ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6722/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6722/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București. secția a IV-a civilă la data de 14 mai 2010,

contestatorii C.S. și M.C.V. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul

Municipiului București, contestație împotriva Dispoziției nr. 11095 din 05

ianuarie 2009, emisă de pârât, prin care li s-a respins cererea de restituire a

imobilului-teren, situat în București, sectorul 2, solicitând anularea

dispoziției și obligarea intimatului la „o dreaptă și reală despăgubire, în

raport cu legislația în vigoare".

În motivarea

contestației, s-a arătat că autorii contestatorilor, M.S. și M.C., au dobândit

în anul 1948, prin act de vânzare-cumpărare, imobilul situat în București,

compus din teren în suprafață de 589,82 mp, act din data de 11 mai 1948 și

transcris de Grefa Tribunalului Ilfov în data de 11 mai 1948.

În anul 1954, în baza

Decretului nr. 54/1951 și a Decretului nr. 117/1955, toate terenurile care au

aparținut S.N.Î.R.C., inclusiv imobilul aparținând autorilor lor, au fost

trecute în proprietatea statului și în folosința Sfatului Popular.

Prin Procesul-verbal

nr. 36 din 5 august 1955, prin care s-au evaluat sumele ce trebuiau plătite sub

forma de despăgubire celor expropriați, la poziția 286 figurează și autorii

lor, cu parcela nr. 149, în suprafața de 589,82 mp, acordarea despăgubirilor

făcându-se, în acea perioadă, numai scriptic, persoanele în cauză fiind

deposedate de bunuri în mod abuziv.

După anul 1989,

contestatorii au efectuat demersuri pentru a li se reconstitui dreptul de

proprietate, însă Primăria sectorului 2 București, prin Notificarea nr. 361/7822

din 18 noiembrie 1993, le-a comunicat că „terenurile intrate în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 54/1951 nu fac obiectul reconstituirii

dreptului de proprietate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 18/1991”.

După apariția Legii

nr. 10/2001, prin Notificarea nr. 1089/18 iulie 2001, au solicitat restituirea

în natură sau prin echivalent a imobilului-teren menționat anterior.

Prin Dispoziția nr.

11095/05 ianuarie 2009, emisă de Primarul Municipiului București s-a respins

notificarea cu motivarea că la momentul formulării acesteia autoarea

contestatorilor era decedată.

Prin Sentința civilă

nr. 453 din 31 martie 2010 Tribunalului București, secția a IV-a civilă a

respins ca nefondată contestația, pentru următoarele considerente:

Prin procura

autentificată de BNP P.L. din Râmnicu Vâlcea din 19 iunie 2001, M.C. l-a

împuternicit pe Z.E. să o reprezinte în fața oricăror instituții ale statului

în vederea retrocedării terenurilor care au existat atât în București cât și în

altă localitate, eventual pentru a obține despăgubirile corespunzătoare, în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

M.C. a decedat la

data de 08 iulie 2001, conform certificatului de deces din 9 iulie 2001

eliberat de Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea.

Tribunalul a constatat

că notificarea a fost formulată și semnată de defuncta M.C., iar nu de

mandatarul acesteia - Z.E. -, fără ca notificarea să cuprindă mențiunea că este

formulată de M.C., prin mandatar Z.E. (ca notificator apărând, în nume propriu,

defuncta), iar în dreptul semnăturii este trecut numele defunctei, fără

mențiunea „prin procurator”, semnătura olografă redând numele M.

Așadar, la data de 18

iulie 2001 (data înregistrării notificării la B.E.J. T.G.), M.C. era decedată,

astfel încât tribunalul a reținut că, în mod corect, notificarea a fost

respinsă ca fiind formulată de o persoană decedată, motiv pentru care, în baza

art. 26 din Legea nr. 10/2001, s-a respins contestația ca nefondată.

Apelul declarat de

contestatori împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia nr. 250/A din

02 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a fost desființată sentința și trimisă

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele

deciziei, s-au reținut următoarele:

Curtea de Apel a

apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1539 alin. (2) C. civ.

atâta timp cât, potrivit Legii nr. 10/2001, era prevăzut un termen până la care

trebuia depusă notificarea, mandatarul fiind obligat să-și îndeplinească

mandatul început înainte de decesul mandantului, mandat care includea și simpla

depunere a unei notificări semnată de mandant anterior decesului.

Atât timp cât nu

există dubiu cu privire la voința mandantului de a formula notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că nu există rațiunea pentru care

să fie respinsă notificarea, semnată de către mandant anterior decesului, ca

formulată de o persoană fără capacitate de folosință.

