ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7361/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7361/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

R.A.G.C. a chemat în judecată R.G.C.

București, RA R. SA, SC C. SRL, SC M. SA, Consiliul General al Municipiului

București, solicitând obligarea pârâtelor de a lăsa în deplină proprietate și

posesie terenul în suprafață totală de 32512 mp situat în București.

În motivarea acțiunii reclamantul a

învederat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579 din 12

februarie 1923 de Tribunalul Ilfov, secția notariat și transcris sub nr. 1711

din 12 februarie 1923, tatăl său R.A. a cumpărat de a Statul Român reprezentat

la acea dată de Ministerul Agriculturii și Domeniilor un teren în suprafață de

3 ha situat pe moșia Herăstrău (proprietate a statului) cu vecinătățile

precizate în contract și a fost pus în posesie prin procesul-verbal din 13 aprilie

1924 completat cu un alt proces-verbal la 22 iunie 1931.

Ulterior, prin procesul-verbal nr.

9060 din 4 octombrie 1950 înregistrat la Institutul Agronomic București,

respectivul instituit prin reprezentanții săi, a preluat terenul autorului R.A.

invocându-se Ordinul nr. 547955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului

Agriculturii, Direcția cadastru și circulația bunurilor.

Terenul în dispută nu a fost

expropriat prin Decretul nr. 83/1949, iar ordinul menționat al cărui conținut

nu a fost adus la cunoștința autorului reclamantului, ca și procesul-verbal de

preluare enunțat, nu puteau constitui un titlu valid de proprietate pentru stat

raportat chiar la prevederile Constituției din 1948 care garanta dreptul de

proprietate.

A mai precizat reclamantul că

autorul său, cunoscut și sub numele de F.R.A., A.R., F.P. și R.A. a decedat la

15 iunie 1980, că și soția supraviețuitoare de la acea dată a încetat din viață

la 28 octombrie 1998 și că în prezent este unicul moștenitor îndreptățit să

revendice terenul preluat abuziv de stat și ocupat de pârâții indicați în

acțiune.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința nr. 604 din 30 aprilie 2002 a respins ca neîntemeiată

acțiunea reclamantului.

În motivarea soluției, tribunalul a

reținut că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

2579/1923 dobândirea terenului în dispută s-a făcut sub condiție rezolutorie,

respectiv înființarea pe terenul achiziționat a unei crescătorii de cai pur

sânge englez și folosirea terenului exclusiv în acest scop, clauză a cărei

nerespectare permitea vânzătorului Ministerul Agriculturii și Domeniilor, să

redobândească terenul pe cale administrativă fără recurgerea la procedura

judiciară și fără pretenții din partea cumpărătorului.

Autorul reclamantului nu a respectat

obligația asumată prin contract.

Or, o atare clauză avea valoarea

unui pact comisoriu de natură a conduce la desființarea de drept a contractului

pentru neexecutarea obligației asumate, ceea ce s-a și întâmplat prin Ordinul

nr. 457955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii ce reprezenta

temeiul redobândirii terenului de către stat, urmat de preluarea efectivă prin

procesul-verbal nr. 9060 din 4 octombrie 1950.

Împotriva menționatei sentințe a

declarat apel reclamantul, susținând în esență că în dosar nu există nici o

dovadă din care să rezulte că tatăl său nu și-ar fi respectat obligațiile

contractuale. Dimpotrivă, potrivit schiței terenului reprezentând planul moșiei

Herăstrău în anul 1940, depusă la dosar, pe terenul vândut autorului său apărea

ca existând un grajd.

Coroborând acest aspect cu faptul că

beneficiarul clauzei rezolutorii nu a uzat de dreptul său deși contractul

fusese autentificat la 12 februarie 1923, iar termenul pentru înființarea

crescătoriei de cai era de 2 ani, rezultă concluzia logică a faptului că tatăl

reclamantului-apelant și a respectat obligația asumată. Mai mult, conform

contractului, constatarea neîndeplinirii vreuneia din condițiile rezolutorii

trebuia făcută printr-un act al Ministerului Agriculturii și Domeniilor și al

primarului comunei de care depindea terenul, or un atare act nu exista.

