ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2175/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2175/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3024 din 1 octombrie 2009,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul P.R., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a constatat refuzul

nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea reclamantului privind

primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române și l-a

obligat pe pârât să primească de îndată cererea reclamantului de

redobândire a cetățeniei române, precum și la plata sumei de

154,3 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență,

următoarele:

Reclamantul s-a adresat Secției

Consulare a Ambasadei României din Chișinău la data de 8 septembrie 2006

și Ministerului Afacerilor Externe la data de 30 martie 2009, solicitând,

în temeiul art. 12 alin. (3) din Legea cetățeniei române nr. 21/1991,

primirea cererii de redobândire a cetățeniei române

însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor

prevăzute de lege.

Prin adresa din 6 aprilie 2009,

Ministerul Afacerilor Externe - Direcția Generală de Afaceri

Consulare a răspuns reclamantului în sensul că în momentul în care

cererea pe care o va depune va intra în faza de procesare, ambasada îi va trimite

acestuia invitația pentru ca acesta să se poată prezenta în

vederea depunerii documentelor și că efectuarea unor programări

este o necesitate obiectivă, având în vedere numărul foarte mare de

solicitări, spațiile limitate de care dispune ambasada pentru

desfășurarea activității cu publicul și numărul

impresionant de cereri depuse în anii anteriori.

În raport cu dispozițiile art. 11

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 și față de data

introducerii acțiunii (30 aprilie 2009) și data adresei de răspuns

(6 aprilie 2009), instanța a respins excepția prescripției

dreptului la acțiune, invocată de pârât.

Pe fondul cauzei, în raport cu

dispozițiile art. 101 alin. (1) și art. 12 alin. (2) din Legea

cetățeniei române, nr. 21/1991, și ale art. 10 din Legea nr. 396/2002,

Curtea de Apel a reținut că este nejustificat refuzul pârâtului de a

primi cererea de redobândire a cetățeniei române, în condițiile

în care reclamantul și-a exprimat voința în sensul depunerii cererii

încă din anul 2006.

Împotriva sentinței pronunțate

de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe,

solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii, pentru motive pe

care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurentul-pârât a arătat că instanța de fond a apreciat în mod

eronat existența unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii

reclamantului de a-i fi primită cererea privind redobândirea

cetățeniei române, deoarece conduita Ministerului Afacerilor Externe,

prin Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău, nu

poate fi încadrată în definiția legală a refuzului nejustificat,

conținută în art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel

că în lipsa culpei administrative, ministerul nu poate fi obligat la

rezolvarea cererii reclamantului.

Sub acest aspect, se susține

că nu este indicat un temei legal pentru stabilirea unei ordini

cronologice de soluționare a cererilor, astfel că nu se poate

reține existența unui refuz nejustificat, iar răspunsul primit

de petent nu încorpora un refuz de soluționare a cererii, fiind

arătate doar condițiile concrete în care cererea urma să fie

procestă.

Susține recurentul-pârât

că în activitatea de primire și soluționare a cererilor de

redobândire a cetățeniei române, ministerul este condiționat de

motive obiective, exoneratoare de răspundere, având în vedere că

își desfășoară activitatea în afara teritoriului României

și nu își poate dimensiona în mod corespunzător structura

administrativă, în condițiile în care în perioada anterioară au

fost înregistrate peste 300.000 de solicitări similare.

Susține recurentul-reclamant

că putea judecătorească nu se poate substitui puterii executive

și astfel să stabilească termenele în care să

primească cererile de redobândire a cetățeniei române.

Mai susține recurentul-pârât

că noțiunea de „termen rezonabil de soluționare a cererii” se

regăsește doar în jurisprudența C.E.D.O. și nu se

aplică decât în privința solicitanților rezidenți în

țara a cărei cetățenie o solicită. Sub acest aspect,

se mai susține că jurisprudența C.E.D.O. (cauza Katte Klitsche

de la Grange) este în sensul următor: „caracterul rezonabil al duratei

unei proceduri se determină în funcție de circumstanțele cauzele

și ținând cont de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului

și cel al autorităților competente”.

