ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6722/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București. secția a IV-a civilă la data de 14 mai 2010, contestatorii C.S. și M.C.V. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului București, contestație împotriva Dispoziției nr. 11095 din 05 ianuarie 2009, emisă de pârât, prin care li s-a respins cererea de restituire a imobilului-teren, situat în București, sectorul 2, solicitând anularea dispoziției și obligarea intimatului la „o dreaptă și reală despăgubire, în raport cu legislația în vigoare". În motivarea contestației, s-a arătat că autorii contestatorilor, M.S.

și M.C., au dobândit în anul 1948, prin act de vânzare-cumpărare, imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 589,82 mp, act din data de 11 mai 1948 și transcris de Grefa Tribunalului Ilfov în data de 11 mai 1948. În anul 1954, în baza Decretului nr. 54/1951 și a Decretului nr. 117/1955, toate terenurile care au aparținut S.N.Î.R.C., inclusiv imobilul aparținând autorilor lor, au fost trecute în proprietatea statului și în folosința Sfatului Popular. Prin Procesul-verbal nr. 36 din 5 august 1955, prin care s-au evaluat sumele ce trebuiau plătite sub forma de despăgubire celor expropriați, la poziția 286 figurează și autorii lor, cu parcela nr. 149, în suprafața de 589,82 mp, acordarea despăgubirilor făcându-se, în acea perioadă, numai scriptic, persoanele în cauză fiind deposedate de bunuri în mod abuziv.

După anul 1989, contestatorii au efectuat demersuri pentru a li se reconstitui dreptul de proprietate, însă Primăria sectorului 2 București, prin Notificarea nr. 361/7822 din 18 noiembrie 1993, le-a comunicat că „terenurile intrate în proprietatea statului în baza Decretului nr. 54/1951 nu fac obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 18/1991”. După apariția Legii nr. 10/2001, prin Notificarea nr. 1089/18 iulie 2001, au solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului-teren menționat anterior. Prin Dispoziția nr. 11095/05 ianuarie 2009, emisă de Primarul Municipiului București s-a respins notificarea cu motivarea că la momentul formulării acesteia autoarea contestatorilor era decedată.

Prin Sentința civilă nr. 453 din 31 martie 2010 Tribunalului București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondată contestația, pentru următoarele considerente: Prin procura autentificată de BNP P.L. din Râmnicu Vâlcea din 19 iunie 2001, M.C. l-a împuternicit pe Z.E. să o reprezinte în fața oricăror instituții ale statului în vederea retrocedării terenurilor care au existat atât în București cât și în altă localitate, eventual pentru a obține despăgubirile corespunzătoare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. M.C. a decedat la data de 08 iulie 2001, conform certificatului de deces din 9 iulie 2001 eliberat de Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea. Tribunalul a constatat că notificarea a fost formulată și semnată de defuncta M.C., iar nu de mandatarul acesteia - Z.E.

-, fără ca notificarea să cuprindă mențiunea că este formulată de M.C., prin mandatar Z.E. (ca notificator apărând, în nume propriu, defuncta), iar în dreptul semnăturii este trecut numele defunctei, fără mențiunea „prin procurator”, semnătura olografă redând numele M. Așadar, la data de 18 iulie 2001 (data înregistrării notificării la B.E.J. T.G.), M.C. era decedată, astfel încât tribunalul a reținut că, în mod corect, notificarea a fost respinsă ca fiind formulată de o persoană decedată, motiv pentru care, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, s-a respins contestația ca nefondată. Apelul declarat de contestatori împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia nr. 250/A din 02 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost desființată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei, s-au reținut următoarele: Curtea de Apel a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1539 alin. (2) C. civ. atâta timp cât, potrivit Legii nr. 10/2001, era prevăzut un termen până la care trebuia depusă notificarea, mandatarul fiind obligat să-și îndeplinească mandatul început înainte de decesul mandantului, mandat care includea și simpla depunere a unei notificări semnată de mandant anterior decesului. Atât timp cât nu există dubiu cu privire la voința mandantului de a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că nu există rațiunea pentru care să fie respinsă notificarea, semnată de către mandant anterior decesului, ca formulată de o persoană fără capacitate de folosință.

