ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5690/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 septembrie 2009 sub nr. 35.918/3/2009 pe rolul Tribunalului București, reclamantele A.M. și P.I.I. au chemat în judecată pârâții S.R.T.V., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 438,42 mp situat în C.D., nr. 191, sector 1, București, iar în cazul în care instanța va considera că nu este posibilă restituirea în natură, să oblige pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 200.000 euro echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri bănești pentru terenul respectiv.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că, terenul care face obiectul litigiului, a fost dobândit de către autorul comun, I.A. (decedat la 25 octombrie 1996), de la numiții E. și A.B., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3755 din 47 din data de 7 decembrie 1949 și transcris de Tribunalul Ilfov sub nr. 9788 din 29 decembrie 1949. Prin Decizia nr. 1486 din 19 noiembrie 1953 emisă de fostul Sfat Popular al Raionului Stalin, în baza Decretului nr. 111 din 14 iulie 1951, terenul situat în C.D., nr. 191, sectorul 1, București a fost trecut în proprietatea statului de la numiții A.B. și E.B., decret ce se afla în contradicție cu dispozițiile Constituției din anul 1948. Au susținut reclamantele că preluarea imobilului este nelegală, de vreme ce la momentul preluării (anul 1953) proprietarul terenului era autorul lor, I.A., care îl dobândise de la E. și A.B.

încă din anul 1949. La data de 25 octombrie 1996, I.A. a decedat, fiind moștenit de către A.M. - în calitate de soție supraviețuitoare, și de P.I.I. - în calitate de fiică moștenitoare - legatar universal, aspect confirmat prin certificatul de moștenitor nr. 18/218 februarie 1997 autentificat de Biroul Notarial F. Reclamantele au invocat în sprijinul cererii lor dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului În privința cererii subsidiare, reclamantele au arătat că solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent este posibilă în situația în care restituirea în natură a terenului preluat abuziv nu se poate realiza, întrucât legea prevede această măsură de reparație.

Reclamantele au arătat că au fost private de dreptul lor de proprietate asupra terenului, iar această privare trebuie urmată de restituirea bunului ori de o despăgubire la valoarea reală de circulație, în caz contrar se va aduce atingere dreptului lor consacrat și garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și art. 6 din Convenția Europeană. în dezvoltarea motivării acțiunii, reclamantele au evocat jurisprudența Curții europene, precum și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție evidențiată în deciziile nr. 20/2007, nr. 33/1994 și nr. 33/2008 pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii. Pârâta S.R.T.V. a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă, întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu mai este posibilă acțiunea în revendicare de drept comun.

A arătat că, persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură sau care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natura a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiata pe dispozițiile art. 480 C. civ. Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Cu privire la cererea formulată de reclamante în subsidiar, pârâta a apreciat-o ca fiind inadmisibilă. Posibilitatea de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, este reglementată numai în cadrul procedurii administrative deschise foștilor proprietari de Legea nr. 10/2001, procedură de care reclamantele nu au dorit să uzeze.

Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acțiunii în revendicare întrucât reclamantele nu dovedesc că terenul pe care l-ar fi moștenit de la autorul lor s-a aflat în perimetrul pe care este amplasată S.R.T.V.. A mai precizat pârâta că este un serviciu public de televiziune autonom, iar suprafețele de teren pe care este amplasată instituția constituie, conform anexei 2 la Legea nr. 41/1994, domeniu public al statului. Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice au formulat întâmpinare invocând excepțiile privind netimbrarea acțiunii, a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice și a inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ.

atâta timp cât din situația de fapt expusă rezultă că situația juridică a imobilului în litigiu este reglementată de Legea nr. 10/2001. Actul normativ instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. În temeiul art. 137 C. proc. civ., tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării și a inadmisibilității acțiunii. Prin Sentința civilă nr. 1139 din 10 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca, neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și cererile principală și subsidiară formulate de reclamante în contradictoriu cu S.R.T.V., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză de expert D.M. imobilul litigios este încorporat în prezent în terenul deținut de pârâta S.R.T.V., fiind proprietate publica a Statului Român, în temeiul Anexei la Legea nr. 213/1998, pct. 29. în consecință, calitatea procesuala pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este dată în virtutea art. 12 alin. (4) și (6) din Legea nr. 213/1998, considerente pentru care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În ceea ce privește fondul cauzei tribunalul a reținut că reclamantele nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea terenului situat C.D., nr. 191, sector 1, București.

