ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4423/2013

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin

decizia civilă nr.

53A din 15 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de apelanții-reclamanți S.M.L.,

S.P. și S.R.N. împotriva încheierii de ședință din 27 iunie 2012 și a sentinței

civile nr. 827 din 17 aprilie 2012 pronunțate de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, în Dosarul nr. 23047/3/2009.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că indiferent de rectificarea făcută în încheiere, calificarea

căii de atac este realizată de instanța ierarhic superioară la care este îndreptată

calea de atac respectivă, iar în prezentul proces, instanța a stabilit prin încheierea

din 9 noiembrie 2012 că, în raport de obiectul cauzei, revendicare imobiliară de

drept comun, calea de atac este apelul. În condițiile menționate, reclamanții nu

sunt prejudiciați prin suprimarea unei căi de atac, indiferent de greșeala materială

a instanței de fond și de calificarea greșită a cererii lor de rectificare privind

numai consemnarea din programul ECRIS.

Pe de altă parte, cât

privește apelul declarat împotriva deciziei, certificatul de atestare a dreptului

de proprietate emis în baza Legii nr. 15/1990 este un act translativ de proprietate

în favoarea societății comerciale care l-a dobândit, iar toate actele juridice de

înstrăinare făcute în procesul de privatizare intră sub incidența dispozițiilor

art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a reținut și instanța de fond. Textul

de lege menționat este pe deplin aplicabil și a fost constant interpretat în sensul

celor deja menționate și în practica judiciară, deoarece modul de privatizare al

societăților comerciale a fost stabilit prin Legea nr. 15/1990 care a prevăzut în

art. 20 că bunurile din patrimoniul societăților comerciale aparțin acestora, iar

individualizarea, în concret, a bunurilor transmise de stat societăților comerciale

a fost realizată prin hotărâre de guvern și, în final, prin eliberarea certificatelor

de atestare a dreptului de proprietate. De aceea, interpretarea apelanților în sensul

că certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza art. 20 din

Legea nr. 15/1990 nu reprezintă un titlu de proprietate nu poate fi primită.

În speță, nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, deoarece pentru aplicarea lor era necesară

îndeplinirea a două condiții: a) aceea ca la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001 statul să fi fost acționar majoritar, ceea ce nu s-a dovedit în speță,

deoarece în anul 1994 F.P.S. a vândut către Asociația Bit Programul Salariaților

70% din capitalul social al SC B. SA și b) aceea ca acest din urmă contract să fi

fost anulat și de asemenea, cel subsecvent, în condițiile art. 45 din Legea nr.

10/2001, ceea ce nu s-a întâmplat și nu a putut fi dovedit în speță.

Este adevărat că bunurile

ce puteau fi restituite în natură au fost indisponibilizate prin intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, dar dispoziția legală prevăzută la art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 se adresează persoanelor deținătoare, iar la data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001 SC B. SA nu mai era persoană deținătoare, deoarece fusese integral

privatizată în anul 1994 prin vânzarea întregului pachet de acțiuni (70% și 30%

prin două contracte succesive încheiate în 1994). De aceea, indisponibilizarea nu

putea opera nici în cazul de excepție prevăzut la art. 21 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

De asemenea, toate aceste

aspecte ar fi trebuit să fie puse în discuția instanțelor competente în termenul

de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Principiul securității

raporturilor juridice este pe deplin aplicabil contractelor de privatizare și de

vânzare-cumpărare, iar de vreme ce actele menționate nu au fost anulate, ele sunt

valabile și trebuie apărate potrivit principiului de drept menționat.

Atitudinea subiectivă

a părților la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare este irelevantă

în acțiunea în revendicare a imobilelor și putea fi supusă analizei instanței numai

în termenul special de prescripție prin acțiunea în anularea actului prevăzut de

art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că această critică nu va fi analizată de instanță.

Statul Român însuși a

recunoscut, prin edictarea Legii nr. 10/2001, că imobilele naționalizate au fost

preluate abuziv și, de aceea, discuția judiciară asupra acestui aspect este inutilă,

iar statul poate „inventa” orice în limitele Constituției României, astfel că, în

limitele menționate a și fost reglementată legal reorganizarea unităților economice

de stat ca regii autonome și societăți comerciale, prin Legea nr. 15/1990.

2.1. Motive

Reclamanții au declarat

recurs, prin care au formulat următoarele critici:

Instanța de apel a făcut

o greșită aplicare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, considerând că

certificatul de atestare din 26 ianuarie 1994 este un act de înstrăinare făcut în

cadrul procesului de privatizare.

Acest certificat nu poate

intra sub protecția art. 45 din Legea nr. 10/2001, nefiind un act de înstrăinare,

ci un act constitutiv de drepturi. Acest titlu de proprietate nu este un titlu rezultat

dintr-o înstrăinare, ci un act prin care s-a constituit de către stat un drept în

favoarea societății comerciale de stat.

Instanța de apel a făcut

o greșită aplicare a art. 45 și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în privința

contractului de vânzare-cumpărare din 2004.

Contractul a fost încheiat

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, or art. 45 privește actele juridice

de înstrăinare săvârșite înainte de intrarea în vigoare a legii.