În consecință, s-a

constatat că Dispoziția nr. 11095/5 ianuarie 2009 a Primarului Municipiului

București, prin care s-a respins notificarea cu motivarea că la momentul

formulării acesteia notificatoarea era decedată, a fost dată cu nerespectarea

dispozițiilor legale, prima instanță trebuind să analizeze, ca atare,

temeinicia notificării raportat la fondul pretențiilor.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Primăria Municipiului București, prin primar

general și Municipiul București, prin primar general, invocând motivul de

nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de

chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea

recursului, pârâții au invocat mai întâi două excepții de procedură, respectiv

excepția tardivității formulării contestației și excepția privind lipsa

calității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului București.

Astfel, se arată că

reclamanții, având legitimare procesuală și invocând un interes personal în

promovarea acțiunii, aveau obligația să atace în instanță dispoziția în termen

de 30 de zile de la data comunicării acesteia, potrivit Legii nr. 10/2001.

Se mai susține,

referitor la cea de-a doua excepție invocată, că Primăria Municipiului

București nu are capacitate procesuală de folosință deoarece Legea nr. 215/2001

stabilește exact persoana care are personalitate juridică deplină, respectiv

Municipiul București, prin primar general.

În fine, un ultim

motiv de recurs vizează faptul că nu au fost dovedite pretențiile formulate

prin notificare, nefiind depuse acte care să ateste dreptul de proprietate și

calitatea de persoană îndreptățită.

Examinând recursul

prin prisma criticilor invocate de pârâți, se constată că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Analizând cu

prioritate excepțiile invocate, se reține că acestea sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește

excepția tardivității formulării contestației, art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 prevede că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a

notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana

care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității

învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la

comunicare.”

Legea nr. 10/2001 nu

prevede o procedură specială privind comunicarea dispoziției sau deciziei

unității deținătoare.

Comunicarea actelor

este formalitatea care are drept scop aducerea acestora la cunoștința

destinatarilor.

Față de efectele

comunicării deciziei/dispoziției, trebuie avută în vedere data când actul

ajunge la destinatar, deoarece numai astfel acesta este în măsură a lua

cunoștință de conținutul actului pe care are dreptul a-l contesta în termenul

prevăzut de lege.

Din probele

administrate în cauză, rezultă că Dispoziția nr. 11095/5 ianuarie 2009, emisă

de Primarul Municipiului București, a fost comunicată contestatorilor M.S. și

M.C., prin apărător B.G.C., la data de 08 aprilie 2009, iar contestația a fost

formulată și expediată Tribunalului București la data de 07 mai 2009.

Ca atare, atâta vreme

cât textul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că termenul de 30 de

zile curge de la comunicare și în condițiile în care pârâții nu au dovedit o

altă situație de fapt cu privire la data comunicării dispoziției contestate,

susținerile recurenților privind tardivitatea formulării contestației sunt

nefondate.

Referitor la excepția

privind lipsa calității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului

București, și aceasta apare ca neîntemeiată.

În drept, prin

capacitate procesuală de folosință se înțelege aptitudinea generală a

persoanelor fizice și juridice de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații

pe plan procesual și, în cazul persoanei juridice, aceasta începe din momentul

înființării sale valabile și încetează în momentul desființării în modalitățile

prevăzute de lege.

Ca atare, problema

existentă capacității de folosință se analizează în persoana subiectelor de

drept (persoane fizice ori entități cu sau fără personalitate juridica)

implicate în proces, aceasta fiind o condiție cerută pentru ca aceste subiecte

să poată dobândi calitatea de parte.

O astfel de

capacitate este distinctă și nu se confundă cu reprezentarea în justiție a

persoanelor juridice ori cu capacitatea de folosință a reprezentanților legali

ori convenționali a acestor persoane.

În același sens, este

de menționat că și condiția privind calitatea procesuală pasivă, care presupune

existența unei identități între persoana fizică ori juridică chemată în

judecată și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, se

analizează tot în persoana subiectelor de drept (persoane fizice ori entități

cu sau fără personalitate juridică) implicate în proces și nu se confundă cu

reprezentarea în justiție a persoanei juridice.

Prin urmare, atât în

cazul persoanelor fizice, cât și în cazul persoanelor juridice, condițiile

impuse pentru a dobândi calitatea de parte, anume capacitatea de folosință,

calitatea procesuală, dreptul și interesul, se verifică în persoana entităților

chemate în proces, ca regulă, cu personalitate juridică, și nu în persoana

reprezentanților legali ori convenționali ai acestora.

Potrivit art. 19 din

Legea nr. 215/2001, sunt persoane juridice de drept public comunele, orașele,

municipiile, județele, adică unitățile administrativ-teritoriale.

Aceste persoane

juridice pot sta în justiție prin reprezentanții lor legali, primarii și

prefecții, conform art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și art. 87 pct. 2

C. proc. civ.

În raport de aceste

dispoziții, Legea nr. 247/2005 a prevăzut expres care sunt persoanele juridice

obligate la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv. Astfel, art. 21

alin. (3) al legii stipulează că în cazul imobilelor deținute de unitățile

administrativ teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către

persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor.