Astfel fiind, procesul-verbal din 4

octombrie 1950 nu putea fi considerat un act de materializare a pactului

comisoriu ci reprezenta de fapt, expresia omiterii respectivului teren de la

expropriere prin Decretul nr. 83/1949.

În fine, s-a susținut că dreptul

vânzătorului de a proceda la desființarea contractului de vânzare-cumpărare era

prescris conform art. 1900 C. civ. care stipulează că acțiunea pentru stricarea

unei convenții se prescrie în termen de 10 ani care în speță eventual ar fi

început să curgă de la 12 februarie 1925 și se împlinea la 12 februarie 1935.

Astfel fiind, vânzătorul nu mai putea la data de 4 octombrie 1950 să preia în

proprietate terenul.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 44 din 5 februarie 2003 a respins ca nefondat

apelul reclamantului.

În motivarea soluției curtea de apel

și-a însușit argumentele instanței de fond în sensul că actul de

vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamantului cu Ministerul Agriculturii

și Domeniilor și autentificat sub nr. 2579 din 12 februarie 1923 conținea un

pact comisoriu de ultim grad care conducea la desființarea de drept a

contractului în caz de neîndeplinire a obligațiilor asumate de cumpărător, fără

să fie necesară promovarea unei acțiuni în justiție în acest sens din partea

vânzătorului.

S-a mai susținut că schița terenului

reprezentând planul moșiei Herăstrău în 1940, depusă la dosar și care evidenția

prezența unui grajd nu constituia o dovadă a îndeplinirii de către autorul

reclamantului a clauzei din contract privind înființarea în termen de 2 ani a

unei crescătorii de cai pur sânge englez, ceea ce de altfel a și condus la

incidența pactului comisoriu și preluarea terenului în dispută de către

vânzător prin decizie administrativă, conform contractului de

vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, conform

referatului din 9 octombrie 1950 întocmit de Institutul Agronomic, act nou

depus în apel, rezulta că autorul reclamantului nu a respectat clauzele actului

de vânzare-cumpărare și a fost acționat în justiție, la timpul respectiv,

astfel că preluarea terenului de către Institutul Agronomic București s-a

datorat conduitei acestuia și nu a unei omisiuni de a fi inclus în Decretul nr.

83/1949 de expropriere cum eronat a pretins reclamantul.

Astfel fiind, prin Ordinul nr.

547955 din 20 septembrie 1950 Ministerul Agriculturii și-a îndeplinit obligația

contractuală de preluare a terenului ce s-a făcut prin decizie administrativă.

Împotriva menționatei decizii a

declarat recurs reclamantul R.A.G.C. pentru trei considerente care pot fi

circumscrise în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentul a susținut că

instanța de apel a apreciat greșit că autorul său nu și-ar fi îndeplinit

obligațiile asumate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

2579 din 12 martie 1923 întrucât conform schiței terenului reprezentând planul

moșiei Herăstrău din 1940, acesta a construit un grajd, aspect care coroborat

cu referatul depus în apel de pârâta SC M. SA atestă realizarea clauzelor

contractuale de către autor. Modul de îndeplinire a respectivelor clauze nu

putea fi apreciat de autoarea referatului ci exclusiv de către vânzător, parte

în contract. Or, vânzătorul nu a reproșat niciodată autorului său

neîndeplinirea obligațiilor asumate și prin urmare nu o putea face nici stația

T.F.F. în anul 1933 când a fost întocmit referatul invocat de pârâta SC M. SA.

În ceea ce privește referatul din c9

octombrie 1950 întocmit de Institutul Agronomic București, instanța de apel

avea obligația să clarifice aspectele sesizate vizând litigiul intentat

autorului său și să identifice hotărârea pronunțată în cauză.

Referitor la procesul-verbal de

preluare a terenului în dispută de către stat din c4 octombrie 1950 motivația

respectivei măsuri era dată de omisiunea includerii lui în Decretul de

expropriere nr. 83/1949. În ceea ce privește Ordinul nr. 547955 din 20

septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii acesta nu a fost depus la dosar și

prin urmare conținutul acestuia nu este cunoscut.

