ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5690/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5690/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 11 septembrie 2009 sub nr. 35.918/3/2009 pe

rolul Tribunalului București, reclamantele A.M. și P.I.I. au chemat în judecată

pârâții S.R.T.V., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să

oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

teren în suprafață de 438,42 mp situat în C.D., nr. 191, sector 1, București,

iar în cazul în care instanța va considera că nu este posibilă restituirea în

natură, să oblige pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la

plata sumei de 200.000 euro echivalent în RON la data plății, cu titlu de

despăgubiri bănești pentru terenul respectiv.

În

motivarea cererii, reclamantele au arătat că, terenul care face obiectul

litigiului, a fost dobândit de către autorul comun, I.A. (decedat la 25

octombrie 1996), de la numiții E. și A.B., conform contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3755 din 47 din data de 7 decembrie 1949

și transcris de Tribunalul Ilfov sub nr. 9788 din 29 decembrie 1949.

Prin

Decizia nr. 1486 din 19 noiembrie 1953 emisă de fostul Sfat Popular al

Raionului Stalin, în baza Decretului nr. 111 din 14 iulie 1951, terenul situat

în C.D., nr. 191, sectorul 1, București a fost trecut în proprietatea statului

de la numiții A.B. și E.B., decret ce se afla în contradicție cu dispozițiile

Constituției din anul 1948.

Au

susținut reclamantele că preluarea imobilului este nelegală, de vreme ce la

momentul preluării (anul 1953) proprietarul terenului era autorul lor, I.A.,

care îl dobândise de la E. și A.B. încă din anul 1949. La data de 25 octombrie

1996, I.A. a decedat, fiind moștenit de către A.M. - în calitate de soție

supraviețuitoare, și de P.I.I. - în calitate de fiică moștenitoare - legatar

universal, aspect confirmat prin certificatul de moștenitor nr. 18/218

februarie 1997 autentificat de Biroul Notarial F.

Reclamantele

au invocat în sprijinul cererii lor dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998

și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului

În

privința cererii subsidiare, reclamantele au arătat că solicitarea de acordare

a măsurilor reparatorii prin echivalent este posibilă în situația în care

restituirea în natură a terenului preluat abuziv nu se poate realiza, întrucât

legea prevede această măsură de reparație. Reclamantele au arătat că au fost

private de dreptul lor de proprietate asupra terenului, iar această privare

trebuie urmată de restituirea bunului ori de o despăgubire la valoarea reală de

circulație, în caz contrar se va aduce atingere dreptului lor consacrat și

garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și art. 6 din Convenția

Europeană. în dezvoltarea motivării acțiunii, reclamantele au evocat

jurisprudența Curții europene, precum și jurisprudența Înaltei Curți de Casație

și Justiție evidențiată în deciziile nr. 20/2007, nr. 33/1994 și nr. 33/2008

pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii.

Pârâta

S.R.T.V. a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă,

întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu mai este posibilă

acțiunea în revendicare de drept comun. A arătat că, persoanele care nu au

urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care nu au declanșat în

termenul legal o atare procedură sau care, deși au urmat-o, nu au obținut

restituirea în natura a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii în

revendicare, întemeiata pe dispozițiile art. 480 C. civ. Legea nr. 10/2001

instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și

sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în

legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Cu

privire la cererea formulată de reclamante în subsidiar, pârâta a apreciat-o ca

fiind inadmisibilă. Posibilitatea de a obține măsuri reparatorii prin

echivalent, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, este

reglementată numai în cadrul procedurii administrative deschise foștilor

proprietari de Legea nr. 10/2001, procedură de care reclamantele nu au dorit să

uzeze.

Pe

fond, pârâta a solicitat respingerea acțiunii în revendicare întrucât

reclamantele nu dovedesc că terenul pe care l-ar fi moștenit de la autorul lor

s-a aflat în perimetrul pe care este amplasată S.R.T.V.. A mai precizat pârâta

că este un serviciu public de televiziune autonom, iar suprafețele de teren pe

care este amplasată instituția constituie, conform anexei 2 la Legea nr.

41/1994, domeniu public al statului.

Statul

român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice au

formulat întâmpinare invocând excepțiile privind netimbrarea acțiunii, a lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și a Ministerului Finanțelor Publice și a inadmisibilității acțiunii în

revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. atâta timp cât din situația de fapt

expusă rezultă că situația juridică a imobilului în litigiu este reglementată

de Legea nr. 10/2001. Actul normativ instituie o procedură administrativă

prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent.

În

temeiul art. 137 C. proc. civ., tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția

netimbrării și a inadmisibilității acțiunii.

Prin

Sentința civilă nr. 1139 din 10 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a respins ca, neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și cererile

principală și subsidiară formulate de reclamante în contradictoriu cu S.R.T.V.,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, potrivit

concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză de expert D.M. imobilul

litigios este încorporat în prezent în terenul deținut de pârâta S.R.T.V.,

fiind proprietate publica a Statului Român, în temeiul Anexei la Legea nr.