În consecință, s-a constatat că Dispoziția nr. 11095/5 ianuarie 2009 a Primarului Municipiului București, prin care s-a respins notificarea cu motivarea că la momentul formulării acesteia notificatoarea era decedată, a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor legale, prima instanță trebuind să analizeze, ca atare, temeinicia notificării raportat la fondul pretențiilor. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Primăria Municipiului București, prin primar general și Municipiul București, prin primar general, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâții au invocat mai întâi două excepții de procedură, respectiv excepția tardivității formulării contestației și excepția privind lipsa calității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului București. Astfel, se arată că reclamanții, având legitimare procesuală și invocând un interes personal în promovarea acțiunii, aveau obligația să atace în instanță dispoziția în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia, potrivit Legii nr. 10/2001. Se mai susține, referitor la cea de-a doua excepție invocată, că Primăria Municipiului București nu are capacitate procesuală de folosință deoarece Legea nr. 215/2001 stabilește exact persoana care are personalitate juridică deplină, respectiv Municipiul București, prin primar general.

În fine, un ultim motiv de recurs vizează faptul că nu au fost dovedite pretențiile formulate prin notificare, nefiind depuse acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită. Examinând recursul prin prisma criticilor invocate de pârâți, se constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Analizând cu prioritate excepțiile invocate, se reține că acestea sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește excepția tardivității formulării contestației, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.” Legea nr. 10/2001 nu prevede o procedură specială privind comunicarea dispoziției sau deciziei unității deținătoare. Comunicarea actelor este formalitatea care are drept scop aducerea acestora la cunoștința destinatarilor.

Față de efectele comunicării deciziei/dispoziției, trebuie avută în vedere data când actul ajunge la destinatar, deoarece numai astfel acesta este în măsură a lua cunoștință de conținutul actului pe care are dreptul a-l contesta în termenul prevăzut de lege. Din probele administrate în cauză, rezultă că Dispoziția nr. 11095/5 ianuarie 2009, emisă de Primarul Municipiului București, a fost comunicată contestatorilor M.S. și M.C., prin apărător B.G.C., la data de 08 aprilie 2009, iar contestația a fost formulată și expediată Tribunalului București la data de 07 mai 2009. Ca atare, atâta vreme cât textul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că termenul de 30 de zile curge de la comunicare și în condițiile în care pârâții nu au dovedit o altă situație de fapt cu privire la data comunicării dispoziției contestate, susținerile recurenților privind tardivitatea formulării contestației sunt nefondate.

Referitor la excepția privind lipsa calității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului București, și aceasta apare ca neîntemeiată. În drept, prin capacitate procesuală de folosință se înțelege aptitudinea generală a persoanelor fizice și juridice de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual și, în cazul persoanei juridice, aceasta începe din momentul înființării sale valabile și încetează în momentul desființării în modalitățile prevăzute de lege. Ca atare, problema existentă capacității de folosință se analizează în persoana subiectelor de drept (persoane fizice ori entități cu sau fără personalitate juridica) implicate în proces, aceasta fiind o condiție cerută pentru ca aceste subiecte să poată dobândi calitatea de parte.

O astfel de capacitate este distinctă și nu se confundă cu reprezentarea în justiție a persoanelor juridice ori cu capacitatea de folosință a reprezentanților legali ori convenționali a acestor persoane. În același sens, este de menționat că și condiția privind calitatea procesuală pasivă, care presupune existența unei identități între persoana fizică ori juridică chemată în judecată și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, se analizează tot în persoana subiectelor de drept (persoane fizice ori entități cu sau fără personalitate juridică) implicate în proces și nu se confundă cu reprezentarea în justiție a persoanei juridice.

Prin urmare, atât în cazul persoanelor fizice, cât și în cazul persoanelor juridice, condițiile impuse pentru a dobândi calitatea de parte, anume capacitatea de folosință, calitatea procesuală, dreptul și interesul, se verifică în persoana entităților chemate în proces, ca regulă, cu personalitate juridică, și nu în persoana reprezentanților legali ori convenționali ai acestora. Potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, sunt persoane juridice de drept public comunele, orașele, municipiile, județele, adică unitățile administrativ-teritoriale. Aceste persoane juridice pot sta în justiție prin reprezentanții lor legali, primarii și prefecții, conform art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și art. 87 pct. 2 C. proc.

civ. În raport de aceste dispoziții, Legea nr. 247/2005 a prevăzut expres care sunt persoanele juridice obligate la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv. Astfel, art. 21 alin. (3) al legii stipulează că în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor. În redactarea acestui text legiuitorul a înțeles să folosească denumirea de unitate administrativ-teritorială pentru a desemna persoana juridică de drept public, deținătoare a imobilului, respectiv comuna, orașul sau municipiul, care, potrivit legii, are personalitate juridică, capacitate de folosință și un patrimoniu în care se pot afla bunuri ce cad sub incidența acestui act normativ.

