ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4423/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 53A din 15 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de apelanții-reclamanți S.M.L., S.P. și S.R.N. împotriva încheierii de ședință din 27 iunie 2012 și a sentinței civile nr. 827 din 17 aprilie 2012 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 23047/3/2009. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că indiferent de rectificarea făcută în încheiere, calificarea căii de atac este realizată de instanța ierarhic superioară la care este îndreptată calea de atac respectivă, iar în prezentul proces, instanța a stabilit prin încheierea din 9 noiembrie 2012 că, în raport de obiectul cauzei, revendicare imobiliară de drept comun, calea de atac este apelul.

În condițiile menționate, reclamanții nu sunt prejudiciați prin suprimarea unei căi de atac, indiferent de greșeala materială a instanței de fond și de calificarea greșită a cererii lor de rectificare privind numai consemnarea din programul ECRIS. Pe de altă parte, cât privește apelul declarat împotriva deciziei, certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza Legii nr. 15/1990 este un act translativ de proprietate în favoarea societății comerciale care l-a dobândit, iar toate actele juridice de înstrăinare făcute în procesul de privatizare intră sub incidența dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a reținut și instanța de fond.

Textul de lege menționat este pe deplin aplicabil și a fost constant interpretat în sensul celor deja menționate și în practica judiciară, deoarece modul de privatizare al societăților comerciale a fost stabilit prin Legea nr. 15/1990 care a prevăzut în art. 20 că bunurile din patrimoniul societăților comerciale aparțin acestora, iar individualizarea, în concret, a bunurilor transmise de stat societăților comerciale a fost realizată prin hotărâre de guvern și, în final, prin eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate. De aceea, interpretarea apelanților în sensul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu reprezintă un titlu de proprietate nu poate fi primită.

În speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, deoarece pentru aplicarea lor era necesară îndeplinirea a două condiții: a) aceea ca la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 statul să fi fost acționar majoritar, ceea ce nu s-a dovedit în speță, deoarece în anul 1994 F.P.S. a vândut către Asociația Bit Programul Salariaților 70% din capitalul social al SC B. SA și b) aceea ca acest din urmă contract să fi fost anulat și de asemenea, cel subsecvent, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, ceea ce nu s-a întâmplat și nu a putut fi dovedit în speță.

Este adevărat că bunurile ce puteau fi restituite în natură au fost indisponibilizate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar dispoziția legală prevăzută la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se adresează persoanelor deținătoare, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 SC B. SA nu mai era persoană deținătoare, deoarece fusese integral privatizată în anul 1994 prin vânzarea întregului pachet de acțiuni (70% și 30% prin două contracte succesive încheiate în 1994). De aceea, indisponibilizarea nu putea opera nici în cazul de excepție prevăzut la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, toate aceste aspecte ar fi trebuit să fie puse în discuția instanțelor competente în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Principiul securității raporturilor juridice este pe deplin aplicabil contractelor de privatizare și de vânzare-cumpărare, iar de vreme ce actele menționate nu au fost anulate, ele sunt valabile și trebuie apărate potrivit principiului de drept menționat. Atitudinea subiectivă a părților la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare este irelevantă în acțiunea în revendicare a imobilelor și putea fi supusă analizei instanței numai în termenul special de prescripție prin acțiunea în anularea actului prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că această critică nu va fi analizată de instanță.

Statul Român însuși a recunoscut, prin edictarea Legii nr. 10/2001, că imobilele naționalizate au fost preluate abuziv și, de aceea, discuția judiciară asupra acestui aspect este inutilă, iar statul poate „inventa” orice în limitele Constituției României, astfel că, în limitele menționate a și fost reglementată legal reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, prin Legea nr. 15/1990. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamanții au declarat recurs, prin care au formulat următoarele critici: Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, considerând că certificatul de atestare din 26 ianuarie 1994 este un act de înstrăinare făcut în cadrul procesului de privatizare.

Acest certificat nu poate intra sub protecția art. 45 din Legea nr. 10/2001, nefiind un act de înstrăinare, ci un act constitutiv de drepturi. Acest titlu de proprietate nu este un titlu rezultat dintr-o înstrăinare, ci un act prin care s-a constituit de către stat un drept în favoarea societății comerciale de stat. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 45 și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în privința contractului de vânzare-cumpărare din 2004. Contractul a fost încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, or art. 45 privește actele juridice de înstrăinare săvârșite înainte de intrarea în vigoare a legii. Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 instituie interdicția înstrăinării imobilelor ce intră sub domeniul de reglementare al legii.