213/1998, pct. 29. în consecință, calitatea procesuala pasivă a Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice este dată în virtutea art. 12 alin. (4) și

(6) din Legea nr. 213/1998, considerente pentru care a fost respinsă excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

În

ceea ce privește fondul cauzei tribunalul a reținut că reclamantele nu au

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea terenului

situat C.D., nr. 191, sector 1, București. Cu toate acestea, Legea nr. 10/2001

nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în

revendicarea unui imobil preluat de stat formulată pe temeiul dreptului comun,

după data intrării în vigoare a legii speciale, astfel cum rezultă din Decizia

nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite

într-un recurs în interesul legii, invocată de reclamante în acțiune.

Raportul

între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul

legii, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii

nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, întrucât s-ar

încalcă principiul specialia generalibus derogant. Însă, astfel cum se reține

în decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în

toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în

măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în

sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la

justiție, în sensul analizării, în funcție de circumstanțele concrete ale

cauzei, măsura în care legea internă intră în conflict cu Convenția europeană

și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Reține

instanța de fond că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană,

nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la a analiza

existența unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și,

în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse. Dispozițiile obligatorii ale

Deciziei nr. 33/2008 impun instanței să analizeze dacă reclamantele din

prezenta cauză dețin un "bun" în sensul Convenției, aspect ce le-ar

îndreptăți la admiterea cererii în revendicare.

Aplicând

considerentele teoretice în prezenta cauza, tribunalul a reținut că

reclamantele nu au făcut dovada existenței unui bun în patrimoniu lor în

privința imobilului revendicat. Se reține că, imobilul situat la fosta adresă

C.D., nr. 191, sector 1, București a fost dobândit de autorul reclamantelor,

I.A., prin act sub semnătură privată de la numiții A.B. și E.B., conform

contractului de vânzare-cumpărare nedatat și neautentificat. Au fost înlăturate

susținerile reclamantelor în sensul că autorul acestora ar fi dobândit imobilul

prin act autentic de la foștii proprietari A.B. și E.B., deoarece nu s-a făcut

nicio dovadă în acest sens.

Mai

mult decât atât, din relațiile cu nr. 56127 din 31 martie 2010 comunicate de

Direcției de Impozite și Taxe Locale sector 1, rezultă că la adresa din Strada

C.D. nr. 191, sector 1, București autorul reclamantelor I.A. nu a fost

înregistrat pe rolul fiscal cu terenul revendicat. De asemenea, tribunalul a

reținut că rolul fiscal pentru acest imobil a fost deschis în anul 1950,

ulterior anului 1949, în care reclamantele pretind că numitul I.A. a dobândit

proprietatea asupra imobilului. Singurul act autentic depus la dosar de către

reclamante este contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1050/1942

care se referă la cumpărarea de către numitul I.A. a terenului situat în

București, C.D. nr. 189, sector 1, teren care nu face obiectul dosarului de

față.

În

raport de situația de fapt reținută, tribunalul a constatat că reclamantele nu

au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului

situat în București, Strada C.D. nr. 191 sector 1, întrucât înscrisul sub

semnătură privată invocat nu face dovada transmiterii dreptului de proprietate,

neputându-se aplica nici prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001

deoarece în actul de preluare sunt trecuți ca proprietari A.B. și E.B.

S-a

concluzionat că reclamantele nu pot revendica un bun pe care autorul acestora

nu l-a avut niciodată în proprietate.

De

asemenea, în speță, reclamantelor nu li s-a recunoscut printr-o hotărâre

judecătorească anterioară nici calitatea de proprietari ai imobilului și nici

nu s-a dispus expres în sensul restituirii bunului. Așadar, în speță, nu poate

fi recunoscută reclamantelor nici dreptul de proprietate și nici creanța,

constând în despăgubiri pentru imobilul litigios.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel reclamantele A.M. și P.I.I., criticând

hotărârea atacată pe motive de nelegalitate și netemeinicie, solicitând

admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul

admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin

Decizia civilă nr. 114A din 12 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante A.M. și P.I.I.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele

considerente:

Terenul

din litigiu în suprafață de 438,42 mp a fost dobândit de către autorul

reclamantelor, I.A., de la numiții E. și A.B., conform contractului de

vânzare-cumpărare neautentificat, înregistrat la grefa Tribunalului Ilfov sub

nr. 3755 din 47 din data de 7 decembrie 1949, transcris de același tribunal sub

nr. 9788 din 29 decembrie 1949.

Or,

la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură

privată, care se presupune că s-a petrecut cel mai târziu la data înregistrării

actului la grefa Tribunalului Ilfov, respectiv 07 decembrie 1949, nu exista

cerința formei autentice pentru încheierea valabilă a vânzării-cumpărării unui

imobil. Cerința a fost prevăzută în mod expres în art. 2 din Decretul nr. 221

din 6 septembrie 1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu

sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare.