Cu toate acestea, Legea nr. 10/2001 nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui imobil preluat de stat formulată pe temeiul dreptului comun, după data intrării în vigoare a legii speciale, astfel cum rezultă din Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii, invocată de reclamante în acțiune. Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, întrucât s-ar încalcă principiul specialia generalibus derogant.

Însă, astfel cum se reține în decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiție, în sensul analizării, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, măsura în care legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Reține instanța de fond că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la a analiza existența unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse. Dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 impun instanței să analizeze dacă reclamantele din prezenta cauză dețin un "bun" în sensul Convenției, aspect ce le-ar îndreptăți la admiterea cererii în revendicare. Aplicând considerentele teoretice în prezenta cauza, tribunalul a reținut că reclamantele nu au făcut dovada existenței unui bun în patrimoniu lor în privința imobilului revendicat.

Se reține că, imobilul situat la fosta adresă C.D., nr. 191, sector 1, București a fost dobândit de autorul reclamantelor, I.A., prin act sub semnătură privată de la numiții A.B. și E.B., conform contractului de vânzare-cumpărare nedatat și neautentificat. Au fost înlăturate susținerile reclamantelor în sensul că autorul acestora ar fi dobândit imobilul prin act autentic de la foștii proprietari A.B. și E.B., deoarece nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens. Mai mult decât atât, din relațiile cu nr. 56127 din 31 martie 2010 comunicate de Direcției de Impozite și Taxe Locale sector 1, rezultă că la adresa din Strada C.D. nr. 191, sector 1, București autorul reclamantelor I.A. nu a fost înregistrat pe rolul fiscal cu terenul revendicat.

De asemenea, tribunalul a reținut că rolul fiscal pentru acest imobil a fost deschis în anul 1950, ulterior anului 1949, în care reclamantele pretind că numitul I.A. a dobândit proprietatea asupra imobilului. Singurul act autentic depus la dosar de către reclamante este contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1050/1942 care se referă la cumpărarea de către numitul I.A. a terenului situat în București, C.D. nr. 189, sector 1, teren care nu face obiectul dosarului de față. În raport de situația de fapt reținută, tribunalul a constatat că reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului situat în București, Strada C.D. nr. 191 sector 1, întrucât înscrisul sub semnătură privată invocat nu face dovada transmiterii dreptului de proprietate, neputându-se aplica nici prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 deoarece în actul de preluare sunt trecuți ca proprietari A.B.

și E.B. S-a concluzionat că reclamantele nu pot revendica un bun pe care autorul acestora nu l-a avut niciodată în proprietate. De asemenea, în speță, reclamantelor nu li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară nici calitatea de proprietari ai imobilului și nici nu s-a dispus expres în sensul restituirii bunului. Așadar, în speță, nu poate fi recunoscută reclamantelor nici dreptul de proprietate și nici creanța, constând în despăgubiri pentru imobilul litigios. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantele A.M. și P.I.I., criticând hotărârea atacată pe motive de nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia civilă nr. 114A din 12 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante A.M. și P.I.I. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele considerente: Terenul din litigiu în suprafață de 438,42 mp a fost dobândit de către autorul reclamantelor, I.A., de la numiții E. și A.B., conform contractului de vânzare-cumpărare neautentificat, înregistrat la grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 3755 din 47 din data de 7 decembrie 1949, transcris de același tribunal sub nr. 9788 din 29 decembrie 1949. Or, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată, care se presupune că s-a petrecut cel mai târziu la data înregistrării actului la grefa Tribunalului Ilfov, respectiv 07 decembrie 1949, nu exista cerința formei autentice pentru încheierea valabilă a vânzării-cumpărării unui imobil.

Cerința a fost prevăzută în mod expres în art. 2 din Decretul nr. 221 din 6 septembrie 1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare.

