, prin decizia nr. 309 din 08 martie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a civilă s-au menținut cele

arătate mai sus prin decizia nr. 946A/2009 a Tribunalului București, prin

respingerea recursului declarat de T.C. și T.B.E.

Din cele reținute de

Tribunalul București Secția a IV-a civilă prin decizia civilă nr. 946A din 07

octombrie 2009 rezultă fără putință de tăgadă că ambele părți contractante au

fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Primăria Municipiului

București, în calitate de vânzător, a fost de rea credință, întrucât a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997, deși imobilul fusese

preluat fără titlu valabil, procedând la vânzarea bunului altuia.

De asemenea, și

reclamanții au fost de rea credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, întrucât printr-o simplă verificare a Decretului nr. 92/1950

ar fi putut să identifice persoanele de la care a fost preluat imobilul pe care

doreau să-l cumpere.

Având în vedere că

reclamanții își invocă propria turpitudine și anume încălcarea dispozițiilor

legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a putea obține

recunoașterea unui drept ceea ce nu este admisibil, aceștia nu pot beneficia de

restituirea prețului la valoarea de piață.

În ceea ce privește

cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, recurentul pârât arată că

deposedarea reclamanților de imobilul care face obiectul prezentului litigiu

s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de

vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997 nefiind anulat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Drept urmare, este

inadmisibilă obligarea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului

de piață în cuantum de 657.171 lei, în condițiile în care reclamanții au

achitat pentru imobilul în litigiu suma de 28.557.772 ROL, cu mult sub valoarea

solicitată prin acțiune și acordată de instanța de apel.

În faza procesuală a

recursului, la 12 iulie 2012, recurenții reclamanți T.C. și T.B.E. au formulat

cerere de preschimbare a termenului de judecată la o dată mai apropiată, iar

prin încheierea din camera de consiliu din 21 septembrie 2012 aceasta a fost

respinsă.

Analizând recursul

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că este nefondat pentru considerentele ce se succed:

În drept, potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (2), (2

1

) și (3) din Legea nr. 10/2001

„cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de

piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de taxele de timbru. Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Potrivit art. 50

1

din aceeași lege „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare. Valoarea despăgubirilor

prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.

În raport de acest

context legislativ, s-a apreciat corect că reclamanții se regăsesc în situația

reglementată de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

întrucât contractul de vânzare-cumpărare perfectat cu respectarea Legii nr.

112/1995, a fost desființat ulterior printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă - decizia civilă nr. 946A din 07 octombrie 2009 a Tribunalului

București, Secția a IV a Civilă - ipoteză ce le conferă acestora dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilului.

Normele generale

cuprinse în Codul civil referitoare la materia evicțiunii consumate - art. 1337

și următoarele C. civ. - se completează cu cele speciale reprezentate de

prevederile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Sub un prim aspect

contestat, în mod corect s-a reținut că sintagma „contracte de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile” nu poate fi asimilată ipotezei în care aceste

contractele au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, ci are în vedere situația în care cumpărătorul a fost evins de

dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă.

În cauză,

sunt întrunite ambele condiții impuse de lege, atât cea privind desființarea

contractului de vânzare-cumpărare, conform celor expuse anterior, cât și cea

referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de vreme ce prin

decizia civilă nr. 946A din 07 octombrie 2009 a Tribunalului București, Secția

a IV-a civilă nu s-a statuat contrariul, întrucât, în contra susținerilor

recurentului pârât, prin decizia nr. 309 din 08 martie 2010 a Curții de Apel

București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

definitivă și irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, în sens

contrar deciziei nr. 946A din 07 octombrie 2009 a Tribunalului București,

Secția a IV-a civilă, pronunțată în aceeași cauză, în apel, că și „pârâții

(reclamanți în prezenta cauză) dețin o hotărâre judecătorească irevocabilă

(sentința civilă nr. 722 din 12 septembrie 2003 pronunțată de Tribunalul

București, Secția a IV-a civilă) prin care s-a respins cererea adevăraților

proprietari ai imobilului având ca obiect constatarea contractului de

vânzare-cumpărare al pârâților (reclamanți în prezenta cauză), în considerarea

termenului general de prescripție, prevăzut de art. 46 din Legea nr. 10/2001”,

iar o astfel de hotărâre judecătorească reprezintă un „bun” în sensul Convenției,

care se bucură de protecția articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție.