Se

reține că aceste dispoziții au fost avute în vedere și de legiuitor în

redactarea art. 23 din Legea nr. 10/2001 pentru a căror aplicare au fost

înscrise dispozițiile de la pct. 23.1 din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 care prevăd că: "Prin acte doveditoare se

înțelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă

deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de

vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub

semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr.

221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără

construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în

care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea)".

Or,

Decretul nr. 221 din 6 septembrie 1950 a fost publicat în Buletinul Oficial nr.

75 din 6 septembrie 1950, acesta producându-și efectele începând chiar cu data

publicării sale.

Cum

actul sub semnătură privată de vânzare-cumpărare exhibat de către reclamante a

fost încheiat anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 221/1950, s-a

considerat actul ca fiind doveditor de proprietate. Se are în vedere că,

înscrisul sub semnătură privată a căpătat dată certă prin prezentarea acestuia

la instituțiile statului, respectiv la data de 27 decembrie 1949, la

Administrația Financiară Sector I Galben. Totodată, actul a fost transcris în

Registrul de transcripțiuni sub nr. 9788 din data de 29 decembrie 1949, dovadă

în acest sens fiind parafa și ștampila respectivei autorități publice. Având în

vedere dispozițiile art. 1182 C. civ., curtea de apel reține că acest contract

a căpătat dată certă de la data de 27 decembrie 1949. Prin urmare, deși în

contract nu s-a prevăzut data încheierii acestuia, contractul de vânzare-cumpărare

a căpătat dată certă la data de 27 decembrie 1949.

Potrivit

raportului de expertiză în specialitatea topografie, efectuat la instanța de

fond de expert tehnic D.M., imobilul ce face obiectul actului de

vânzare-cumpărare se identifică cu o parte a terenului deținut în prezent de

S.R.T.V.. În privința terenului situat la adresa din București, str. C.D. nr.

191, s-a emis deciziunea nr. 1486 din 19 noiembrie 1953 de către Sfatul popular

al raionului Stalin prin care s-a luat act de decizia Secțiunii Financiare a

Capitalei cu nr. 104/1953 prin care un număr de 243 terenuri virane prevăzute

în tabelul anexă care face parte integrantă din decizie, trecute în

proprietatea statului conform Decretului nr. 111/1951, au fost transmise în

folosința Sfatului popular.

Potrivit

Deciziei nr. 104 din 14 ianuarie 1953, având în vedere art. 3 din Decretul nr.

111/1951, s-a transmis în folosința Sfatului Popular al Raionului Stalin

terenurile și imobilele menționate în decizie, printre acestea fiind menționat

și terenul situat la adresa din C.D. nr. 191, preluat de la E.B. și A.B., la

baza acestei preluări fiind cartea nr. 406/1952 a Judecătoriei III Populară.

Faptul că la nr. 191 pe str. C.D. figurează în continuare foștii proprietari E.

și A.B. se justifică prin faptul că aceștia au vândut parte din terenul situat

la această adresă, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare

exhibat.

Din

adresa nr. 72727/1958 emisă de Sfatul Popular al Raionului IV Stalin Secțiunea

Financiară, către autorul reclamantelor, Curtea de apel reține că acesta s-a

adresat cu cerere pentru înscrierea în rol pe numele său a terenului situat în

C.D. nr. 191, solicitarea fiindu-i respinsă cu motivarea că nu a făcut dovada

vreunui drept de proprietate asupra terenului, răspunsul fiind în sensul că

prin cartea de judecată nr. 406 din 22 martie 1952 (Dos. Nr. 1517 a fostei

Judecătorii Populare III București) imobilul teren a trecut în proprietatea

statului, această carte producându-și efectele la data respectivă, nefiind

desființată sau anulată. În atare condiții, se reține că nu se poate imputa

autorului reclamantelor neînregistrarea cu rol fiscal la Administrația

financiară, cauza neînregistrărilor fiind tocmai trecerea imobilului în

proprietatea statului.

Aspectele

reținute au condus instanța de apel la concluzia că imobilul în litigiu este

supus reglementărilor Legii nr. 10/2001, fiind vorba de un imobil preluat de

stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, preluarea în temeiul

Decretului nr. 111/1951 fiind abuzivă în înțelesul art. 2 lit. e) din Legea nr.

10/2001, astfel că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.

Curtea

de apel a avut în vedere că Legea nr. 10/2001 reprezintă legea specială de

reparație pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv - cu titlu sau fără

titlu - în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și că, potrivit

principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea

generală și se aplică prioritar.

Procedura

administrativă a Legii nr. 10/2001 are ca finalitate restituirea în natură

numai dacă imobilul este deținut, la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) și (2) din art.

21. În absența îndeplinirii condiției prevăzute de art. 21 din Legea nr.