Se reține că aceste dispoziții au fost avute în vedere și de legiuitor în redactarea art. 23 din Legea nr. 10/2001 pentru a căror aplicare au fost înscrise dispozițiile de la pct. 23.1 din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care prevăd că: "Prin acte doveditoare se înțelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea)". Or, Decretul nr. 221 din 6 septembrie 1950 a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 75 din 6 septembrie 1950, acesta producându-și efectele începând chiar cu data publicării sale.

Cum actul sub semnătură privată de vânzare-cumpărare exhibat de către reclamante a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 221/1950, s-a considerat actul ca fiind doveditor de proprietate. Se are în vedere că, înscrisul sub semnătură privată a căpătat dată certă prin prezentarea acestuia la instituțiile statului, respectiv la data de 27 decembrie 1949, la Administrația Financiară Sector I Galben. Totodată, actul a fost transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr. 9788 din data de 29 decembrie 1949, dovadă în acest sens fiind parafa și ștampila respectivei autorități publice.

Având în vedere dispozițiile art. 1182 C. civ., curtea de apel reține că acest contract a căpătat dată certă de la data de 27 decembrie 1949. Prin urmare, deși în contract nu s-a prevăzut data încheierii acestuia, contractul de vânzare-cumpărare a căpătat dată certă la data de 27 decembrie 1949. Potrivit raportului de expertiză în specialitatea topografie, efectuat la instanța de fond de expert tehnic D.M., imobilul ce face obiectul actului de vânzare-cumpărare se identifică cu o parte a terenului deținut în prezent de S.R.T.V.. În privința terenului situat la adresa din București, str. C.D.

nr. 191, s-a emis deciziunea nr. 1486 din 19 noiembrie 1953 de către Sfatul popular al raionului Stalin prin care s-a luat act de decizia Secțiunii Financiare a Capitalei cu nr. 104/1953 prin care un număr de 243 terenuri virane prevăzute în tabelul anexă care face parte integrantă din decizie, trecute în proprietatea statului conform Decretului nr. 111/1951, au fost transmise în folosința Sfatului popular. Potrivit Deciziei nr. 104 din 14 ianuarie 1953, având în vedere art. 3 din Decretul nr. 111/1951, s-a transmis în folosința Sfatului Popular al Raionului Stalin terenurile și imobilele menționate în decizie, printre acestea fiind menționat și terenul situat la adresa din C.D. nr. 191, preluat de la E.B.

și A.B., la baza acestei preluări fiind cartea nr. 406/1952 a Judecătoriei III Populară. Faptul că la nr. 191 pe str. C.D. figurează în continuare foștii proprietari E. și A.B. se justifică prin faptul că aceștia au vândut parte din terenul situat la această adresă, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare exhibat. Din adresa nr. 72727/1958 emisă de Sfatul Popular al Raionului IV Stalin Secțiunea Financiară, către autorul reclamantelor, Curtea de apel reține că acesta s-a adresat cu cerere pentru înscrierea în rol pe numele său a terenului situat în C.D. nr. 191, solicitarea fiindu-i respinsă cu motivarea că nu a făcut dovada vreunui drept de proprietate asupra terenului, răspunsul fiind în sensul că prin cartea de judecată nr. 406 din 22 martie 1952 (Dos.

Nr. 1517 a fostei Judecătorii Populare III București) imobilul teren a trecut în proprietatea statului, această carte producându-și efectele la data respectivă, nefiind desființată sau anulată. În atare condiții, se reține că nu se poate imputa autorului reclamantelor neînregistrarea cu rol fiscal la Administrația financiară, cauza neînregistrărilor fiind tocmai trecerea imobilului în proprietatea statului. Aspectele reținute au condus instanța de apel la concluzia că imobilul în litigiu este supus reglementărilor Legii nr. 10/2001, fiind vorba de un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, preluarea în temeiul Decretului nr. 111/1951 fiind abuzivă în înțelesul art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, astfel că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.

Curtea de apel a avut în vedere că Legea nr. 10/2001 reprezintă legea specială de reparație pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu - în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală și se aplică prioritar.

Procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 are ca finalitate restituirea în natură numai dacă imobilul este deținut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 21. În absența îndeplinirii condiției prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu mai pot uza, pentru restituirea în natură a imobilului litigios, de procedura prealabilă a notificării unității deținătoare, așa încât, numai într-o asemenea situație, este recunoscut dreptul foștilor proprietari sau moștenitorului acestora la revendicarea pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat. Or, în cazul de față nu s-a făcut vreo dovadă în sensul înstrăinării de către stat a imobilului în litigiu către alți subdobânditori, dimpotrivă, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză acesta este inclus în imobilul deținut de pârâta S.R.T.V..

Reclamantele trebuiau să utilizeze procedura specială prevăzută de art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001 față de situația juridică a imobilului, procedură care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță. Din datele dosarului rezultă că reclamantele nu s-au adresat cu notificare, conform Legii nr. 10/2001 în termenul și condițiile prevăzute de actul normativ, pentru terenul solicitat, acestea solicitând restituirea terenului pentru prima dată prin cererea de față înregistrată la instanță în anul 2009. Ca urmare, reclamantele sunt decăzute din dreptul de a solicita restituirea în natură a bunului în temeiul legii speciale Legea nr. 10/2001 pentru depășirea termenului, iar revendicarea de drept comun nu funcționează în această materie, în raport considerentele expuse.

Curtea de apel a reținut că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală. S-a avut în vedere că, instanța supremă a mai reținut în decizia pronunțată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, calea acțiunii în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Dând efect deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, curtea de apel a constatat că, în analiza titlului exhibat de către reclamante, acestea nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, susținerile reclamantelor în sensul că, fiind o preluare abuzivă, dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului lor, nu au fost validate.

În jurisprudența actuală a instanței de contencios european s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun". Instanța de apel semnalează că distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșantă chiar într-o altă cauză a apelantelor înregistrată pe rolul instanței de contencios european, respectiv hotărârea din 12 octombrie 2010, cu privire la un imobil învecinat, în care se fixează semnificații ale noțiunii de "bun" pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa.

Se arată că în respectiva hotărâre se evocă că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). Curtea de apel semnalează că diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantelor, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară. Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Se evocă faptul că, în cauza pilot (hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 136), s-a arătat că "în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii". Așa fiind, prin raportare la considerentele expuse, instanța arată că, nu se poate fi primită susținerea reclamantelor potrivit căreia dreptul de proprietate al autorului lor nu a ar fi ieșit niciodată din patrimoniul acestuia.

Apelantele au susținut că sunt beneficiarele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Însă, pentru a beneficia de protecția oferită de această normă convențională, acestea trebuie să aibă un bun, fie sub forma unui bun actual, fie sub forma unei speranțe legitime. Conform principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. În schimb, speranța legitimă presupune ca o creanță să poată fi considerată ca având valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Or, la momentul sesizării instanței de judecată, reclamantele nu dețineau un bun actual, având în vedere că acestea nu se află în posesia unei decizii administrative sau judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat, care să le recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. Acestea nu au declanșat nici procedura administrativă prin care să fi urmărit să beneficieze de măsurile reparatorii pentru bunul preluat de stat, procedura administrativă ce putea fi supusă supusă controlului judecătoresc. Instanța de prim control judiciar arată că, reclamantele nu se pot prevala nici de o speranță legitimă, deoarece nu au nici măcar o "creanță de restituire", în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pe care ar putea-o invoca.

Cât timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui "bun existent", iar reclamantele nu sunt titularele unei creanțe "suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă", astfel încât nu se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocol. Prin urmare, la momentul sesizării instanței de judecată, reclamantele nu dețin o creanță considerată ca fiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În aceste circumstanțe, curtea de apel reține că, obligarea Statului Român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamantele ar beneficia de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanței, acestea nu au un bun și nicio creanță suficient consolidată, de natură a le permite să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adiționai nr. 1 la Convenție. Convenția și Curtea europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Curtea de apel a evocat cauza Păduraru împotriva României, prin care s-a reținut că în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 și că, autorităților statale, inclusiv cele judiciare, trebuie să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii În raport de modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, instanța de apel expune pe larg procedura prealabilă sesizării instanței și etapele pe care le cuprinde în cadrul cărora unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri, controlul de legalitate al acestuia fiind fiind supus cenzurii instanței de contencios-administrativ Or, reclamantele nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că fără a parcurge procedura administrativă, acestea nu se pot aștepta nici la o finalitate în sensul acordării de măsuri reparatorii specifice acestei proceduri, care sunt pe deplin aplicabile, despăgubirile cuvenite persoanelor îndreptățite fiind stabilite și acordate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la propunerea entității sesizată cu soluționarea notificări.

