ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4827/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 27 septembrie 2000, reclamantul R.A.G.C. a chemat în judecată pe pârâții R.C.F. București, RA R.C. SA, SC C.C.I. SA și Consiliul General al Municipiului București, solicitând obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 32.512 mp, situat în București, sector 1. În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579 din 12 februarie 1923 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, și transcris sub nr. 1711 din aceeași dată, antecesorul său R.A.G.C. a cumpărat de la Statul Român, reprezentat la acea dată de Ministerul Agriculturii și Domeniilor, un teren în suprafață de 3 ha situat pe moșia Herăstrău (proprietatea statului).

Ulterior prin procesul-verbal nr. 9060 din 4 octombrie 1950 înregistrat la Institutul Agronomic București, terenul a fost preluat, de stat invocându-se Ordinul nr. 547955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii, Direcția Cadastru și Circulația Bunurilor. Terenul în dispută nu a fost preluat prin Decretul nr. 83/1949, iar ordinul menționat, al cărui conținut nu a fost adus la cunoștința autorului reclamantului, ca și procesul-verbal de preluare sus enunțat, nu puteau constitui un titlu valabil de proprietate pentru stat raportat chiar la prevederile Constituției din anul 1948 care garanta dreptul de proprietate. A mai precizat reclamantul că, autorul său, a decedat la 15 iunie 1980 și că el este unicul moștenitor îndreptățit să revendice terenul preluat abuziv de stat și ocupat de pârâți.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 604 din 30 aprilie 2002 a respins ca neîntemeiată acțiunea. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579/1923 dobândirea terenului în litigiu s-a făcut sub condiție rezolutorie, respectiv cu obligația înființării pe terenul achiziționat a unei crescătorii de cai pur sânge și folosirea terenului exclusiv în acest scop, clauză a cărei nerespectare permitea vânzătorului, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, să redobândească terenul pe cale administrativă fără recurgerea la procedura judiciară și fără pretenții din partea cumpărătorului, iar autorul reclamantului nu a respectat obligația asumării prin contract.

S-a mai reținut că o atare clauză avea valoarea unui pact comisoriu de natură a conduce la desființarea de drept a contractului pentru neexecutarea obligației asumate, ceea ce s-a și întâmplat prin ordinul nr. 457955 din 20 septembrie 1950 emis de Ministerul Agriculturii, urmat de preluarea efectivă prin procesul verbal nr. 9060 din 4 octombrie 1950. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantului, susținând în esență că în dosar nu există nicio dovadă din care să rezulte că autorul său nu și-a respectat obligațiile contractuale, dimpotrivă, potrivit schiței terenului reprezentând planul moșiei Herăstrău în anul 1940, depusă la dosar, pe terenul vândut autorului său apărea ca existând un garaj.