10/2001, reclamanții nu mai pot uza, pentru restituirea în natură a imobilului

litigios, de procedura prealabilă a notificării unității deținătoare, așa

încât, numai într-o asemenea situație, este recunoscut dreptul foștilor

proprietari sau moștenitorului acestora la revendicarea pe cale judecătorească

a bunului preluat abuziv de stat. Or, în cazul de față nu s-a făcut vreo dovadă

în sensul înstrăinării de către stat a imobilului în litigiu către alți

subdobânditori, dimpotrivă, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză acesta

este inclus în imobilul deținut de pârâta S.R.T.V..

Reclamantele

trebuiau să utilizeze procedura specială prevăzută de art. 21 și următoarele

din Legea nr. 10/2001 față de situația juridică a imobilului, procedură care

asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță.

Din

datele dosarului rezultă că reclamantele nu s-au adresat cu notificare, conform

Legii nr. 10/2001 în termenul și condițiile prevăzute de actul normativ, pentru

terenul solicitat, acestea solicitând restituirea terenului pentru prima dată

prin cererea de față înregistrată la instanță în anul 2009. Ca urmare,

reclamantele sunt decăzute din dreptul de a solicita restituirea în natură a

bunului în temeiul legii speciale Legea nr. 10/2001 pentru depășirea

termenului, iar revendicarea de drept comun nu funcționează în această materie,

în raport considerentele expuse.

Curtea

de apel a reținut că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în interesul

legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, adoptarea unei reglementari speciale,

derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementari anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins

este efectivă.

Faptul

că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o

analiză în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a

Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea

efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul cu

dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea

ce impune, conform art 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte

din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din legea

fundamentală.

S-a

avut în vedere că, instanța supremă a mai reținut în decizia pronunțată că nu

se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

calea acțiunii în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare

acțiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar

a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Dând

efect deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, curtea de apel a constatat că,

în analiza titlului exhibat de către reclamante, acestea nu au un bun în sensul

art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, susținerile reclamantelor în sensul că,

fiind o preluare abuzivă, dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din

patrimoniul autorului lor, nu au fost validate. În jurisprudența actuală a

instanței de contencios european s-a produs o schimbare în raționamentul

construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele

Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în

practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de

"bun".

Instanța

de apel semnalează că distincția între dreptul la restituire și dreptul la

despăgubiri se regăsește tranșantă chiar într-o altă cauză a apelantelor

înregistrată pe rolul instanței de contencios european, respectiv hotărârea din

12 octombrie 2010, cu privire la un imobil învecinat, în care se fixează

semnificații ale noțiunii de "bun" pe care Curtea le-a uzitat în mod

constant în jurisprudența sa. Se arată că în respectiva hotărâre se evocă că un

"bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv

de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de

proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140

și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a

nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate

valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a

încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații (parag. 141, 142 și 143).

Curtea

de apel semnalează că diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față

de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare

la existența bunului în patrimoniul reclamantelor, produce consecințe asupra

evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual" nu poate obține

mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată

și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție.

Se

evocă faptul că, în cauza pilot (hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 136),

s-a arătat că "în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat

Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede

restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim

anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou

drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând

pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea

restituirii".

Așa

fiind, prin raportare la considerentele expuse, instanța arată că, nu se poate

fi primită susținerea reclamantelor potrivit căreia dreptul de proprietate al

autorului lor nu a ar fi ieșit niciodată din patrimoniul acestuia. Apelantele

au susținut că sunt beneficiarele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție. Însă, pentru a beneficia de protecția oferită de această normă

convențională, acestea trebuie să aibă un bun, fie sub forma unui bun actual,

fie sub forma unei speranțe legitime.

Conform

principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau

judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat, prin care să se

recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. În schimb, speranța

legitimă presupune ca o creanță să poată fi considerată ca având valoare

patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Or,

la momentul sesizării instanței de judecată, reclamantele nu dețineau un bun

actual, având în vedere că acestea nu se află în posesia unei decizii

administrative sau judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului

judecat, care să le recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

Acestea nu au declanșat nici procedura administrativă prin care să fi urmărit

să beneficieze de măsurile reparatorii pentru bunul preluat de stat, procedura

administrativă ce putea fi supusă supusă controlului judecătoresc.

Instanța

de prim control judiciar arată că, reclamantele nu se pot prevala nici de o

speranță legitimă, deoarece nu au nici măcar o "creanță de

restituire", în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, pe care ar putea-o invoca. Cât timp dreptul invocat face obiectul unei

proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui "bun existent",

iar reclamantele nu sunt titularele unei creanțe "suficient stabilită

pentru a apărea ca exigibilă", astfel încât nu se poate prevala de

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocol. Prin urmare, la momentul

sesizării instanței de judecată, reclamantele nu dețin o creanță considerată ca

fiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art.

1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În

aceste circumstanțe, curtea de apel reține că, obligarea Statului Român la

despăgubiri, motivat de faptul că reclamantele ar beneficia de garanțiile

oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi

primită, din moment ce, la momentul sesizării instanței, acestea nu au un bun

și nicio creanță suficient consolidată, de natură a le permite să se prevaleze

de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adiționai nr. 1 la

Convenție.