Ca atare, curtea de apel a apreciat că nu se poate ignora procedura legală reglementată prin intermediul căreia se determină întinderea acestor despăgubiri și nici statuările Deciziei în interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie, dat fiind rolul consacrat al recursului în interesul legii, de unificare a practicii judiciare, cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, considerente în temeiul cărora au fost înlăturate susținerile reclamantelor în sensul acordării de despăgubiri într-un cuantum stabilit de instanță.

Instanța de apel argumentează că, a susține calea acțiunii directe împotriva statului privind obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudență stabilită (și previzibilă), iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri. Câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor bănești, judecătorului instanței civile nefiindu-i permis să creeze dreptul într-o materie în care nu există vid legislativ. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente. Or, acordând alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor (în speță, despăgubiri bănești) judecătorul și-ar aroga practic, o funcție normativă.

Opinează instanța de apel că, nici nefuncționalitatea Fondului Proprietatea nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretențiile legate de despăgubiri) pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare. De altfel, singura consecință ar consta în aceea că titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală ar fi înlocuite cu hotărâri judecătorești, a căror eficiență cu atât mai puțin va fi asigurată.

Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea europeană în hotărârile sale atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a pune în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.

O acțiune directă îndreptată împotriva statului, indiferent că acesta este chemat a răspunde prin Ministerul Finanțelor Publice, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege nu-și poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât Convenția europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță), ci sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta. De aceea, în măsura în care nu face dovada existenței unui bun actual în patrimoniu, reclamantele nu pot pretinde obligarea statului la despăgubiri pentru că le-ar fi fost nesocotit un drept.

Admițându-se posibilitatea valorificării unor pretenții care fac obiect de reglementare pentru legea specială și pe calea dreptului comun, ar fi (pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală și cea specială) și una discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și cei care, adresându-se direct instanței, pot primi soluții diferite, lăsate la aprecierea particulară a fiecărui judecător, făcându-se referire la hotărârea pilot a Curții europene referitoare la necesitatea simplificării și eficientizării procedurilor în domeniul proprietății, subliniind libertatea autorităților de a alege modalitățile de compensare și reparare.

Or, hotărârea pilot, vizează aspecte legate de o viitoare modificare legislativă în domeniul proprietății impusă Statului român și nicidecum o impunere în sarcina instanțelor de judecată de a alege o altă modalitate de soluționare a cauzelor în afara cadrului legal deja existent.

Față de considerentele expuse, constatând incidența în cauză a dispozițiilor speciale constând în reglementările date prin Legile nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, instanța de apel a apreciat că situația reclamantelor atrage incidența normei speciale, fiind exclusă de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun, pentru realizarea drepturilor susținute de reclamante, neputându-se decât recurge la o anumită cale, pe care reclamantele nu au înțeles să o parcurgă și care ar fi avut ca finalitate, în cele din urmă, obținerea despăgubirilor pentru imobilul de care a fost deposedat în mod abuziv autorul acestora.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantele A.M. (decedată, continuat de P.I.I.) și P.I.I., în nume propriu, criticând hotărârea atacată pe motiv de nelegalitate în temeiul dispozițiilor art 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs au fost invocate, în esență, următoarele critici: Un prim aspect de nelegalitate criticat se referă la faptul că, hotărârea prin care s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare de drept comun încalcă principiul autorității de lucru judecat, arătându-se și faptul că, în mod greșit instanța de apel a reținut necesitatea utilizării procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 față de situația juridică a imobilului.