Statul a preluat imobilul în litigiu fără titlu valabil, astfel încât imobilul poate fi restituit în natură. Faptul că interdicția legală de înstrăinare a fost încălcată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, precum și faptul că s-a stabilit că titlul statului nu este valabil sunt aspecte care să facă inopozabil titlul față de reclamanți. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului securității raporturilor juridice, reținând că actele intimatelor pârâte sunt valabile câtă vreme nu au fost anulate. Nu se poate da eficiență juridică și nu pot fi păstrate în circuitul civil acte juridice încheiate fără respectarea legii. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 297 alin. (1) teza finală C. proc.

civ. prin aceea că a ignorat dezlegările date prin decizia civilă nr. 123A din 17 februarie 2010 în privința problemei admisibilității acțiunii în revendicare și a comparării titlurilor exhibate de părți. Titlul reclamanților este preferabil titlului pârâtei, care este un act administrativ constitutiv. Titlul pârâtei nu poate fi eficientizat juridic pe temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, ci exclusiv după criteriile dreptului comun care stabilesc preferabilitatea titlului mai bine caracterizat. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între intimatele-pârâte nu poate fi preferat și eficientizat juridic câtă vreme acesta este un act juridic care încalcă interdicția legală precizată în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, chestiune care poate fi cercetată pe cale de excepție.

Titlul pârâtei este profund contestabil. Reclamanții au formulat notificare în termenul legal și aceasta nu a fost soluționată nici până în prezent. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: În primul rând, instanțele de trimitere nu au nesocotit lucrul judecat privitor la admisibilitatea acțiunii în revendicare, astfel cum s-a stabilit prin decizia civilă nr. 123A din 17 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Ambele instanțe de fond au comparat titlurile prezentate de către părți și au formulat o concluzie sub aspectul preferabilității unuia dintre ele. Ca atare, în respectarea cerințelor art. 297 alin. (1) teza finală C. proc.

civ., dezlegarea dată chestiunii legate de faptul că acțiunea în revendicare este admisibilă a fost respectată. Prin urmare, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Instanța de apel a pronunțat o soluție legală și din perspectiva interpretării dispozițiilor art. 21 alin. (5), respectiv art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile, terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.

Iar potrivit art. 45 alin. (2) din lege, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Din alin. (1) al art. 21 rezultă că, incidența alin. (5) este condiționată de cerința ca imobilul cu privire la care a fost formulată notificarea să fi fost deținut, la intrarea în vigoare a legii, de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale era acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public.

Or, din dovezile administrate în cauză a rezultat că în anul 1994 SC B. SA a fost privatizată integral. Pe cale de consecință, imobilul revendicat nu mai intra sub incidența prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, indisponibilizarea legală nefiindu-i aplicabilă. Pe de altă parte, deși recurenții invocă nesocotirea prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, omit faptul că legiuitorul a impus, sub pedeapsa decăderii, ca nulitatea actelor de înstrăinare la care se referă acest text să poată fi invocată, prin derogare de la dreptul comun, în termenul stabilit prin alin. (5) al art. 45 din lege. Or, recurenții nu au făcut dovada îndeplinirii acestei cerințe.

În egală măsură, susținerea recurenților în sensul că nu este incident art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare între intimatele-pârâte a fost încheiat în anul 2004, nu poate fi primită de vreme ce nu au obținut anularea acestuia în condițiile dreptului comun, pe care îl consideră a le fi aplicabil. În speță, fiind vorba despre un imobil preluat de către stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, așa încât acțiunea în revendicare nu poate fi soluționată făcând abstracție de normele de drept material conținute de acest act normativ. În aceste condiții, trebuie stabilit dacă, în cadrul acțiunii în revendicare, promovate în anul 2009, după intrarea în vigoare a legii speciale care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, reclamanții se pot prevala de un „bun” care să le facă admisibil demersul.

Or, sub acest din urmă aspect, este de reținut faptul că reclamanții nu sunt titularii unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât aceștia nu dețin „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu împotriva României). Anterior învestirii instanței cu acțiunea în revendicare, reclamanții nu au promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea titlului statului. Pe cale de consecință, reclamanții nu au un „bun” în sensul Convenției, pe care să-l obțină pe calea acțiunii în revendicare. Având în vedere cele mai sus arătate, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a legii materiale incidente în cauză, precum și a celor statuate jurisprudențial de către C.E.D.O., motiv pentru care aspectele deduse analizei prin cererea de recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Având în vedere cele mai sus reținute, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.M.L., S.P. și S.R.N. împotriva deciziei civile nr. 53A din 15 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2013.