Se mai arată în motivele de apel că, în conformitate cu dispozițiile contractuale, constatarea neîndeplinirii vreuneia din condițiile rezolutorii, printr-un act de constatare al primarului comunei, or un atare act nu există și că procesul-verbal din 4 octombrie 1950 nu putea fi considerat un act de materializare a pactului comisoriu, ci reprezentarea de fapt, expresia omiterii respectivului teren de la expropriere prin Decretul nr. 83/1949. Dreptul vânzătorului de a proceda la desființarea contractului era prescris conform art. 1900 C. civ. care stipulase că acțiunea pentru stricarea unei convenții se prescrie în termen de 10 ani și un astfel de termen a început să curgă începând cu data de 12 februarie 1925 și se împlinea la data de 12 februarie 1935 așa fiind vânzătorul nu mai putea la data de 4 octombrie 1950 să preia în proprietate terenul.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 44 din 05 februarie 2003 a respins ca nefondat apelul reclamantului. În considerentele hotărârii s-a reținut că actul de vânzare-cumpărare conținea un pact comisoriu de ultim grad care conducea la desființarea de drept a contractului în caz de neîndeplinire a obligațiilor asumate de cumpărător, fără să fie necesară promovarea unei acțiuni în justiție în acest sens din partea vânzătorului. S-a mai susținut că, schița terenului reprezentând planul moșiei Herăstrău în 1940; – depusă la dosar și care evidenția prezența unui grajd nu constituia o dovadă a îndeplinirii de către autorul reclamantului a clauzei din contract privind înființarea în termen de 2 ani a unei crescătorii de cai pur sânge englez, ceea ce de altfel a și condus la incidența pactului comisoriu și preluarea terenului în dispută de către vânzător prin decizie administrativă, conform contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În urma analizării recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 7361 din 29 septembrie 2005, a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În considerentele deciziei s-a reținut că deși în contractul de vânzare-cumpărare se specificase expres că parte integrantă a actului o constituie și schița întocmită din ing. hotarnic al statului G.B., reclamantul nu a anexat și o copie a acestui act și nici copia Ordinului nr. 547955 din 20 septembrie 1950 și drept urmare instanțele nu dispuneau de suficiente dovezi pentru a clarifica situația juridică a terenului și care nu puteau conchide dacă vânzătorul a uzat de dreptul său de a redobândi imobilul în proprietate pe cale administrativă în baza pactului comisoriu înscris în contract.

Referitor la valoarea probantă a copiei de pe schița terenului respectiv planul moșiei Herăstrău în anul 1940 în care se evidențiază un grajd, aceasta nu constituie, în lipsa și a altor dovezi, o probă concludentă în aprecierea îndeplinirii de către cumpărător a obligațiilor asumate prin contract. S-a mai reținut în considerentele deciziei de casare că se impune rejudecarea apelului și pentru faptul că, s-a omis a se răspunde la motivul de apel privind incidența în speță a art. 1900 C. civ. În vederea rejudecării apelului, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 5827/1/2003. Prin decizia nr. 264 pronunțată la 8 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul.

În considerentele deciziei s-a reținut că, instanța fondului a procedat corect respingând acțiunea în revendicare, dar instanța de apel va reține o altă motivare, în raport de actele noi depuse la dosar, respectiv sentința civilă nr. 143 din 2 martie 21944 pronunțată de Tribunalul Ilfov, care atestă că Statul Român prin Ministerul Agriculturii și Domeniilor a formulat o acțiune în rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2579 din 12 februarie 1923 încheiat între Ministerul Agriculturii și pârâtul R.A.G.C. Acțiunea a fost respinsă iar sentința civilă sus arătată a fost menținută prin decizia civilă nr. 70 din 7 martie 1946 pronunțată de Curtea de Apel București, care a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel București, s-a declarat recurs, iar Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 536 din 6 iunie 1947 a admis recursul, a casat decizia și a dispus restituirea dosarului aceleiași instanțe pentru o nouă judecată. S-a mai reținut de asemenea că, s-au făcut demersurile necesare pentru a se depune hotărârea pronunțată după rejudecarea cauzei dar fără rezultat și drept urmare s-a considerat că, dobândirea dreptului de proprietate de către autorul reclamantului este incertă, deoarece vânzătorul, respectiv Ministerul Agriculturii și Domeniilor a formulat o acțiune în rezilierea contractului menționat.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1900 C. civ., s-a reținut că, acest aspect trebuia invocat în cursul judecării litigiului, privind acțiunea în rezilierea contractului de vânzare-cumpărare și că această excepție nu se poate invoca în cadrul acțiunii în revendicarea formulată în anul 2000. În ceea ce privește preluarea abuzivă a terenului în baza Decretului nr. 83/1949 și a altor acte anexe, s-a reținut că, nu se poate face o analiză și că trebuie avute în vedere numai în măsura în care reclamantul poate face dovada modalității de soluționare a litigiului privind acțiunea în rezilierea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul său de proprietate. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs atât reclamantul cât și pârâta SN R.C.