Motivează recurentele că, prin încheierea de ședință din 05 februarie 2010 Tribunalul București a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, încheiere împotriva căreia niciuna dintre părți nu a formulat apel, arătând că apelul pe care l-au exercitat a privit exclusiv fondul cauzei, astfel încât soluția privind admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun a căpătat autoritate de lucru judecat, nemaiputând fi pusă în discuție. Prin Sentința civilă nr. 1139 din 10 iunie 2011, prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, iar prin Decizia civilă nr. 114A din 12 martie 2012 Curții de Apel București s-a reținut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată, nu exista cerința formei autentice pentru încheierea valabilă a actului, instanța de apel reținând ca hotărârea primei instanțe este nelegală.

Cu toate acestea, arată că, prin respectiva decizie s-a reținut că reclamantele nu ar avea dreptul nici la restituirea în natură, nici la despăgubiri bănești, întrucât nu au făcut dovada existenței unui bun actual sau a unei speranțe legitime. Consideră recurentele că atât timp cât prin hotărârea apelată instanța a considerat acțiunea admisibilă și a respins acțiunea numai pentru motivul că actul invocat nu respecta cerințele de validitate, fiind singurele care au formulat apel și, deși a fost considerat fondat, apelul a fost respins. Apreciază în condițiile expuse decizia recurată încălca principiul non reformatio in pejus.

Nelegalitatea deciziei recurate este invocată și din perspectiva faptului că, în mod greșit instanța reține împrejurarea că reclamantele nu ar dispune de "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că acțiunea în protejarea dreptului de proprietate ar fi inadmisibilă deoarece nu au o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai să li se fi recunoscut calitatea de proprietar, dar și să se fi dispus expres restituirea bunului. Arată că, instanța de apel reține și faptul că nu dispun nici de o "speranță legitimă", deoarece nu au "nici măcar o «creanță de restituire» pe care ar putea-o invoca". Din această perspectivă, consideră recurentele că susținerile instanței de apel sunt nelegale.

Reclamantele evocă cauza pilot contra României unde, într-o cauză similară, în cadrul căreia au avut aceeași calitate cu privire la un apartament situat în C.D. nr. 189, sector 1 București, Curtea europeană a reținut că "având în vedere hotărârile judecătorești interne, care reprezintă, în sensul hotărârilor anterioare ale Curții o jurisprudență bine stabilită a instanțelor, această creanță constituie un interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea de "bun" la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1". Se invocă faptul că, în cauza pilot, Curtea europeană a reținut că, deși "constatarea judiciară a naționalizării abuzive a bunului atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului pentru a beneficia de măsuri de reparație trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.

În cauză aceste condiții sunt îndeplinite: imobilul ce face obiectul cauzei a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951, preluare ce are caracter abuziv, iar reclamantele sunt moștenitoarele defunctului I.A., care a avut calitatea de proprietar la momentul naționalizării imobilul. Prin urmare, susțin îndeplinirea condițiilor enumerate de Curtea Europeană ca fiind necesare și suficiente pentru a beneficia de măsurile de reparație, ceea ce determină concluzia în accepțiunea recurentelor că dețin o creanță suficient de caracterizată, care reprezintă "o speranță legitimă", în sensul art. 1 Protocolul 1. În acest context arată că dreptul lor de proprietate decurge din însăși prevederile legale, care consacră dreptul la restituirea în natură/măsuri reparatorii a persoanelor care îndeplinesc cele două condiții.

Consideră că, atât timp cât în cazul celorlalte imobile aparținând autorului lor, situate în imediata vecinătate a imobilului care face obiectul cauzei de față, există hotărâri irevocabile de restituire în natură și/sau de acordare de despăgubiri, rezultă evident că dețin măcar o "speranță legitimă", în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, această situație fiind, conform jurisprudenței Curții europene, suficientă pentru a crea un interes patrimonial apărat. Astfel, față de jurisprudența stabilită a instanțelor în sensul că autorul lor Atanasiu și reclamantele sunt persoane îndreptățite cu privire la imobilele de care au fost deposedate abuziv, rezultă că și în prezenta cauză sunt îndeplinite condițiile pentru redobândirea (în natură sau în echivalent) a bunului trecut în proprietatea statului.