Art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 instituie interdicția înstrăinării imobilelor ce intră sub domeniul

de reglementare al legii. Statul a preluat imobilul în litigiu fără titlu valabil,

astfel încât imobilul poate fi restituit în natură. Faptul că interdicția legală

de înstrăinare a fost încălcată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

precum și faptul că s-a stabilit că titlul statului nu este valabil sunt aspecte

care să facă inopozabil titlul față de reclamanți.

Instanța de apel a făcut

o greșită aplicare a principiului securității raporturilor juridice, reținând că

actele intimatelor pârâte sunt valabile câtă vreme nu au fost anulate. Nu se poate

da eficiență juridică și nu pot fi păstrate în circuitul civil acte juridice încheiate

fără respectarea legii.

Instanța de apel a încălcat

prevederile art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ. prin aceea că a ignorat

dezlegările date prin decizia civilă nr. 123A din 17 februarie 2010 în privința

problemei admisibilității acțiunii în revendicare și a comparării titlurilor exhibate

de părți.

Titlul reclamanților este

preferabil titlului pârâtei, care este un act administrativ constitutiv. Titlul

pârâtei nu poate fi eficientizat juridic pe temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001,

ci exclusiv după criteriile dreptului comun care stabilesc preferabilitatea titlului

mai bine caracterizat. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între intimatele-pârâte

nu poate fi preferat și eficientizat juridic câtă vreme acesta este un act juridic

care încalcă interdicția legală precizată în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

chestiune care poate fi cercetată pe cale de excepție.

Titlul pârâtei este profund

contestabil. Reclamanții au formulat notificare în termenul legal și aceasta nu

a fost soluționată nici până în prezent.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat

și va fi respins pentru următoarele considerente:

În primul rând, instanțele

de trimitere nu au nesocotit lucrul judecat privitor la admisibilitatea acțiunii

în revendicare, astfel cum s-a stabilit prin decizia civilă nr. 123A din 17 februarie

2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Ambele instanțe de fond

au comparat titlurile prezentate de către părți și au formulat o concluzie sub aspectul

preferabilității unuia dintre ele. Ca atare, în respectarea cerințelor art. 297

alin. (1) teza finală C. proc. civ., dezlegarea dată chestiunii legate de faptul

că acțiunea în revendicare este admisibilă a fost respectată. Prin urmare, criticile

formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de apel a pronunțat

o soluție legală și din perspectiva interpretării dispozițiilor art. 21 alin.

(5), respectiv art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Conform art. 21 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea

procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege,

este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune,

ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul

unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile,

terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.

Iar potrivit art. 45

alin. (2) din lege, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul

procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil,

considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările

și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul

în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Din alin. (1) al art.

21 rezultă că, incidența alin. (5) este condiționată de cerința ca imobilul cu privire

la care a fost formulată notificarea să fi fost deținut, la intrarea în vigoare

a legii, de o

regie

autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul

sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale era acționar ori asociat

majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de

drept public. Or, din dovezile administrate în cauză a rezultat că în anul 1994

SC B. SA a fost privatizată integral. Pe cale de consecință, imobilul revendicat

nu mai intra sub incidența prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

indisponibilizarea legală nefiindu-i aplicabilă.

Pe de altă parte, deși

recurenții invocă nesocotirea prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

omit faptul că legiuitorul a impus, sub pedeapsa decăderii, ca nulitatea actelor

de înstrăinare la care se referă acest text să poată fi invocată, prin derogare

de la dreptul comun, în termenul stabilit prin alin. (5) al art. 45 din lege. Or,

recurenții nu au făcut dovada îndeplinirii acestei cerințe.

În egală măsură, susținerea

recurenților în sensul că nu este incident art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001,

întrucât contractul de vânzare-cumpărare între intimatele-pârâte a fost încheiat

în anul 2004, nu poate fi primită de vreme ce nu au obținut anularea acestuia în

condițiile dreptului comun, pe care îl consideră a le fi aplicabil.

În speță, fiind vorba

despre un imobil preluat de către stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, el

intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, așa încât acțiunea în revendicare

nu poate fi soluționată făcând abstracție de normele de drept material conținute

de acest act normativ.

În aceste condiții, trebuie

stabilit dacă, în cadrul acțiunii în revendicare, promovate în anul 2009, după intrarea

în vigoare a legii speciale care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor,

reclamanții se pot prevala de un „bun” care să le facă admisibil demersul.

Or, sub acest din urmă

aspect, este de reținut faptul că reclamanții nu sunt titularii unui drept de proprietate

actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât aceștia nu

dețin „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de

proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea

bunului (cauza Atanasiu împotriva României).

Anterior învestirii instanței

cu acțiunea în revendicare, reclamanții nu au promovat niciun demers prin care să

fi negat valabilitatea titlului statului.

Pe cale de consecință,

reclamanții nu au un „bun” în sensul Convenției, pe care să-l obțină pe calea acțiunii

în revendicare.

Având în vedere cele mai

sus arătate, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a legii materiale incidente

în cauză, precum și a celor statuate jurisprudențial de către C.E.D.O., motiv pentru

care aspectele deduse analizei prin cererea de recurs nu întrunesc cerințele

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere cele mai

sus reținute, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul a fost respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.M.L., S.P. și S.R.N. împotriva deciziei

civile nr. 53A din 15 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2013.