Recurentul-pârât mai arată

că, având în vedere condițiile obiective, obligația impusă

ministerului are ca obiect un lucru imposibil de realizat, că a dobândit

deplin suport legal și caracter obligatoriu față de petenți

criteriul stabilit de minister în sensul soluționării cererilor în

ordine cronologică și că au fost promovate măsuri de

reglementare a situației prin proiectul Legii de aprobare a O.U.G. nr. 36/2009,

care a modificat și completat Legea nr. 21/1991.

Analizând recursul prin prisma

motivelor invocate și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele

considerente.

Circumstanțele cauzei sunt de

necontestat, în sensul că reclamantul s-a prezentat la Secția

Consulară a Ambasadei României la Chișinău în cursul lunii

septembrie 2006 pentru a depune actele necesare redobândirii

cetățeniei române în condițiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991,

când i s-a comunicat să formuleze cerere scrisă de programare pentru

a fi invitat să depună documentația, iar la data de 30 martie 2009

a revenit cu aceeași solicitare la Ministerul Afacerilor Externe.

Ministerul Afacerilor Externe i-a

răspuns prin adresa din 6 aprilie 2009 (dosarul de fond) în sensul

că:

„Având în vedere numărul foarte

mare de solicitări și ținând cont de spațiile limitate de

care dispune ambasada pentru desfășurarea activității cu

publicul, efectuarea unor programări este o necesitate obiectivă,

având în vedere că un număr impresionant de persoane au depus cereri

în anii anteriori.

În momentul în care cererea pe care

o va depune domnul P.R. va intra în faza de procesare, ambasada va trimite

invitația petentului, pentru ca acesta să se poată prezenta în

vederea depunerii documentelor. Invitația va fi trimisă pe cale

poștală, la adresa comunicată de către petent împreună

cu lista actelor ce trebuie să constituie dosarul de redobândire a

cetățeniei.”

Înalta Curte reține că,

prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a învestit instanța

cu o acțiune întemeiată pe refuzul nejustificat al pârâtului de a

soluționa cererea sa privind stabilirea datei pentru primirea actelor

necesare redobândirii cetățeniei române și, pe cale de

consecință, să fie obligat pârâtul să stabilească data

de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei române într-un

termen scurt, rezonabil.

În raport cu circumstanțele

cauzei și obiectul acțiunii, instanța de recurs constată

că întemeiat a reținut instanța de fond că în cauză

există un refuz nejustificat al pârâtului de a stabili data la care

reclamantul poate depune cererea de redobândire a cetățeniei române,

astfel că, în speță, nu este vorba doar de refuzul de

soluționare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii

respective, persoanei reclamante refuzându-i-se astfel un drept elementar,

respectiv dreptul de petiționare.

Conform principiului tempus regit

actum, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, modificat prin O.U.G. nr.

147/2008, forma în vigoare la data depunerii de către reclamant a celor

două cereri: „Persoanele care au domiciliul sau reședința în

străinătate pot depune cererea de redobândire sau de acordare

întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (1) și art. 101,

însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor

prevăzute de lege, la misiunile diplomatice ori oficiile consulare

competente ale României. Cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei

pentru cetățenie”.

Sub acest aspect, Înalta Curte

reține că întemeiat Curtea de Apel a apreciat că, față

de data cererilor – 8 septembrie 2006 și 30 martie 2009 – și data

soluționării cauzei în fond – 1 octombrie 2009 – a fost încălcat

termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamantului pentru

stabilirea datei la care va fi invitat să depună cererea însoțită

de documentele necesare pentru redobândirea cetățeniei române, în

condițiile art. 101 și art. 12 din Legea nr. 21/1991.

Mai mult decât atât, se

constată că nici până la data soluționării prezentului

recurs – 28 aprilie 2010 – intimatul-reclamant nu a fost invitat să

depună cererea însoțită de documentele necesare pentru

redobândirea cetățeniei române.

Criticile din recurs referitoare la

noțiunea de „termen rezonabil” sunt neîntemeiate.

Sub acest aspect, se reține

că, deși Legea nr. 21/1991 nu prevede expres un termen legal sau

termenul rezonabil de soluționare a cererilor de redobândire a

cetățeniei române depuse conform art. 101 și art. 12 din lege,

principiul termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în

temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, ca urmare a consacrării

lui prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum

și în jurisprudența C.E.D.O. De asemenea, art. 41 – Dreptul la

bună administrare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

prevede expres că „Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce

privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil

și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor,

oficiilor și agențiilor Uniunii”. În același sens, la pct. II.5

din Recomandarea Comitetului de miniștri al Consiliului Europei privind

exercitarea puterilor discreționare de către autoritățile

administrative este menționat expres principiul fundamental conform

căruia, în exercitarea puterii discreționare, autoritatea

administrativă trebuie să adopte decizia într-un termen rezonabil.