Argumentează faptul că pentru imobilele deținute de autorul lor pe C.D., deși au fost formulate notificări pe Legea nr. 10/2001, pentru niciunul dintre aceste imobile nu s-au acordat măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sub forma restituirii în natură sau prin echivalent. Arată că, fie aceste imobile au fost restituite în natură, ulterior admiterii acțiunilor în revendicare de drept comun, fie au fost acordate despăgubiri în baza art. 1 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, se apreciază hotărârea din apel ca nelegală prin care se reține că nu ar deține nici "bun actual"", nici "speranța legitimă", cu toate că ineficiența Legii nr. 10/2001 a fost reținută atât la nivel general de Curtea europeană ca deficiență structurală a sistemului de despăgubiri, cât și particular de instanțele de naționale, privind imobilele de la nr. 189 situate pe C.D.

Se invocă faptul că, deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor, art. 1 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cere ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală, să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv prin măsurile care privează o persoană de proprietatea sa. Din această perspectivă, recurentele susțin că au dovedit faptul ca art. 1 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este aplicabil, întrucât dețin un "bun" în sensul autonom al noțiunii și că 'bunul" lor trebuie apărat împotriva ingerințelor, în condițiile minime stabilite de Convenția europeană.

Se semnalează faptul că în litigii avute, Legea nr. 10/2001 s-a dovedit ineficientă, de vreme ce pentru niciunul dintre celelalte imobile dobândite de autorul lor, restituirea în natură și/sau măsurile reparatorii nu au fost obținute în baza legii speciale, ci conform dreptului comun. Imobilul în cauză aparține în prezent pârâtei S.R.T.V., care este un serviciu autonom de interes național, aflându-se încă în deținerea Statului român, care l-a preluat abuziv de la autorul lor. Pârâtul invocă faptul că imobilul nu poate fi restituit, deoarece nu a fost folosită calea prevăzută de o legislație pentru adoptarea căreia Statul român a fost condamnat de Curtea europeană, care a constatat "deficiențe structurale" ale acesteia și violarea dreptului la proprietate în cazul reclamantelor și a persoanelor aflate în situație identică.

Consideră recurentele că nu pot fi decăzute din dreptul de a solicita restituirea imobilului în natură, pentru motivul de a nu fi parcurs o cale dovedită ineficientă, atât la nivel general, cât și în cazul lor, deoarece acest lucru ar constitui o sarcină disproporționată și excesivă, fiindu-le afectat dreptul de proprietate, garantat de art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se invocă greșita respingere a capătului de cerere având ca obiect restituirea imobilului în natură, cu motivarea că reclamantele nu au formulat notificare și nu au urmat procedura Legii nr. 247/2005, concluzionând astfel eronat că prin dispoziții legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor bănești și că judecătorului secției civile nu-i este permis, să statueze pe cale de norme generale și să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă.

Arată recurentele că finalitatea la care face referire instanța de apel nu există, însă nu pentru că nu au parcurs această procedură, ci pentru că această procedură s-a dovedit teoretică și iluzorie, prin hotărârea pilot constatându-se ineficiența mecanismului de despăgubire sau de restituire. De asemenea, prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte a reținut explicit că "privarea de un bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Se solicită aplicarea cu prioritate a dreptului european, față de faptul că dreptul intern nu respectă exigențele Curții Europene a Drepturilor Omului privind protejarea de drepturi concrete și efective, face să existe un vid legislativ în materie, aplicabilitatea prevederilor art. 1 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului fiind urmarea firească a faptului că, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 și nr. 247/2005, Stalul român nu și-a îndeplinit obligația pozitivă, de a asigura respectarea dreptului de proprietate.

Apreciază recurentele ca nelegală susținerea instanței de apel potrivit căreia, prin aplicarea directă a art. 1 Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și obligarea Statului român să plătească despăgubirile care nu au putut fi încasate din cauza neexecutării obligațiilor asumate, întrucât și-ar exercita o funcție normativă, iar argumentul instanței în sensul că eventualele despăgubiri acordate ar fi "în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare" nu poate fi primit, complexitatea procedurii execuționale sau a sistemului bugetar nu poate elibera Statul de obligația asumată conform Convenției de a garanta oricărei persoane dreptul de a avea o hotărâre obligatorie și executorie executată într-un termen rezonabil sens în care face referire la jurisprudenței Curții europene.