Convenția

și Curtea europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției

adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Curtea de apel a evocat cauza Păduraru împotriva României, prin care s-a

reținut că în această materie, statul a decis că restituirea în natură și

acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr.

10/2001 și Legea nr. 247/2005 și că, autorităților statale, inclusiv cele

judiciare, trebuie să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură

sau aplicarea de măsuri reparatorii

În

raport de modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005,

instanța de apel expune pe larg procedura prealabilă sesizării instanței și

etapele pe care le cuprinde în cadrul cărora unitatea deținătoare emite

decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar

Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se

emite și titlul de despăgubiri, controlul de legalitate al acestuia fiind fiind

supus cenzurii instanței de contencios-administrativ

Or,

reclamantele nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că

fără a parcurge procedura administrativă, acestea nu se pot aștepta nici la o

finalitate în sensul acordării de măsuri reparatorii specifice acestei

proceduri, care sunt pe deplin aplicabile, despăgubirile cuvenite persoanelor

îndreptățite fiind stabilite și acordate de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, la propunerea entității sesizată cu soluționarea notificări. Ca

atare, curtea de apel a apreciat că nu se poate ignora procedura legală

reglementată prin intermediul căreia se determină întinderea acestor

despăgubiri și nici statuările Deciziei în interesul legii nr. 52/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie, dat fiind rolul

consacrat al recursului în interesul legii, de unificare a practicii judiciare,

cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în

sensul încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

considerente în temeiul cărora au fost înlăturate susținerile reclamantelor în

sensul acordării de despăgubiri într-un cuantum stabilit de instanță.

Instanța

de apel argumentează că, a susține calea acțiunii directe împotriva statului

privind obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă, pe de o

parte, a ignora o jurisprudență stabilită (și previzibilă), iar pe de altă

parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se

determină tocmai întinderea acestor despăgubiri. Câtă vreme prin dispoziții

legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor bănești,

judecătorului instanței civile nefiindu-i permis să creeze dreptul într-o

materie în care nu există vid legislativ. Acesta este chemat doar să tranșeze

litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente. Or,

acordând alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor (în

speță, despăgubiri bănești) judecătorul și-ar aroga practic, o funcție

normativă.

Opinează

instanța de apel că, nici nefuncționalitatea Fondului Proprietatea nu justifică

suprimarea unei proceduri judiciare legale (în cadrul căreia se pot valorifica

pretențiile legate de despăgubiri) pentru a pune în locul ei o alta, creată pe

cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor

dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei

previziuni și prospecțiuni bugetare. De altfel, singura consecință ar consta în

aceea că titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală ar fi înlocuite cu

hotărâri judecătorești, a căror eficiență cu atât mai puțin va fi asigurată.

Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea europeană în

hotărârile sale atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate

pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de

a pune în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale

jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției

jurisdicționale a instanței.

O

acțiune directă îndreptată împotriva statului, indiferent că acesta este chemat

a răspunde prin Ministerul Finanțelor Publice, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor sau Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri

reparatorii decât cele prevăzute de lege nu-și poate avea temei suficient în

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât Convenția

europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță),

ci sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta.

De

aceea, în măsura în care nu face dovada existenței unui bun actual în

patrimoniu, reclamantele nu pot pretinde obligarea statului la despăgubiri

pentru că le-ar fi fost nesocotit un drept. Admițându-se posibilitatea

valorificării unor pretenții care fac obiect de reglementare pentru legea

specială și pe calea dreptului comun, ar fi (pe lângă nesocotirea raportului

dintre norma generală și cea specială) și una discriminatorie - între cei care,

conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și

cei care, adresându-se direct instanței, pot primi soluții diferite, lăsate la

aprecierea particulară a fiecărui judecător, făcându-se referire la hotărârea

pilot a Curții europene referitoare la necesitatea simplificării și

eficientizării procedurilor în domeniul proprietății, subliniind libertatea

autorităților de a alege modalitățile de compensare și reparare. Or, hotărârea

pilot, vizează aspecte legate de o viitoare modificare legislativă în domeniul

proprietății impusă Statului român și nicidecum o impunere în sarcina

instanțelor de judecată de a alege o altă modalitate de soluționare a cauzelor

în afara cadrului legal deja existent.

Față

de considerentele expuse, constatând incidența în cauză a dispozițiilor speciale

constând în reglementările date prin Legile nr. 10/2001 cu modificările aduse

prin Legea nr. 247/2005, instanța de apel a apreciat că situația reclamantelor

atrage incidența normei speciale, fiind exclusă de la aplicare - potrivit

regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în

speță, dreptul comun, pentru realizarea drepturilor susținute de reclamante,

neputându-se decât recurge la o anumită cale, pe care reclamantele nu au

înțeles să o parcurgă și care ar fi avut ca finalitate, în cele din urmă,

obținerea despăgubirilor pentru imobilul de care a fost deposedat în mod abuziv

autorul acestora.