Prin

urmare, la acest moment nu poate fi reluată dezbaterea asupra respectării sau

eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel cum recurentul pârât pretinde

prin motivele de recurs, întrucât prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă a fost respinsă ca prescrisă cererea în constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare cumpărare.

Chiar dacă Ministerul

Finanțelor Publice nu a fost parte în litigiul soluționat irevocabil prin

sentința civilă nr.

722

din 12 septembrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă

(ceea ce ar putea genera susținerea inopozabilității acesteia), astfel cum deja

s-a arătat, în această evicțiune specială, prin dispozițiile art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 se instituie o subrogație legală a persoanei debitorului

obligat la restituirea prețului de piață de la Municipiul București – vânzător, la Ministerul Finanțelor Publice. Ca atare, această normă îl

plasează pe recurent în categoria avânzilor cauză în raport cu hotărârea

judecătorească prin care s-a confirmat valabilitatea contractului de vânzare

cumpărare, ce se bucură de puterea lucrului judecat.

De asemenea, din

textul de lege sus citat rezultă și faptul că buna sau reaua-credință a

cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu are nici o

relevanță juridică sub aspectul recunoașterii dreptului acestora la restituirea

prețului de piață al imobilelor.

Cu privire la

calitatea procesuală pasivă, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 instituie dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun

referitoare și la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a

prețului plătit, respectiv „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare”.

Dispozițiile legale

menționate anterior constituie temeiul validării argumentului instanței

fondului, conform căruia legiuitorul a instituit în mod explicit persoana

căreia îi incumbă obligația de restituire a prețului de piață al imobilului,

altul decât vânzătorul, și anume Ministerul Finanțelor Publice.

Aceste dispoziții

legale au caracterul unor dispoziții speciale ce se aplică cu prioritate în

raport de dispozițiile dreptului comun, potrivit principiului specialia

generalibus derogant, independent de faptul că pârâtul Ministrul Finanțelor

Publice nu a fost parte în contractul încheiat conform Legii nr. 112/1995 și

independent de lipsa culpei sale la încheierea contractului și la desființarea

acestuia.

Acest text de lege

este incident nu numai în situația în care contractul încheiat de foștii

chiriași a fost anulat, ci și în situația în care, în urma comparării de

titluri, acesta a devenit ineficient. Sub acest aspect s-a reținut corect că

norma juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la

„desființarea” lor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte

juridice.

La interpretarea

gramaticală s-a adăugat, în raționamentul instanțelor fondului, argumentul de

analogie.

Astfel, nu există

nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei

care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de

către cumpărători între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de

cea în care contractul nu a fost anulat, dar a devenit ineficient în cadrul

unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Din perspectivă

convențională, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Raicu

contra României - a consacrat principiul unui just echilibru între cerințele de

interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor

fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând, totodată, că acest echilibru

este, ca regulă generală, atins atunci când compensația plătită persoanei

private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a

bunului.

În cadrul aceleiași

decizii s-a analizat de către instanța de contencios european dacă privarea

chiriașului-cumpărător de bunul său a răspuns criteriului de proporționalitate,

reținându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula

o acțiune în restituirea prețului actualizat, ci legislația ar trebui să acorde

dreptul persoanelor care și-au dobândit bunurile cu bună-credință la o

compensație reprezentând diferența dintre prețul actualizat și valoarea

bunului.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva

deciziei nr. 174-A din 12 aprilie 2012 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 8 februarie 2013.