Opinează și asupra netemeiniciei argumentului privind caracterul discriminatoriu al soluției de admitere a posibilității valorificării unor pretenții ce formează obiectul legii speciale pe calea dreptului comun, de vreme ce, pe de o parte nu există niciun criteriu de discriminare, iar pe de altă parte, oricum orice persoană poate apela la oricare dintre posibilitățile de valorificare, fără nicio restricție întemeiată pe vreun criteriu de discriminare. Pentru motivele invocate, solicită admiterea recursului și în principal casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar în subsidiar, solicită modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului și admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Analizând actele și lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs formulate și dispozițiile legale de drept intern și reglementările europene, Înalta Curte va constata recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente: Recurenta a invocat ca prim motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în a cărui dezvoltare și argumentare juridică a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât încalcă principiul autorității de lucru judecat și principiul non reformatio in pejus întrucât, în mod greșit, s-a reținut ca inadmisibilă acțiunea în revendicare de drept comun, deși excepția inadmisibilității acțiunii fusese respinsă prin încheierea din 05 februarie 2010 a Tribunalului București, aspect care ce nu a făcut obiect al judecății în apel.

Critica formulată este neîntemeiată întrucât instanța de apel a soluționat fondul litigiului în virtutea caracterului devolutiv al acestei căii de atac și a limitelor investirii sale. Astfel, instanța de prim control judiciar a examinat apelul prin raportare la dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și, în baza efectului devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, a soluționat procesul prin cercetarea în fond a cauzei, pronunțându-se asupra acțiunii reclamantelor, însă pentru un alt raționament care justifică soluția pronunțată.

În virtutea caracterului devolutiv al căii de atac exercitată de reclamante, instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare, dând valență efectelor Deciziei în interesul legii nr. 33/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, a analizat pe fond măsura în care reglementarea internă în conflict cu cea europeană în privința dreptului de proprietate reclamat în cauză din perspectiva garanțiilor prevăzute de art. 1 din primul Protocol. În acest context, atât timp cât în urma controlului judiciar exercitat de instanța de apel s-a constatat că soluția de respingere a acțiunii în revendicare este corectă, însă pentru alte argumente prin care se examinează pretenția concretă dedusă judecății, Înalta Curte va constata că, în mod corect instanța de apel în baza art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. s-a pronunțat asupra fondului litigiului, acțiunea nefiind respinsă ca inadmisibilă, cum eronat susțin reclamantele prin motivul de recurs analizat. Din această perspectivă sunt neîntemeiate și criticile referitoare la încălcarea principiului non reformatio in pejus. Înalta Curte va constata că soluția de respingere a apelului și, implicit a acțiunii în revendicare, ca urmare a incidenței principiului specialia generalibus derogant nu este de natură a agrava situația creată reclamantelor prin sentința pronunțată de instanța de fond. Tehnica judiciară îmbrățișată de instanța de apel este corectă întrucât, potrivit raționamentului expus, noua argumentare a hotărârii prin care s-a analizat fondul litigiului nu a dus la schimbarea soluției, ci a confirmat aceeași soluție, respectiv cea de respingere a acțiunii în revendicare.

În acest context, vor fi înlăturate ca neîntemeiate criticile formulate întrucât soluția instanței de apel nu este de natură să creeze reclamantelor o situație mai grea în propria cale de atac, deoarece principiul non reformatio in pejus reclamă împrejurarea ca partea care a exercitat o cale de atac să nu sufere o înrăutățire a situației față de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar, ipoteză care nu se identifică în cauză. Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în dezvoltarea acestui motiv de recurs se arătă că, instanța de apel a reținut greșit atât necesitatea utilizării procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 față de situația juridică a imobilului, cât și împrejurarea că reclamantele nu ar dispune de "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În speță, acțiunea în revendicare promovată inițial de reclamantele A.M. și P.I.I. a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. arătând că terenul revendicat în supr