ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4827/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4827/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27

septembrie 2000, reclamantul R.A.G.C. a chemat în judecată pe pârâții R.C.F.

București, RA R.C. SA, SC C.C.I. SA și Consiliul General al Municipiului

București, solicitând obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și

posesie terenul în suprafață de 32.512 mp, situat în București, sector 1.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

învederat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579 din 12 februarie

1923 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, și transcris sub nr. 1711 din

aceeași dată, antecesorul său R.A.G.C. a cumpărat de la Statul Român, reprezentat la acea dată de Ministerul Agriculturii și Domeniilor, un teren în

suprafață de 3 ha situat pe moșia Herăstrău (proprietatea statului). Ulterior

prin procesul-verbal nr. 9060 din 4 octombrie 1950 înregistrat la Institutul Agronomic București, terenul a fost preluat, de stat invocându-se Ordinul nr. 547955

din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii, Direcția Cadastru și

Circulația Bunurilor. Terenul în dispută nu a fost preluat prin Decretul nr. 83/1949,

iar ordinul menționat, al cărui conținut nu a fost adus la cunoștința autorului

reclamantului, ca și procesul-verbal de preluare sus enunțat, nu puteau

constitui un titlu valabil de proprietate pentru stat raportat chiar la prevederile

Constituției din anul 1948 care garanta dreptul de proprietate. A mai precizat

reclamantul că, autorul său, a decedat la 15 iunie 1980 și că el este unicul

moștenitor îndreptățit să revendice terenul preluat abuziv de stat și ocupat de

pârâți.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 604 din 30 aprilie 2002 a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579/1923 dobândirea

terenului în litigiu s-a făcut sub condiție rezolutorie, respectiv cu obligația

înființării pe terenul achiziționat a unei crescătorii de cai pur sânge și

folosirea terenului exclusiv în acest scop, clauză a cărei nerespectare

permitea vânzătorului, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, să redobândească

terenul pe cale administrativă fără recurgerea la procedura judiciară și fără pretenții

din partea cumpărătorului, iar autorul reclamantului nu a respectat obligația

asumării prin contract. S-a mai reținut că o atare clauză avea valoarea unui

pact comisoriu de natură a conduce la desființarea de drept a contractului

pentru neexecutarea obligației asumate, ceea ce s-a și întâmplat prin ordinul

nr. 457955 din 20 septembrie 1950 emis de Ministerul Agriculturii, urmat de

preluarea efectivă prin procesul verbal nr. 9060 din 4 octombrie 1950.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantului, susținând în esență că în dosar nu există nicio

dovadă din care să rezulte că autorul său nu și-a respectat obligațiile

contractuale, dimpotrivă, potrivit schiței terenului reprezentând planul moșiei

Herăstrău în anul 1940, depusă la dosar, pe terenul vândut autorului său apărea

ca existând un garaj. Se mai arată în motivele de apel că, în conformitate cu

dispozițiile contractuale, constatarea neîndeplinirii vreuneia din condițiile

rezolutorii, printr-un act de constatare al primarului comunei, or un atare act

nu există și că procesul-verbal din 4 octombrie 1950 nu putea fi considerat un

act de materializare a pactului comisoriu, ci reprezentarea de fapt, expresia

omiterii respectivului teren de la expropriere prin Decretul nr. 83/1949.

Dreptul vânzătorului de a proceda la desființarea contractului era prescris

conform art. 1900 C. civ. care stipulase că acțiunea pentru stricarea unei

convenții se prescrie în termen de 10 ani și un astfel de termen a început să

curgă începând cu data de 12 februarie 1925 și se împlinea la data de 12 februarie

1935 așa fiind vânzătorul nu mai putea la data de 4 octombrie 1950 să preia în

proprietate terenul.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 44 din 05 februarie 2003 a respins ca nefondat apelul reclamantului.

În considerentele hotărârii s-a

reținut că actul de vânzare-cumpărare conținea un pact comisoriu de ultim grad

care conducea la desființarea de drept a contractului în caz de neîndeplinire a

obligațiilor asumate de cumpărător, fără să fie necesară promovarea unei

acțiuni în justiție în acest sens din partea vânzătorului.