În redactarea acestui

text legiuitorul a înțeles să folosească denumirea de unitate administrativ-teritorială

pentru a desemna persoana juridică de drept public, deținătoare a imobilului,

respectiv comuna, orașul sau municipiul, care, potrivit legii, are

personalitate juridică, capacitate de folosință și un patrimoniu în care se pot

afla bunuri ce cad sub incidența acestui act normativ.

De asemenea, din

cuprinsul întregului text al Legii nr. 247/2005 rezultă fără putință de tăgadă

că în procedura de restituire a imobilelor, primarul reprezintă unitatea

administrativ-teritorială. În exercitarea atribuțiilor ce îi revin în calitate

de reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul este

abilitat să emită dispoziția motivată, intenția legiuitorului fiind aceea de a

desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluționează notificările

și, în niciun caz de a stabili o obligație în nume propriu în sarcina

primarului.

Mai mult,

dispozițiile art. 26 alin. (4) al Legii nr. 247/2005 fac vorbire și despre

conduita procesuală ce trebuie adoptată de entitatea care a emis dispoziția motivată

în situația în care această dispoziție este atacată în justiție de persoana

îndreptățită.

Folosind sintagma

„entitatea care a emis dispoziția" legiuitorul a avut în vedere unitatea

deținătoare a imobilului, adică unitatea administrativ-teritorială

[

conform art. 21 alin.

(4) din lege

]

și nu primarul care,

astfel cum s-a arătat anterior, este doar reprezentantul legal al persoanei

juridice de drept public ce deține imobilul.

Deși, potrivit art.

77 din Legea nr. 215/2001 republicată, primăria este o structură cu activitate

permanentă care aduce la îndeplinire efectivă hotărârile consiliului local și

dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale localității în care

funcționează, în cadrul de aplicare al Legii nr. 10/2001, anterior modificării

și completării acestei legi prin Legea nr. 247/2005, primăriei i-a fost

conferită calitatea de entitate obligată la restituire.

Prin art. 21 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 republicată, se conferă calitate de entitate obligată

la restituire unității administrativ-teritoriale (dispoziția se emite tot de

primar), însă aceste prevederi nu înlătură calitatea pe care primăria a avut-o,

potrivit legii, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

În fine, nefondate

sunt și criticile formulate de recurenți și care vizează faptul că nu au fost

dovedite pretențiile formulate prin notificare, nefiind depuse acte care să

ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită.

Se reține că aceste

critici vizează fondul litigiului, respectiv al notificării formulate în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, în speță,

instanța de apel nu a analizat fondul notificării, ci, constatând că prima

instanță a considerat în mod greșit că notificarea a fost formulată de o

persoană decedată și a apreciat inutilă analiza aspectelor de fond, a admis

apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de fond.

Așadar, cu ocazia

rejudecării în fond a cauzei, se vor analiza celelalte susțineri ale pârâților

referitoare la pretențiile formulate prin notificare.

Deși recurenții nu au

formulat critici cu privire la cele reținute de instanța de apel în ceea ce

privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 1539 C. civ., referitoare la

mandat, instanța de recurs va constata că soluția Curții de Apel București este

legală și sub acest aspect.

Astfel, mandatul este

un contract consensual, care ia naștere prin simplul acord de voință al

părților, fără a fi supus vreunei forme speciale, putând fi expres sau tacit.

În acest context,

este de relevat că, în conținutul Legii nr. 10/2001, nu sunt dispoziții care să

deroge de la normele dreptului comun și care să interzică posibilitatea

părților de a uza de dispozițiile citate în scopul realizării drepturilor lor.

În speță, prin

procura autentificată de BNP P.L. din 19 iunie 2001, defuncta M.C. l-a

împuternicit pe Z.E. să o reprezinte în fața oricăror instituții ale statului,

în vederea retrocedării terenurilor care au existat atât în București, cât și

în altă localitate, eventual pentru a obține despăgubirile corespunzătoare, în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare,

dovedindu-se voința mandantului de a formula notificare în temeiul Legii nr.

10/2001, prin semnarea acesteia anterior decesului, mandatarul avea obligația

să-și îndeplinească mandatul început înainte de decesul mandantului, mandat

care includea și obligația de depunere a notificării.

Având în vedere

considerentele expuse și ținând seama de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Primăria

Municipiului București, prin primarul general și Municipiul București, prin

primarul general împotriva Deciziei nr. 250/A din 02 noiembrie 2010 a Curții de

Apel București, secția a-IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâții Primăria Municipiului București, prin primarul

general și Municipiul București, prin primarul general împotriva Deciziei nr.

250/A din 02 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a-IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 04 octombrie 2011.