SA invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul R.A.G.C. critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Hotărârea a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialității, în sensul că, teoria incertitudinii titlului de proprietare nu a constituit motiv al sentinței atacate, nicio apărare a vreuneia din părți și nici nu a fost ridicată din oficiu de către instanță. Acest argument s-a regăsit direct în motivarea deciziei pronunțate. S-a invocat drept temei al respingerii apelului lipsa unui înscris a cărui necesitate nu a fost niciodată invocată de instanță.

- Titlul de proprietate al autorului reclamantului produce efecte întrucât nu a fost rezolutiv, pentru a opera rezoluțiunea în temeiul pactului comisoriu inserat de părți în contract, trebuiau îndeplinite doar condiții exprese, în sensul că vânzătorul trebuia să își manifeste voința în acest sens printr-un act administrativ întemeiat pe o constatare a situației de fapt făcută de Primarul localității pe raza căreia se află terenul. În speță nu există vreun act administrativ de preluare a imobilului de către vânzător întemeiat pe o constate a situației de fapt făcută de Primarul localității pe raza căreia se află terenul, fie printr-o hotărâre judecătorească de rezoluțiune a contractului. - Într-o acțiune în revendicare nu există categoria juridică a dreptului incert, nefiind reglementate, iar în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ.

s-a invocat un titlu de proprietate care a fost și probat cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579 din 12 februarie 1923. Recurenta SN R.C.

SA, critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului și nici asupra excepției inadmisibilității acțiunii în raport de dreptul procesual aplicabil întrucât după apariția Legii nr. 10/2001, normele de drept ale legii cadru, generale, respectiv ale Codului civil au devenit aplicabile doar în parte în materia revendicării de imobile: - Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra lipsei de identitate a terenului revendicat cu cel asupra căruia reclamantul pretinde a fi proprietar; - În mod greșit s-a admis introducerea în cauză a altor persoane, respectiv foștii proprietari, având în vedere că procesul se află în faza de apel – al doilea ciclu procesual; - Considerentele pe care se sprijină acțiunea nu sunt suficiente, reclamantul nefăcând dovada dreptului de proprietate.

Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs, Înalta Curte va reține următoarele: Prin demersul judiciar, reclamantul R.A.G.C., a revendicat de la pârâți un imobil – teren în suprafață de 32.512 mp, situat în București, sector 1. Pe parcursul cercetării judecătorești reclamantul a susținut continuu că, imobilul pe care-l revendică a aparținut autorului său R.A.G.C., situație de fapt atestată de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579 din 12 februarie 1923 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. În primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia civilă nr. 7361 din 29 septembrie 2005 prin care a admis recursul declarat de R.A.G.C.

împotriva deciziei nr. 44 din 5 februarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a reținut în decizia de casare, obligatorie pentru instanța de rejudecare, că deși în contractul de vânzare-cumpărare se specifică expres că parte integrantă a actului constituie și schița întocmită de ing. hotarnic al statului G.B., reclamantul nu a anexat și copia acestui act și nici Ordinul nr. 547955 din 20 septembrie 1950 și drept urmare instanța nu dispunea de suficiente dovezi pentru a clarifica situația judiciară a terenului și nu putea conclude dacă vânzătorul a uzat de dreptul său de a redobândi imobilul în proprietate pe cale administrativă în baza pactului comisoriu inserat în contract.

S-a mai reținut în decizia de casare privitor la îndeplinirea condiției rezolutorii de către cumpărătorul terenului, că, pe schița terenului reprezentând planul moșiei Herăstrău se evidențiau existența unui grajd, dar aceasta nu constituie, în lipsa și a altor dovezi o probă concludentă și drept urmare instanța de rejudecare va administra și alte probe în acest sens. Deci, instanța de rejudecare, față de cele sus arătate avea obligația de a stabili cert și nu incert (cum a reținut în decizia recurată) dacă vânzătorul a uzat de dreptul său de a redobândi imobilul în proprietate pe cale administrativă și dacă cumpărătorul terenului a îndeplinit obligația asumată prin contract (înființarea pe terenul achiziționat a unei crescătorii de cai pur sânge englezesc, având în vedere că pe schița terenului din zona Herăstrău se identifică existența unui grajd, fapt ce conducea indubitabil la completarea probelor în acest sens.

