ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1601/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2.457 din 9 iunie 2009,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul V.A., în contradictoriu cu

pârâtul M.A.E. și a obligat pârâtul să primească cererea reclamantului de

redobândire a cetățeniei române, în termen de două luni de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii. Prin aceeași sentință, curtea de apel admițând

excepția netimbrării capătului de cerere privind obligarea pârâtului la

acordarea de daune morale, a anulat în consecință acest capăt de cerere.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în

esență, faptul că la data de 7 ianuarie 2009, reclamantul s-a adresat secției consulare

a ambasadei Românei la Chișinău cu o cerere prin care solicită să fie invitat

să depună cererea de redobândire a cetățeniei române, solicitare la care

neprimind răspuns, la data de 9 februarie 2009, s-a adresat pârâtului M.A.E.,

care prin adresa din 29 ianuarie 2009, M.A.E. – D.G.A.C. i-a comunicat

reclamantului că întrucât există un număr foarte mare de solicitări, iar

ambasada dispune de spații limitate pentru desfășurarea activității cu

publicul, efectuarea unor programări este o necesitate obiectivă, urmând ca în

momentul în care cererea sa va intra în faza de procesare, ambasada să îi

trimită invitație pentru a se prezenta în vederea depunerii documentelor.

Instanța a constatat că potrivit dispozițiilor art.

12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, nu se reglementează o procedură a

programării petițiilor pentru depunerea cererilor și documentelor necesare, iar

dificultățile organizatorice pe care la reclamă pârâtul nu sunt imputabile

reclamantului nu pot constitui o justificare pentru depășirea unui termen

rezonabil de soluționare a cererii.

Reținând faptul că deși legea cetățeniei române nu

prevede un termen în care pârâtul să proceseze cererile referitoare la

redobândirea cetățeniei române, ci doar faptul că acestea vor fi înaintate de

îndată comisiei pentru cetățenie, instanța a apreciat că termenul de șase luni,

calculat de la data depunerii primei cereri și până la momentul soluționării

acțiunii, are drept consecință imposibilitatea reclamantului de valorificare a

dreptului prevăzut de Legea nr. 21/1991.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul M.A.E. a

declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul susține că în mod greșit prima instanță a

reținut că „amânarea stabilirii datei la care reclamantul va fi invitat să

depună cererea de redobândire a cetățenei române, reprezintă un refuz

nejustificat de soluționare a cererii în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 554/2004.

Recurentul susține apoi, că la data formulării

recursului, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel

satisfăcător față de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locații a secției

consulare a ambasadei României la Chișinău. Dar acumularea cererilor de

intenție a cetățenilor moldoveni pentru redobândirea cetățeniei din perioada

când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări)

generează și astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanțelor acestor

cetățeni de a fi programați cât mai repede în vederea depunerii actelor.

În lipsa unei culpe administrative, recurentul

consideră că nu putea fi obligat în baza legii contenciosului administrativ (cu

discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantului dar care nu

au formulat acțiune în instanță), să schimbe ordinea cronologică stabilită și

să primească cererea reclamantului.

Consideră recurentul, că nu a fost indicat un temei

legal pentru a sprijini ideea că stabilirea în cadrul activității M.A.E. a unei

ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetățeniei poate

fi asimilată unui refuz nejustificat, simpla trecere a timpului neputând fi

asimilată ipotezelor cuprinse în definiția legală a acestui termen juridic.

„Termenul rezonabil" de soluționare a cererii,

invocat de reclamant, nu se regăsește în legislația română de lege lata.

Recurentul mai menționează că durata acestui termen

rezonabil a fost decantată în jurisprudența C.E.D.O. dar, chiar și așa, ea nu

se aplică decât în cazurile expres specificate, în condițiile în care

solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită, durata

analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului

față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic și care

se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză

în care nu se regăsește reclamantul.

Pe de altă parte, instanța nu avea nici un temei

legal pentru a obliga M.A.E. să primească cererile reclamanților .. în termen

de două luni, iar sistemul românesc de drept, având origine continentală

(franceză și germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de

interpretare a legii (conform dispozițiilor normative scrise) și este

inacceptabil ca instanța română să judece în echitate, potrivit sistemului de

drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon.

Determinarea termenului rezonabil de procesare a unor

astfel de solicitări se stabilește în funcție de toate circumstanțele

relevante.

Recurentul susține apoi, că având în vedere că

legiuitorul a stabilit că numărul maxim de cereri primite în interval de un an

pentru fiecare oficiu consular nu poate depăși 30.000 de persoane, și cum în

baza de date a secției consulare a României în Republica Moldova se regăsesc

peste 300.000 de cereri de programare pentru depunerea dosarului de redobândire

a cetățenei, criteriul cronologic de programare, fixat deja în practica M.A.E.

a dobândit un deplin suport legal, și mai mult, are un caracter obligatoriu

atât față de autoritatea solicitată, cât și față de petenți.