Împotriva

acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantele A.M.

(decedată, continuat de P.I.I.) și P.I.I., în nume propriu, criticând hotărârea

atacată pe motiv de nelegalitate în temeiul dispozițiilor art 304 pct. 5 și 9

C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs au fost invocate, în esență, următoarele

critici:

Un

prim aspect de nelegalitate criticat se referă la faptul că, hotărârea prin

care s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare de

drept comun încalcă principiul autorității de lucru judecat, arătându-se și

faptul că, în mod greșit instanța de apel a reținut necesitatea utilizării procedurii

speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 față de situația juridică a imobilului.

Motivează

recurentele că, prin încheierea de ședință din 05 februarie 2010 Tribunalul

București a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

de drept comun, încheiere împotriva căreia niciuna dintre părți nu a formulat

apel, arătând că apelul pe care l-au exercitat a privit exclusiv fondul cauzei,

astfel încât soluția privind admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept

comun a căpătat autoritate de lucru judecat, nemaiputând fi pusă în discuție.

Prin

Sentința civilă nr. 1139 din 10 iunie 2011, prima instanță a reținut că nu s-a

făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, iar prin

Decizia civilă nr. 114A din 12 martie 2012 Curții de Apel București s-a reținut

că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură

privată, nu exista cerința formei autentice pentru încheierea valabilă a

actului, instanța de apel reținând ca hotărârea primei instanțe este nelegală.

Cu toate acestea, arată că, prin respectiva decizie s-a reținut că reclamantele

nu ar avea dreptul nici la restituirea în natură, nici la despăgubiri bănești,

întrucât nu au făcut dovada existenței unui bun actual sau a unei speranțe

legitime.

Consideră

recurentele că atât timp cât prin hotărârea apelată instanța a considerat

acțiunea admisibilă și a respins acțiunea numai pentru motivul că actul invocat

nu respecta cerințele de validitate, fiind singurele care au formulat apel și, deși

a fost considerat fondat, apelul a fost respins. Apreciază în condițiile expuse

decizia recurată încălca principiul non reformatio in pejus.

Nelegalitatea

deciziei recurate este invocată și din perspectiva faptului că, în mod greșit

instanța reține împrejurarea că reclamantele nu ar dispune de "un

bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și că acțiunea în protejarea dreptului de proprietate ar fi

inadmisibilă deoarece nu au o hotărâre judecătorească definitivă și executorie

prin care nu numai să li se fi recunoscut calitatea de proprietar, dar și să se

fi dispus expres restituirea bunului. Arată că, instanța de apel reține și

faptul că nu dispun nici de o "speranță legitimă", deoarece nu au

"nici măcar o «creanță de restituire» pe care ar putea-o invoca". Din

această perspectivă, consideră recurentele că susținerile instanței de apel

sunt nelegale.

Reclamantele

evocă cauza pilot contra României unde, într-o cauză similară, în cadrul căreia

au avut aceeași calitate cu privire la un apartament situat în C.D. nr. 189,

sector 1 București, Curtea europeană a reținut că "având în vedere

hotărârile judecătorești interne, care reprezintă, în sensul hotărârilor

anterioare ale Curții o jurisprudență bine stabilită a instanțelor, această

creanță constituie un interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul

intern și care ține de noțiunea de "bun" la care se referă art. 1 din

Protocolul nr. 1".

Se

invocă faptul că, în cauza pilot, Curtea europeană a reținut că, deși "constatarea

judiciară a naționalizării abuzive a bunului atrage după sine în mod automat un

drept de restituire a bunului pentru a beneficia de măsuri de reparație trebuie

îndeplinite cumulativ următoarele condiții: naționalizarea ilegală a bunului și

dovada calității de moștenitor a fostului proprietar. În cauză aceste condiții

sunt îndeplinite: imobilul ce face obiectul cauzei a fost preluat în baza

Decretului nr. 111/1951, preluare ce are caracter abuziv, iar reclamantele sunt

moștenitoarele defunctului I.A., care a avut calitatea de proprietar la

momentul naționalizării imobilul. Prin urmare, susțin îndeplinirea condițiilor

enumerate de Curtea Europeană ca fiind necesare și suficiente pentru a

beneficia de măsurile de reparație, ceea ce determină concluzia în accepțiunea

recurentelor că dețin o creanță suficient de caracterizată, care reprezintă

"o speranță legitimă", în sensul art. 1 Protocolul 1. În acest

context arată că dreptul lor de proprietate decurge din însăși prevederile

legale, care consacră dreptul la restituirea în natură/măsuri reparatorii a

persoanelor care îndeplinesc cele două condiții.

Consideră

că, atât timp cât în cazul celorlalte imobile aparținând autorului lor, situate

în imediata vecinătate a imobilului care face obiectul cauzei de față, există

hotărâri irevocabile de restituire în natură și/sau de acordare de despăgubiri,

rezultă evident că dețin măcar o "speranță legitimă", în sensul art.