Dar, contrar celor dispuse prin decizia de casare, instanța de rejudecare, în mod eronat și încălcând dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. analizează doar înscrisurile noi depuse în calea de atac a apelului, respectiv sentința civilă nr. 143 din 2 martie 1944 pronunțată de Tribunalul Ilfov și decizia nr. 70 din 7 martie 1946 pronunțată de Curtea de Apel București, și raportat la aceste înscrisuri, concluzionează fără să aibă în vedere și dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, că titlul reclamantului este incert, argumentând că nu s-a depus la dosar hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București după casare, modificând astfel cadrul procesului stabilit deja de instanța supremă.

Or, în rejudecare trebuia, față de dispozițiile date, să se analizeze, având în vedere și înscrisurile noi depuse la dosar, situația juridică a imobilului, și anume, dacă a trecut în proprietatea vânzătorului pe cale administrativă, ori dimpotrivă, cumpărătorul terenului a îndeplinit obligația asumată prin contract - înființarea pe terenul în litigiu a unei crescătorii de cai pur sânge englezesc. De asemenea, trebuia analizată și preluarea abuzivă a terenului, având în vedere că Ordinul nr. 547955/1950 a fost depus în calea de atac a apelului. Or, referitor la această situație, greșit a reținut că nu se poate face o analiză sub acest aspect întrucât nu s-a depus la dosar hotărârea judecătorească a Curții de Apel București după casare.

La stabilirea situației juridice a terenului trebuie să se analizeze și mențiunile inserate în contractul de vânzare-cumpărare prin care se stabilește că redobândirea terenului de către vânzător pe cale administrativă este condiționată de existența unei manifestări de voință în acest sens din partea vânzătorului și de o constatare a situației de fapt făcută de primarul localității pe raza căruia se află terenul. Tot în ceea ce privește stabilirea situației juridice a terenului trebuie analizat conținutul Ordinului nr. 547955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii dacă constituie titlu valabil de preluare a imobilului în litigiu, având în vedere și prevederile Constituției din 1948 care garanta dreptul la proprietate.

Mai mult, nu s-au produs dovezi în sensul că imobilul a trecut în patrimoniul vânzătorului pe cale administrativă lipsind în acest sens, manifestarea de voință a vânzătorului și constatarea situației de fapt, în acest sens, de către primar așa cum s-a înserat în contract. Această teză este susținută și de existența unui proces pe rolul instanțelor prin care vânzătorul, în anul 1944 a solicitat pe cale judecătorească rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare proces soluționat în favoarea cumpărătorului în primul ciclu procesual, ceea ce prezumă că, cumpărătorul a îndeplinit obligația din contract. Drept urmare, acțiunea în revendicarea imobilului în litigiu întemeiată pe dispozițiile dreptului comun - art. 480 C. civ.

- trebuia finalizată, după stabilirea situației juridice, prin compararea titlurilor de proprietate deținute de toate părțile litigante, și numai dacă se consideră necesar, să se efectueze și o expertiză tehnică de specialitate. Criticile recurentei SN R.C. SA sunt fondate numai în ceea ce privește schimbarea cadrului procesul în apel prin introducerea unor părți noi în proces, contrar dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., aspect ce urmează a fi avut în vedere la rejudecarea cauzei. Raportat la cele sus reținute, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile, va casa decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul R.A.G.C. și pârâta SN R.C. SA împotriva deciziei civile nr. 264 din 08 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Casează decizia civilă nr. 264 din 08 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2010.