S-a mai imputat instanței de apel că

nu a analizat clauzele rezolutorii ale contractului în ansamblul lor și prin

aceasta s-a ajuns la o interpretare greșită a actului dedus judecății.

Astfel, pe lângă obligația autorului

de construire a unei crescătorii de cai mai există și a doua clauză care îl

obliga pe acesta ca în termen de 20 de ani de la data autentificării să nu dea

altă destinație terenului, decât aceea pentru care a fost vândut.

În acest context, reclamantul-recurent

susține că, după 20 de ani obligația autorului său conținută în prima clauză

înceta, el având dreptul să se bucure de deplinătatea celor trei atribute ale

dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu.

Cum termenul de 20 de ani s-a împlinit

la 12 februarie 1943, după această dată ambele obligații ce incumbau tatălui

său au încetat și prin urmare nu se mai putea emite vreun act care să constate

neîndeplinirea lor.

În fine, s-a reproșat instanței de

apel că a omis să analizeze unul din motivele de apel și anume pe acela vizând

incidența dispozițiilor art. 1900 C. civ. potrivit cărora dreptul vânzătorului

de a proceda la desființarea contractului la 4 octombrie 1950 era prescris

termenul fiind de 10 ani de la încheierea convenției (12 februarie 1925).

Recursul este fondat pentru motivele

ce succed.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 2579 din 12 februarie 1923 de Tribunalul Ilfov, secția

notariat, Ministerul Agriculturii și Domeniilor a înstrăinat cu recomandarea SC

Î.C.R.R J.C. căpitanului A.R., autorul reclamantului, terenul situat pe moșia

statului Herăstrău din județul Ilfov, în suprafață de 3 ha cu vecinătățile

precizate în act și conform schiței de plan parte integrantă a contractului,

schița întocmită de ing. hotarnic al statului G.B. (fila 2 dosar nr.

5647/2000).

În cuprinsul convenției s-a

specificat expres că vânzarea se face în condițiile în care cumpărătorul

căpitan A.R. se obliga ca în termen de cel mult doi ani socotiți de la

autentificarea actului, să înființeze pe terenul vândut o crescătorie de cai de

pur sânge englez, făcând instalațiunile necesare unui asemenea stabiliment și

utilizând terenul numai în acest scop.

De asemenea, cumpărătorul s-a

obligat ca în termen de 20 ani tot de la data autentificării actului să nu dea

altă destinație terenului cumpărat decât aceea în scopul pentru care s-a

vândut.

S-a mai precizat că în cazul în care

cumpărătorul ar contraveni vreuneia dintre aceste obligații, Ministerul

Domeniilor în urma constatării ce va face cu Primarul comunei de care depinde

terenul vândut își va rezerva în mod expres dreptul de a relua în proprietatea

și posesiunea sa terenul vândut pe cale administrativă, fără acțiune sau

judecată și fără ca cumpărătorul să ridice vreo pretențiune de despăgubire

pentru instalațiunile ce ar fi făcut pe teren sau de restituirea prețului

plătit care în acest caz se considera drept arendă pe timpul cât a posedat

terenul.

Prin procesele-verbale din 13

aprilie 1924 și respectiv 22 iunie 1931 depuse în copie la dosar, cumpărătorul

A.R. a fost pus în posesie (filele 4 și 5 dosar nr.5647/2000).

Deși în contractul de

vânzare-cumpărare se specificase expres că parte integrantă a actului o

constituie și schița întocmită de ing. hotarnic al statului G.B., reclamantul

nu a anexat și o copie a respectivului înscris.

În mod constant reclamantul a

pretins că menționatul teren a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu

valabil și prin urmare, în calitate de unic succesor al proprietarului inițial

era îndrituit a-i fi restituit în deplină proprietate și posesie.

În acest sens a invocat

procesul-verbal din 4 octombrie 1950 (fila 6 dosar nr. 5647/2000) intervenit

între reprezentanții serviciului agricol al fostului raion Stalin și delegații

Institutului Agronomic București, în care se consemna că în baza Ordinului nr.

