ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2176/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2176/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3468 din 23 octombrie 2009,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanții S.V. și L.V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe, a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de

soluționare a cererilor reclamanților privind primirea actelor

necesare redobândirii cetățeniei române și l-a obligat pe pârât

să primească cererile reclamanților de redobândire a

cetățeniei române în termen de 30 de zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii, a respins cererea reclamanților privind

plata daunelor morale, ca neîntemeiată, și l-a obligat pe pârât la

plata sumei de 754,3 lei cheltuieli de judecată către

reclamanți.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență,

următoarele:

Reclamanții s-au adresat

Secției Consulare a Ambasadei României din Chișinău la data de

14 septembrie 2006, respectiv 18 septembrie 2006, prezentându-se în cursul

aceleiași luni personal pentru a solicita, în temeiul art. 12 alin. (3)

din Legea cetățeniei române nr. 21/1991, primirea cererii de

redobândire a cetățeniei române însoțită de actele care

dovedesc îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege depune cererile,

iar la data de la data de 30 martie 2009 s-au adresat Ministerului Afacerilor

Externe solicitând expedierea prin poștă a cererilor lor.

În raport cu dispozițiile art. 1

din Legea nr. 554/2004, ale Legii cetățeniei române, nr. 21/1991

și în considerarea principiului termenului rezonabil, Curtea de Apel a

reținut că este nejustificat refuzul pârâtului de a primi cererile

reclamanților de redobândire a cetățeniei române.

Respingând capătul de cerere

referitor la acordarea daunelor morale, Curtea de apel a reținut că

pârâtul a fost împiedicat din motive obiective să își

îndeplinească obligația prevăzută de lege.

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe, solicitând modificarea ei în sensul respingerii

acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct.

9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurentul-pârât a arătat că instanța de fond a apreciat în mod

eronat existența unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii

reclamanților de a le fi primite cererile privind redobândirea

cetățeniei române, deoarece conduita Ministerului Afacerilor Externe,

prin secția consulară a Ambasadei României la Chișinău, nu

poate fi încadrată în definiția legală a refuzului nejustificat,

conținută în art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel

că în lipsa culpei administrative, ministerul nu poate fi obligat la

rezolvarea cererilor reclamanților.

Sub acest aspect, se susține

că nu este indicat un temei legal pentru stabilirea unei ordini

cronologice de soluționare a cererilor, astfel că nu se poate

reține existența unui refuz nejustificat, iar răspunsul primit

de petenți nu încorpora un refuz de soluționare a cererii, fiind

arătate doar condițiile concrete în care cererea urma să fie

procesată, răspunsul fiind dat cu respectarea termenului legal de 30

de zile.

Susține recurentul-pârât

că în activitatea de primire și soluționare a cererilor de

redobândire a cetățeniei române, ministerul este condiționat de

motive obiective, exoneratoare de răspundere, având în vedere că

își desfășoară activitatea în afara teritoriului României

și nu își poate dimensiona în mod corespunzător structura

administrativă, în condițiile în care în perioada anterioară au

fost înregistrate peste 300.000 de solicitări similare.

Susține recurentul-pârât

că putea judecătorească nu se poate substitui puterii executive

și astfel să stabilească termenele în care să

primească cererile de redobândire a cetățeniei române.

Mai susține recurentul-pârât

că noțiunea de „termen rezonabil de soluționare a cererii” nu

este reglementat în legislația românească, el regăsindu-se doar

în jurisprudența C.E.D.O. și nu se aplică decât în privința

solicitanților rezidenți în țara a cărei

cetățenie o solicită. Sub acest aspect, se mai susține

că jurisprudența C.E.D.O. (cauza Katte Klitsche de la Grange) este în

sensul următor: „caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se

determină în funcție de circumstanțele cauzele și ținând

cont de (…) complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al

autorităților competente”, iar în sistemul de drept românesc este

inacceptabil ca instanța să judece în echitate, potrivit sistemului

de drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon.

Recurentul-pârât mai arată

că au fost promovate măsuri de reglementare a situației prin

Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009, care a modificat

și completat Legea nr. 21/1991, pentru deblocarea impasului real în care a

ajuns secția consulară a Ambasadei României la Chișinău.

Analizând recursul prin prisma

motivelor invocate și a prevederilor art. 304

1

C.proC. civ.,

Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele

considerente.

Circumstanțele cauzei sunt de

necontestat, în sensul că reclamanții s-au prezentat la secția

consulară a Ambasadei României la Chișinău în cursul lunii

septembrie 2006 pentru a depune actele necesare redobândirii

cetățeniei române în condițiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991,

când li s-a comunicat să formuleze cerere scrisă de programare pentru

a fi invitat să depună documentația, iar la data de 30 martie 2009

au revenit cu aceeași solicitare la Ministerul Afacerilor Externe.

Ministerul Afacerilor Externe i-a

răspuns prin adresa din 6 aprilie 2009 (dosarul de fond) în sensul

că:

„Având în vedere numărul foarte

mare de solicitări și ținând cont de spațiile limitate de

care dispune ambasada pentru desfășurarea activității cu

publicul, efectuarea unor programări este o necesitate obiectivă,

având în vedere că un număr impresionant de persoane au depus cereri

în anii anteriori.