În ceea ce privește eforturile M.A.E. de a găsi

soluții de „lege ferenda", recurentul menționează că s-a aprobat în Camera

Deputaților, urmând a fi publicat după promulgare, un proiect de lege pentru

aprobarea O.U.G. nr. 36/2009, ce modifică și completează Legea nr. 21/1991,

astfel încât nu se poate invoca lipsa de diligentă a Statului Român pentru

deblocarea impasului real în care s-a ajuns la secția consulară a ambasadei

României la Chișinău, în activitatea de colectare a cererilor actuale de

redobândire a cetățeniei române.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu

actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente

pricinii inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție Înalta Curte a

avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În cauză, nu sunt întrunite cerințele impuse de art.

304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii deoarece prima instanță a reținut corect situația de fapt în raport

cu materialul probator administrat și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Așa cum, corect, a reținut și instanța de fond,

intimatul-reclamant s-a adresat în mai multe rânduri recurentului pârât,

solicitând a fi programat la o anumită dată pentru depunerea actelor necesare

redobândirii cetățeniei române, în temeiul Legii nr. 21/1991, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, dar cererile acestuia nu au fost

soluționate de către autoritatea pârâtă care a invocat motive de ordin administrativ

organizatoric.

Ne aflăm așadar, în ipoteza „nesoluționării în

termenul legal a unei cereri", prevăzută de art. l din Legea nr. 554/2004,

modificată și completată prin Legea nr. 262/2007, cererea formulată de

intimatul-reclamant fiind aceea de a li se stabili o dată pentru depunerea

actelor necesare redobândirii cetățeniei române a cărei soluționare se

încadrează în competența de soluționare instanței de contencios administrativ.

Prin urmare, în mod corect și legal, instanța de fond

a constatat refuzul nejustificat al pârâtului M.A.E. de a soluționa cererea

reclamantului-intimat și l-a obligat pe acesta la primirea actelor necesare

redobândirii cetățeniei române, într-un termen determinat, de două luni de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Instanța de control judiciar nu poate primi

susținerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri,

care depășesc capacitatea de procesare a secției consulare a ambasadei,

deoarece autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru

respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în

discuție.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și

criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de

fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

Totodată, stabilirea de către instanță, în sarcina

pârâtului a unui termen de două luni de la data rămânerii irevocabile a

hotărârii, pentru primirea cererilor reclamanților, a fost făcută în stricta

aplicare a cadrului legal existent în materie, respectiv în aplicarea

dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la

Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr.

396/2002 (dispoziții anterior citate) precum și a dispozițiilor art. 18 alin.

(6) din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora, „Instanța,

soluționând cererea (..) poate stabili, prin dispozitiv (..) un termen de

executare"..

În aceste condiții, susținerea recurentului

privitoare la lipsa de temei juridic a hotărârii primei instanțe, în ceea ce

privește stabilirea acestei obligații în sarcina sa, este vădit nefondată.

Înalta Curte nu poate primi nici susținerea potrivit

căreia la data formulării recursului se află în procesul legislativ la Camera

Deputaților un proiect de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 ce modifică

și completează Legea nr. 21/1991, aspect care, în opinia recurentului, este de

natură să demonstreze diligenta Statului Român pentru deblocarea impasului real

în care a ajuns secția consulară a ambasadei României la Chișinău în

activitatea de colectare a cererilor actuale de redobândire a cetățeniei

române.

Faptul că legiuitorul român a hotărât să

îmbunătățească cadrul legislativ în ceea ce privește procedura de primire a

cererilor de redobândire a cetățeniei române (la data soluționării prezentului

recurs, fiind de altfel, adoptată Legea nr. 359/2009, privind aprobarea O.U.G.

nr. 36/2009 pentru modificarea și completarea Legii cetățeniei române nr.

21/1991) constituie un aspect irelevant în cauză, întrucât faptul că, potrivit

art. II din noua lege, începând cu 1 ianuarie 2010, în vederea înregistrării

cererilor de redobândire sau acordare a cetățeniei române, formulate în temeiul

dispozițiilor Legii cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, se vor înființa birouri teritoriale în subordinea direcției

cetățenie din cadrul M.J.L.C., nu poate fi primit ca argument pertinent pentru

justificarea nesoluționării într-un termen rezonabil a cererii reclamantului,

imposibilitatea asigurării anterioare de către Statul Român a unui cadru

administrativ corespunzător pentru preluarea și analiza într-un termen

rezonabil a cererilor de genul celor în discuție, neputându-i fi opusă intimatului-reclamant.

Pentru toate aceste considerente, recursul formulat

în cauză este nefondat și va fi respins, cu aplicarea și a dispozițiilor art.

312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.A.E., împotriva sentinței

civile nr. 2.457 din 9 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 martie

2010.