S-a mai susținut că, schița

terenului reprezentând planul moșiei Herăstrău în 1940; – depusă la dosar și

care evidenția prezența unui grajd nu constituia o dovadă a îndeplinirii de

către autorul reclamantului a clauzei din contract privind înființarea în

termen de 2 ani a unei crescătorii de cai pur sânge englez, ceea ce de altfel a

și condus la incidența pactului comisoriu și preluarea terenului în dispută de

către vânzător prin decizie administrativă, conform contractului de

vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei din urmă decizii a

declarat recurs reclamantul invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

În urma analizării recursului,

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 7361 din 29 septembrie 2005, a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei s-a reținut

că deși în contractul de vânzare-cumpărare se specificase expres că parte

integrantă a actului o constituie și schița întocmită din ing. hotarnic al

statului G.B., reclamantul nu a anexat și o copie a acestui act și nici copia

Ordinului nr. 547955 din 20 septembrie 1950 și drept urmare instanțele nu

dispuneau de suficiente dovezi pentru a clarifica situația juridică a terenului

și care nu puteau conchide dacă vânzătorul a uzat de dreptul său de a redobândi

imobilul în proprietate pe cale administrativă în baza pactului comisoriu

înscris în contract. Referitor la valoarea probantă a copiei de pe schița

terenului respectiv planul moșiei Herăstrău în anul 1940 în care se evidențiază

un grajd, aceasta nu constituie, în lipsa și a altor dovezi, o probă

concludentă în aprecierea îndeplinirii de către cumpărător a obligațiilor

asumate prin contract.

S-a mai reținut în considerentele

deciziei de casare că se impune rejudecarea apelului și pentru faptul că, s-a

omis a se răspunde la motivul de apel privind incidența în speță a art. 1900 C.

civ.

În vederea rejudecării apelului,

cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub

nr. 5827/1/2003.

Prin decizia nr. 264 pronunțată la 8

aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondat apelul.

În considerentele deciziei s-a

reținut că, instanța fondului a procedat corect respingând acțiunea în

revendicare, dar instanța de apel va reține o altă motivare, în raport de

actele noi depuse la dosar, respectiv sentința civilă nr. 143 din 2 martie

21944 pronunțată de Tribunalul Ilfov, care atestă că Statul Român prin

Ministerul Agriculturii și Domeniilor a formulat o acțiune în rezilierea contractului

de vânzare-cumpărare nr. 2579 din 12 februarie 1923 încheiat între Ministerul

Agriculturii și pârâtul R.A.G.C. Acțiunea a fost respinsă iar sentința civilă sus

arătată a fost menținută prin decizia civilă nr. 70 din 7 martie 1946

pronunțată de Curtea de Apel București, care a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel București, s-a declarat recurs,

iar Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 536 din 6 iunie 1947 a admis recursul, a casat decizia și a dispus restituirea dosarului aceleiași instanțe pentru o

nouă judecată. S-a mai reținut de asemenea că, s-au făcut demersurile necesare

pentru a se depune hotărârea pronunțată după rejudecarea cauzei dar fără

rezultat și drept urmare s-a considerat că, dobândirea dreptului de proprietate

de către autorul reclamantului este incertă, deoarece vânzătorul, respectiv

Ministerul Agriculturii și Domeniilor a formulat o acțiune în rezilierea

contractului menționat. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1900 C.

civ., s-a reținut că, acest aspect trebuia invocat în cursul judecării

litigiului, privind acțiunea în rezilierea contractului de vânzare-cumpărare și

că această excepție nu se poate invoca în cadrul acțiunii în revendicarea

formulată în anul 2000.

În ceea ce privește preluarea

abuzivă a terenului în baza Decretului nr. 83/1949 și a altor acte anexe, s-a

reținut că, nu se poate face o analiză și că trebuie avute în vedere numai în

măsura în care reclamantul poate face dovada modalității de soluționare a

litigiului privind acțiunea în rezilierea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie

titlul său de proprietate.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

a declarat recurs atât reclamantul cât și pârâta SN R.C. SA invocând incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul R.A.G.C. critică

hotărârea sub următoarele aspecte:

- Hotărârea a fost dată cu

încălcarea principiului contradictorialității, în sensul că, teoria

incertitudinii titlului de proprietare nu a constituit motiv al sentinței

atacate, nicio apărare a vreuneia din părți și nici nu a fost ridicată din

oficiu de către instanță. Acest argument s-a regăsit direct în motivarea

deciziei pronunțate. S-a invocat drept temei al respingerii apelului lipsa unui

înscris a cărui necesitate nu a fost niciodată invocată de instanță.