547955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii, Direcția

cadastrului și circulației bunurilor a fost preluat de la locuitorul A.R. și

predat menționatului instituit o suprafață de 3 ha teren arabil ce fusese

cumpărat de A.R. în anul 1923 de la Ministerul Agriculturii.

De asemenea, s-a inserat și

mențiunea potrivit căreia A.R. fusese expropriat prin Decretul nr. 83/1949 de

proprietățile sale agricole din regiunea Ialomița, comuna Ștefan cel Mare, iar

suprafața de 3 ha fiind omisă de la expropriere, în baza ordinului Ministrului

Agriculturii invocat s-a procedat la predarea-primirea terenului în discuție.

Întrucât la dosar nu a fost depusă

și copia Ordinului nr. 547955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii,

reclamantul a pretins, așa cum deja s-a relevat, că preluarea terenului în

litigiu s-a făcut abuziv, întrucât nu fusese expropriat în baza Decretului nr.

83/1999 și prin urmare statul nu deținea un titlu de proprietate cu privire la

bun.

Dimpotrivă, instanțele având în

vedere clauzele contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1923, care

atestau existența unui pact comisoriu de ultim grad cât și copia referatului

din 9 octombrie 1950 a Institutului Agronomic București (fila 25 dosar nr.

2557/2002) în care s-a făcut mențiunea că A.R. nu a respectat respectivele

clauze, ceea ce a avut ca efect existența unui litigiu între părți, au conchis

că motivația preluării terenului în dispută de către stat s-a datorat

neîndeplinirii de către autorul reclamantului a obligațiilor asumate prin

contract și că temeiul redobândirii terenului îl constituie Ordinul nr. 457955

din 20 aprilie 1950 al Ministerului Agriculturii.

Or, în condițiile în care

reclamantul nu a depus și schița întocmită de ing. hotarnic G.B., parte

integrantă a contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1923 și care

constituie titlul de proprietate al autorului său și de asemenea nu a fost

prezentat nici Ordinul nr. 457955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului

Agriculturii ce se afirmă a fi titlul de proprietate al statului, instanțele nu

dispuneau de suficiente dovezi pentru a clarifica situația juridică a

imobilului revendicat și nu puteau conchide dacă vânzătorul a uzat de dreptul

său de a redobândi imobilul în proprietate pe cale administrativă în baza

pactului comisoriu inserat în contract.

Referitor la valoarea probantă a

copiei de pe schița terenului reprezentând planul moșiei Herăstrău în anul 1940

în care se evidențiază un grajd, prezentată de reclamant (fila 114 dosar nr.

5647/2000) aceasta nu constituia, în lipsa și a altor dovezi, o probă

concludentă în aprecierea îndeplinirii de către cumpărătorul A.R. a

obligațiilor asumate prin contract, respectiv aceea de a înființa pe terenul

vândut o crescătorie de cai de pur sânge englez, de a face amenajările necesare

unui asemenea stabiliment și a utiliza terenul numai în acest scop timp de 20

de ani de la perfectarea convenției.

Din această perspectivă, se impune

rejudecarea apelului în raport de aspectele deja evidențiate, ocazie cu care

vor fi analizate și celelalte considerente invocate de reclamant în recurs și

se va răspunde și la motivul de apel omis a fi analizat privind incidența în

speță a art. 1900 C. civ., avându-se în vedere că respectivul text se referă la

„acțiunea pentru nulitatea sau pentru stricarea unei convenții” iar în speță

conform contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1923 reluarea de

către vânzător în proprietate și posesie a terenului înstrăinat în cazul

neîndeplinirii obligațiilor de către cumpărător urma a se face pe cale

administrativă, fără acțiune sau judecată.

Față de cele ce preced, recursul

reclamantului se va admite, se va casa decizia atacată și se va trimite cauza

instanței de apel pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul R.A.G.C. împotriva deciziei civile nr. 44 din 5 februarie 2003 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite

cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2005.