1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, această

situație fiind, conform jurisprudenței Curții europene, suficientă pentru a

crea un interes patrimonial apărat. Astfel, față de jurisprudența stabilită a

instanțelor în sensul că autorul lor Atanasiu și reclamantele sunt persoane

îndreptățite cu privire la imobilele de care au fost deposedate abuziv, rezultă

că și în prezenta cauză sunt îndeplinite condițiile pentru redobândirea (în

natură sau în echivalent) a bunului trecut în proprietatea statului.

Argumentează

faptul că pentru imobilele deținute de autorul lor pe C.D., deși au fost

formulate notificări pe Legea nr. 10/2001, pentru niciunul dintre aceste

imobile nu s-au acordat măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sub

forma restituirii în natură sau prin echivalent. Arată că, fie aceste imobile

au fost restituite în natură, ulterior admiterii acțiunilor în revendicare de

drept comun, fie au fost acordate despăgubiri în baza art. 1 Protocol 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin

urmare, se apreciază hotărârea din apel ca nelegală prin care se reține că nu

ar deține nici "bun actual"", nici "speranța

legitimă", cu toate că ineficiența Legii nr. 10/2001 a fost reținută atât

la nivel general de Curtea europeană ca deficiență structurală a sistemului de

despăgubiri, cât și particular de instanțele de naționale, privind imobilele de

la nr. 189 situate pe C.D.

Se

invocă faptul că, deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor

contractante nicio restricție cu privire la libertatea de a stabili domeniul de

aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor,

art. 1 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cere ca ingerința

autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie

legală, să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de

proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit prin orice

măsură aplicată de stat, inclusiv prin măsurile care privează o persoană de

proprietatea sa. Din această perspectivă, recurentele susțin că au dovedit

faptul ca art. 1 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este

aplicabil, întrucât dețin un "bun" în sensul autonom al noțiunii și

că 'bunul" lor trebuie apărat împotriva ingerințelor, în condițiile minime

stabilite de Convenția europeană.

Se

semnalează faptul că în litigii avute, Legea nr. 10/2001 s-a dovedit

ineficientă, de vreme ce pentru niciunul dintre celelalte imobile dobândite de

autorul lor, restituirea în natură și/sau măsurile reparatorii nu au fost

obținute în baza legii speciale, ci conform dreptului comun.

Imobilul

în cauză aparține în prezent pârâtei S.R.T.V., care este un serviciu autonom de

interes național, aflându-se încă în deținerea Statului român, care l-a preluat

abuziv de la autorul lor. Pârâtul invocă faptul că imobilul nu poate fi restituit,

deoarece nu a fost folosită calea prevăzută de o legislație pentru adoptarea

căreia Statul român a fost condamnat de Curtea europeană, care a constatat

"deficiențe structurale" ale acesteia și violarea dreptului la

proprietate în cazul reclamantelor și a persoanelor aflate în situație

identică.

Consideră

recurentele că nu pot fi decăzute din dreptul de a solicita restituirea

imobilului în natură, pentru motivul de a nu fi parcurs o cale dovedită

ineficientă, atât la nivel general, cât și în cazul lor, deoarece acest lucru

ar constitui o sarcină disproporționată și excesivă, fiindu-le afectat dreptul

de proprietate, garantat de art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Se

invocă greșita respingere a capătului de cerere având ca obiect restituirea

imobilului în natură, cu motivarea că reclamantele nu au formulat notificare și

nu au urmat procedura Legii nr. 247/2005, concluzionând astfel eronat că prin

dispoziții legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor bănești

și că judecătorului secției civile nu-i este permis, să statueze pe cale de

norme generale și să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună

legislativă. Arată recurentele că finalitatea la care face referire instanța de

apel nu există, însă nu pentru că nu au parcurs această procedură, ci pentru că

această procedură s-a dovedit teoretică și iluzorie, prin hotărârea pilot

constatându-se ineficiența mecanismului de despăgubire sau de restituire.

De

asemenea, prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte a reținut explicit că

"privarea de un bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare

a art. 1 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, or, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când nu

mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin

echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se

plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Se

solicită aplicarea cu prioritate a dreptului european, față de faptul că

dreptul intern nu respectă exigențele Curții Europene a Drepturilor Omului

privind protejarea de drepturi concrete și efective, face să existe un vid

legislativ în materie, aplicabilitatea prevederilor art. 1 Protocol 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului fiind urmarea firească a faptului că,

prin adoptarea Legii nr. 10/2001 și nr. 247/2005, Stalul român nu și-a

îndeplinit obligația pozitivă, de a asigura respectarea dreptului de

proprietate.