- Titlul de proprietate al autorului

reclamantului produce efecte întrucât nu a fost rezolutiv, pentru a opera

rezoluțiunea în temeiul pactului comisoriu inserat de părți în contract,

trebuiau îndeplinite doar condiții exprese, în sensul că vânzătorul trebuia să

își manifeste voința în acest sens printr-un act administrativ întemeiat pe o

constatare a situației de fapt făcută de Primarul localității pe raza căreia se

află terenul.

În speță nu există vreun act

administrativ de preluare a imobilului de către vânzător întemeiat pe o

constate a situației de fapt făcută de Primarul localității pe raza căreia se

află terenul, fie printr-o hotărâre judecătorească de rezoluțiune a

contractului.

- Într-o acțiune în revendicare nu

există categoria juridică a dreptului incert, nefiind reglementate, iar în

conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ. s-a invocat un titlu de

proprietate care a fost și probat cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 2579 din 12 februarie 1923.

Recurenta SN R.C. SA, critică

hotărârea sub următoarele aspecte:

- Instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului și nici

asupra excepției inadmisibilității acțiunii în raport de dreptul procesual

aplicabil întrucât după apariția Legii nr. 10/2001, normele de drept ale legii

cadru, generale, respectiv ale Codului civil au devenit aplicabile doar în

parte în materia revendicării de imobile:

- Instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra lipsei de identitate a terenului revendicat cu cel asupra căruia

reclamantul pretinde a fi proprietar;

- În mod greșit s-a admis

introducerea în cauză a altor persoane, respectiv foștii proprietari, având în

vedere că procesul se află în faza de apel – al doilea ciclu procesual;

- Considerentele pe care se sprijină

acțiunea nu sunt suficiente, reclamantul nefăcând dovada dreptului de

proprietate.

Examinând criticile formulate prin

intermediul cererilor de recurs, Înalta Curte va reține următoarele:

Prin demersul judiciar, reclamantul R.A.G.C.,

a revendicat de la pârâți un imobil – teren în suprafață de 32.512 mp, situat

în București, sector 1.

Pe parcursul cercetării

judecătorești reclamantul a susținut continuu că, imobilul pe care-l revendică

a aparținut autorului său R.A.G.C., situație de fapt atestată de contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579 din 12 februarie 1923 de Tribunalul

Ilfov, Secția Notariat.

În primul ciclu procesual, Înalta

Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia civilă nr. 7361 din 29

septembrie 2005 prin care a admis recursul declarat de R.A.G.C. împotriva

deciziei nr. 44 din 5 februarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

S-a reținut în decizia de casare,

obligatorie pentru instanța de rejudecare, că deși în contractul de

vânzare-cumpărare se specifică expres că parte integrantă a actului constituie

și schița întocmită de ing. hotarnic al statului G.B., reclamantul nu a anexat

și copia acestui act și nici Ordinul nr. 547955 din 20 septembrie 1950 și drept

urmare instanța nu dispunea de suficiente dovezi pentru a clarifica situația

judiciară a terenului și nu putea conclude dacă vânzătorul a uzat de dreptul

său de a redobândi imobilul în proprietate pe cale administrativă în baza

pactului comisoriu inserat în contract.

S-a mai reținut în decizia de casare

privitor la îndeplinirea condiției rezolutorii de către cumpărătorul terenului,

că, pe schița terenului reprezentând planul moșiei Herăstrău se evidențiau

existența unui grajd, dar aceasta nu constituie, în lipsa și a altor dovezi o probă

concludentă și drept urmare instanța de rejudecare va administra și alte probe

în acest sens.