În consecință, este de

înțeles faptul că, în privința termenului rezonabil, deși

acesta nu beneficiază de o reglementare expresă în materia

dedusă judecății, conduita autorității administrative

este supusă acestei exigențe a cărei respectare se apreciază,

într-adevăr, în funcție de circumstanțele cauzei.

În speță, Înalta Curte

constată că la peste 3 ani și jumătate de la data

formulării primei cereri (8 septembrie 2006) nu a fost încă

stabilită data la care reclamantul va fi invitat să depună documentele

necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe

dispozițiile art. 101 din Legea nr. 21/1991, astfel că instanța

de fond întemeiat a apreciat că pârâtul nu a soluționat cererea

reclamantului într-un termen rezonabil.

Susținerile din recurs

referitoare la faptul că atitudinea autorităților administrative

nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 554/2004, întrucât răspunsurile transmise reclamantului sunt în

sensul că cererea va fi soluționată favorabil, sunt de asemenea

neîntemeiate.

Sub acest aspect, Curtea

constată că, într-adevăr, reclamantului i s-a răspuns

favorabil în sensul că urmează a fi invitat să depună

cererea și documentele necesare în vederea redobândirii

cetățeniei române.

Este adevărat că

autoritatea publică și-a exprimat explicit voința în sensul

soluționării favorabile a cererii de invitare a petentului să

depună documentația, însă atâta timp cât soluționarea depinde

exclusiv de voința autorității administrative, care, în speță,

va soluționa cererea în raport cu evoluția procesului de analizare a

scrisorilor de intenție deja depuse, realizarea efectivă a dreptului

de petițoinare al numitului P.R. este condiționată, în mod

arbitrar, de către administrație.

Astfel, Curtea reține că

faptul de a comunica petentului că urmează a fi invitat să

depună documentația sine die – fără precizarea vreunui

termen și fără menționarea unor criterii obiective în

raport de care poate fi determinat cu exactitate un anumit termen –

reprezintă în sine un refuz nejustificat de soluționare a cererii

prin care se solicita stabilirea termenului de depunere a actelor, în sensul

prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Curtea reține că este

neîntemeiată și urmează a fi respinsă, pentru aceleași

argumente, și susținerea din recurs referitoare la faptul că

autoritatea și-a îndeplinit obligația de a răspunde petentului

în sensul prezentării condițiilor concrete în care urmează a-i

fi soluționată cererea, întrucât simplul fapt de a răspunde în

termenul legal nu pune instituția la adăpostul verificării de

către instanță a legalității răspunsului.

Tot sub aspectul respectării

principiului termenului rezonabil, Curtea reține că practica

administrativă este în sensul că cererile adresate unei instituții

publice se înregistrează la data depunerii lor de către petenți,

iar nu la un moment dat ce va fi comunicat ulterior, întrucât în raport cu data

înregistrării petiției se apreciază, în funcție de circumstanțele

cauzei, respectarea principiului termenului rezonabil. Aceasta întrucât

instituțiile publice sunt învestite cu competență legală

tocmai în scopul rezolvării cererilor ce le sunt adresate în procesul de

executare în concret a legii și nu au posibilitatea legală de a amâna

sau de a se deroba de realizarea atribuțiilor ce le revin și, cu atât

mai puțin, de obligația elementară de a primi și înregistra

o cerere la data depunerii acesteia de către petent.

Este neîntemeiată

susținerea din recurs referitoare la faptul că autoritatea

judeăctorească nu are competența de a stabili termenul în care

autoritatea publică a fost obligată, prin sentința

recurată, să primească cererea reclamantului, întrucât

instanța de fond nu a făcut altceva decât să soluționeze

capătul de cerere cu care a fost învestită în exercitarea

competenței legale ce îi revine potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

La pronunțarea prezentei

decizii, instanța are în vedere și practica judiciară

anterioară în materie a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

În raport de toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul de față

este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței

recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C.

proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ.

și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 3024 din 1

octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 aprilie 2010.