De asemenea, din cuprinsul întregului text al Legii nr. 247/2005 rezultă fără putință de tăgadă că în procedura de restituire a imobilelor, primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială. În exercitarea atribuțiilor ce îi revin în calitate de reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul este abilitat să emită dispoziția motivată, intenția legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluționează notificările și, în niciun caz de a stabili o obligație în nume propriu în sarcina primarului. Mai mult, dispozițiile art. 26 alin. (4) al Legii nr. 247/2005 fac vorbire și despre conduita procesuală ce trebuie adoptată de entitatea care a emis dispoziția motivată în situația în care această dispoziție este atacată în justiție de persoana îndreptățită.

Folosind sintagma „entitatea care a emis dispoziția" legiuitorul a avut în vedere unitatea deținătoare a imobilului, adică unitatea administrativ-teritorială [ conform art. 21 alin. (4) din lege ] și nu primarul care, astfel cum s-a arătat anterior, este doar reprezentantul legal al persoanei juridice de drept public ce deține imobilul. Deși, potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001 republicată, primăria este o structură cu activitate permanentă care aduce la îndeplinire efectivă hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale localității în care funcționează, în cadrul de aplicare al Legii nr. 10/2001, anterior modificării și completării acestei legi prin Legea nr. 247/2005, primăriei i-a fost conferită calitatea de entitate obligată la restituire.

Prin art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, se conferă calitate de entitate obligată la restituire unității administrativ-teritoriale (dispoziția se emite tot de primar), însă aceste prevederi nu înlătură calitatea pe care primăria a avut-o, potrivit legii, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. În fine, nefondate sunt și criticile formulate de recurenți și care vizează faptul că nu au fost dovedite pretențiile formulate prin notificare, nefiind depuse acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită. Se reține că aceste critici vizează fondul litigiului, respectiv al notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, în speță, instanța de apel nu a analizat fondul notificării, ci, constatând că prima instanță a considerat în mod greșit că notificarea a fost formulată de o persoană decedată și a apreciat inutilă analiza aspectelor de fond, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. Așadar, cu ocazia rejudecării în fond a cauzei, se vor analiza celelalte susțineri ale pârâților referitoare la pretențiile formulate prin notificare. Deși recurenții nu au formulat critici cu privire la cele reținute de instanța de apel în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 1539 C. civ., referitoare la mandat, instanța de recurs va constata că soluția Curții de Apel București este legală și sub acest aspect.

Astfel, mandatul este un contract consensual, care ia naștere prin simplul acord de voință al părților, fără a fi supus vreunei forme speciale, putând fi expres sau tacit. În acest context, este de relevat că, în conținutul Legii nr. 10/2001, nu sunt dispoziții care să deroge de la normele dreptului comun și care să interzică posibilitatea părților de a uza de dispozițiile citate în scopul realizării drepturilor lor. În speță, prin procura autentificată de BNP P.L. din 19 iunie 2001, defuncta M.C. l-a împuternicit pe Z.E. să o reprezinte în fața oricăror instituții ale statului, în vederea retrocedării terenurilor care au existat atât în București, cât și în altă localitate, eventual pentru a obține despăgubirile corespunzătoare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, dovedindu-se voința mandantului de a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin semnarea acesteia anterior decesului, mandatarul avea obligația să-și îndeplinească mandatul început înainte de decesul mandantului, mandat care includea și obligația de depunere a notificării. Având în vedere considerentele expuse și ținând seama de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Primăria Municipiului București, prin primarul general și Municipiul București, prin primarul general împotriva Deciziei nr. 250/A din 02 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a-IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Primăria Municipiului București, prin primarul general și Municipiul București, prin primarul general împotriva Deciziei nr. 250/A din 02 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a-IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 octombrie 2011.