Apreciază

recurentele ca nelegală susținerea instanței de apel potrivit căreia, prin

aplicarea directă a art. 1 Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și obligarea Statului român să plătească despăgubirile care nu au putut fi

încasate din cauza neexecutării obligațiilor asumate, întrucât și-ar exercita o

funcție normativă, iar argumentul instanței în sensul că eventualele

despăgubiri acordate ar fi "în afara oricărei previziuni și prospecțiuni

bugetare" nu poate fi primit, complexitatea procedurii execuționale sau a

sistemului bugetar nu poate elibera Statul de obligația asumată conform

Convenției de a garanta oricărei persoane dreptul de a avea o hotărâre

obligatorie și executorie executată într-un termen rezonabil sens în care face

referire la jurisprudenței Curții europene.

Opinează

și asupra netemeiniciei argumentului privind caracterul discriminatoriu al

soluției de admitere a posibilității valorificării unor pretenții ce formează

obiectul legii speciale pe calea dreptului comun, de vreme ce, pe de o parte nu

există niciun criteriu de discriminare, iar pe de altă parte, oricum orice

persoană poate apela la oricare dintre posibilitățile de valorificare, fără

nicio restricție întemeiată pe vreun criteriu de discriminare.

Pentru

motivele invocate, solicită admiterea recursului și în principal casarea

hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel,

iar în subsidiar, solicită modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului

și admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Analizând

actele și lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs formulate și

dispozițiile legale de drept intern și reglementările europene, Înalta Curte va

constata recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:

Recurenta

a invocat ca prim motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

în a cărui dezvoltare și argumentare juridică a arătat că hotărârea instanței

de apel este nelegală întrucât încalcă principiul autorității de lucru judecat

și principiul non reformatio in pejus întrucât, în mod greșit, s-a reținut ca

inadmisibilă acțiunea în revendicare de drept comun, deși excepția

inadmisibilității acțiunii fusese respinsă prin încheierea din 05 februarie

2010 a Tribunalului București, aspect care ce nu a făcut obiect al judecății în

apel. Critica formulată este neîntemeiată întrucât instanța de apel a

soluționat fondul litigiului în virtutea caracterului devolutiv al acestei căii

de atac și a limitelor investirii sale.

Astfel,

instanța de prim control judiciar a examinat apelul prin raportare la

dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și, în baza efectului devolutiv

al căii de atac cu care a fost învestită, a soluționat procesul prin cercetarea

în fond a cauzei, pronunțându-se asupra acțiunii reclamantelor, însă pentru un

alt raționament care justifică soluția pronunțată. În virtutea caracterului

devolutiv al căii de atac exercitată de reclamante, instanța de apel a

soluționat acțiunea în revendicare, dând valență efectelor Deciziei în

interesul legii nr. 33/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în

funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, a analizat pe fond măsura în

care reglementarea internă în conflict cu cea europeană în privința dreptului

de proprietate reclamat în cauză din perspectiva garanțiilor prevăzute de art.

1 din primul Protocol.

În

acest context, atât timp cât în urma controlului judiciar exercitat de instanța

de apel s-a constatat că soluția de respingere a acțiunii în revendicare este

corectă, însă pentru alte argumente prin care se examinează pretenția concretă

dedusă judecății, Înalta Curte va constata că, în mod corect instanța de apel

în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ. s-a pronunțat asupra fondului

litigiului, acțiunea nefiind respinsă ca inadmisibilă, cum eronat susțin

reclamantele prin motivul de recurs analizat.

Din

această perspectivă sunt neîntemeiate și criticile referitoare la încălcarea

principiului non reformatio in pejus. Înalta Curte va constata că soluția de

respingere a apelului și, implicit a acțiunii în revendicare, ca urmare a

incidenței principiului specialia generalibus derogant nu este de natură a

agrava situația creată reclamantelor prin sentința pronunțată de instanța de

fond. Tehnica judiciară îmbrățișată de instanța de apel este corectă întrucât,

potrivit raționamentului expus, noua argumentare a hotărârii prin care s-a

analizat fondul litigiului nu a dus la schimbarea soluției, ci a confirmat

aceeași soluție, respectiv cea de respingere a acțiunii în revendicare.

În

acest context, vor fi înlăturate ca neîntemeiate criticile formulate întrucât

soluția instanței de apel nu este de natură să creeze reclamantelor o situație

mai grea în propria cale de atac, deoarece principiul non reformatio in pejus

reclamă împrejurarea ca partea care a exercitat o cale de atac să nu sufere o

înrăutățire a situației față de cea stabilită prin hotărârea judecătorească

supusă controlului judiciar, ipoteză care nu se identifică în cauză.

Examinând

hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la

ipoteza în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte va constata

netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct.

9 C. proc. civ. în dezvoltarea acestui motiv de recurs se arătă că, instanța de

apel a reținut greșit atât necesitatea utilizării procedurii speciale prevăzută

de Legea nr. 10/2001 față de situația juridică a imobilului, cât și

împrejurarea că reclamantele nu ar dispune de "un bun" în sensul art.

1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În

speță, acțiunea în revendicare promovată inițial de reclamantele A.M. și P.I.I.

a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ.

arătând că terenul revendicat în supr