Deci, instanța de rejudecare, față

de cele sus arătate avea obligația de a stabili cert și nu incert (cum a

reținut în decizia recurată) dacă vânzătorul a uzat de dreptul său de a

redobândi imobilul în proprietate pe cale administrativă și dacă cumpărătorul

terenului a îndeplinit obligația asumată prin contract (înființarea pe terenul

achiziționat a unei crescătorii de cai pur sânge englezesc, având în vedere că

pe schița terenului din zona Herăstrău se identifică existența unui grajd, fapt

ce conducea indubitabil la completarea probelor în acest sens.

Dar, contrar celor dispuse prin

decizia de casare, instanța de rejudecare, în mod eronat și încălcând

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. analizează doar înscrisurile noi

depuse în calea de atac a apelului, respectiv sentința civilă nr. 143 din 2

martie 1944 pronunțată de Tribunalul Ilfov și decizia nr. 70 din 7 martie 1946

pronunțată de Curtea de Apel București, și raportat la aceste înscrisuri,

concluzionează fără să aibă în vedere și dispozițiile obligatorii ale deciziei

de casare, că titlul reclamantului este incert, argumentând că nu s-a depus la

dosar hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București după casare, modificând

astfel cadrul procesului stabilit deja de instanța supremă.

Or, în rejudecare trebuia, față de

dispozițiile date, să se analizeze, având în vedere și înscrisurile noi depuse

la dosar, situația juridică a imobilului, și anume, dacă a trecut în

proprietatea vânzătorului pe cale administrativă, ori dimpotrivă, cumpărătorul

terenului a îndeplinit obligația asumată prin contract - înființarea pe terenul

în litigiu a unei crescătorii de cai pur sânge englezesc.

De asemenea, trebuia analizată și

preluarea abuzivă a terenului, având în vedere că Ordinul nr. 547955/1950 a

fost depus în calea de atac a apelului.

Or, referitor la această situație,

greșit a reținut că nu se poate face o analiză sub acest aspect întrucât nu s-a

depus la dosar hotărârea judecătorească a Curții de Apel București după casare.

La stabilirea situației juridice a

terenului trebuie să se analizeze și mențiunile inserate în contractul de vânzare-cumpărare

prin care se stabilește că redobândirea terenului de către vânzător pe cale

administrativă este condiționată de existența unei manifestări de voință în

acest sens din partea vânzătorului și de o constatare a situației de fapt

făcută de primarul localității pe raza căruia se află terenul.

Tot în ceea ce privește stabilirea

situației juridice a terenului trebuie analizat conținutul Ordinului nr. 547955

din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii dacă constituie titlu

valabil de preluare a imobilului în litigiu, având în vedere și prevederile

Constituției din 1948 care garanta dreptul la proprietate.

Mai mult, nu s-au produs dovezi în

sensul că imobilul a trecut în patrimoniul vânzătorului pe cale administrativă

lipsind în acest sens, manifestarea de voință a vânzătorului și constatarea

situației de fapt, în acest sens, de către primar așa cum s-a înserat în

contract.

Această teză este susținută și de

existența unui proces pe rolul instanțelor prin care vânzătorul, în anul 1944 a solicitat pe cale judecătorească rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare proces

soluționat în favoarea cumpărătorului în primul ciclu procesual, ceea ce

prezumă că, cumpărătorul a îndeplinit obligația din contract.

Drept urmare, acțiunea în

revendicarea imobilului în litigiu întemeiată pe dispozițiile dreptului comun -

art. 480 C. civ. - trebuia finalizată, după stabilirea situației juridice, prin

compararea titlurilor de proprietate deținute de toate părțile litigante, și

numai dacă se consideră necesar, să se efectueze și o expertiză tehnică de

specialitate.

Criticile recurentei SN R.C. SA sunt

fondate numai în ceea ce privește schimbarea cadrului procesul în apel prin

introducerea unor părți noi în proces, contrar dispozițiilor art. 294 C. proc.

civ., aspect ce urmează a fi avut în vedere la rejudecarea cauzei.

Raportat la cele sus reținute,

Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile,

va casa decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul R.A.G.C.

și pârâta SN R.C. SA împotriva deciziei civile nr. 264 din 08 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Casează decizia civilă nr. 264 din 08 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, și trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30

septembrie 2010.