În momentul în care cererile pe care

le vor depune domnii S.V. și L.V. vor intra în faza de procesare, ambasada

va trimite invitațiile petenților, pentru ca aceștia să se

poată prezenta în vederea depunerii documentelor. Invitațiile vor fi

transmise pe cale poștală (…) împreună cu lista actelor ce

trebuie să constituie dosarul de redobândire a cetățeniei.”

Înalta Curte reține că,

prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au învestit

instanța cu o acțiune întemeiată pe refuzul nejustificat al

pârâtului de a le soluționa cererile privind stabilirea datei pentru

primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române și, pe

cale de consecință, să fie obligat pârâtul să

stabilească data de depunere a cererilor de redobândire a

cetățeniei române într-un termen scurt, rezonabil.

În raport cu circumstanțele

cauzei și obiectul acțiunii, instanța de recurs constată

că întemeiat a reținut instanța de fond că în cauză

există un refuz nejustificat al pârâtului de a stabili data la care

reclamanții pot depune cererea de redobândire a cetățeniei

române, astfel că, în speță, nu este vorba doar de refuzul de

soluționare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii

respective, persoanelor reclamante refuzându-li-se astfel un drept elementar,

respectiv dreptul de petiționare.

Conform principiului tempus regit

actum, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, modificat prin O.U.G. nr.

147/2008, forma în vigoare la data depunerii de către reclamanți a

celor două cereri: „Persoanele care au domiciliul sau reședința

în străinătate pot depune cererea de redobândire sau de acordare

întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (1) și art. 101,

însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor

prevăzute de lege, la misiunile diplomatice ori oficiile consulare

competente ale României. Cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei

pentru cetățenie”.

Sub acest aspect, Înalta Curte

reține că întemeiat Curtea de Apel a apreciat că, față

de data cererilor – 14 și 18 septembrie 2006 și 30 martie 2009 –

și data soluționării cauzei în fond – 23 octombrie 2009 – a fost

încălcat termenul rezonabil de soluționare a cererilor

reclamanților pentru stabilirea datei la care vor fi invitați să

depună cererea însoțită de documentele necesare pentru

redobândirea cetățeniei române, în condițiile art. 101 și art.

12 din Legea nr. 21/1991.

Mai mult decât atât, se

constată că nici până la data soluționării prezentului

recurs – 28 aprilie 2010 – intimații-reclamanți nu au fost

invitați să depună cererile însoțite de documentele

necesare pentru redobândirea cetățeniei române.

Criticile din recurs referitoare la

noțiunea de „termen rezonabil” sunt neîntemeiate.

Sub acest aspect, se reține

că, deși Legea nr. 21/1991 nu prevede expres un termen legal sau

termenul rezonabil de soluționare a cererilor de redobândire a

cetățeniei române depuse conform art. 101 și art. 12 din lege,

principiul termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în

temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, ca urmare a consacrării

lui prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum

și în jurisprudența C.E.D.O. De asemenea, art. 41 – Dreptul la

bună administrare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede

expres că „Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce

privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil

și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor,

oficiilor și agențiilor Uniunii”. În același sens, la pct. II.5

din Recomandarea Comitetului de miniștri al Consiliului Europei privind

exercitarea puterilor discreționare de către autoritățile

administrative este menționat expres principiul fundamental conform

căruia, în exercitarea puterii discreționare, autoritatea

administrativă trebuie să adopte decizia într-un termen rezonabil.

În consecință, este de

înțeles faptul că, în privința termenului rezonabil, deși

acesta nu beneficiază de o reglementare expresă în materia

dedusă judecății, conduita autorității administrative

este supusă acestei exigențe a cărei respectare se

apreciază, într-adevăr, în funcție de circumstanțele

cauzei.

În speță, Înalta Curte

constată că la peste 3 ani și jumătate de la data

formulării primelor cereri (14 și 18 septembrie 2006) nu a fost

încă stabilită data la care reclamanții urmează a fi

invitați să depună documentele necesare pentru a beneficia

efectiv de dreptul întemeiat pe dispozițiile art. 101 din Legea nr. 21/1991,

astfel că instanța de fond întemeiat a apreciat că pârâtul nu a

soluționat cererile respective într-un termen rezonabil.

Susținerile din recurs

referitoare la faptul că atitudinea autorităților administrative

nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 554/2004, întrucât răspunsurile au fost transmise

reclamanților cu respectarea termenului legal de 30 de zile și sunt

în sensul că cererile vor fi soluționate favorabil, sunt de asemenea

neîntemeiate.

Sub acest aspect, Curtea

constată că, într-adevăr, reclamanților li s-a răspuns

în termen și favorabil în sensul că urmează a fi invitați

să depună cererile și documentele necesare în vederea

redobândirii cetățeniei române.

Este adevărat că

autoritatea publică și-a exprimat explicit voința în sensul

soluționării favorabile a cererilor de invitare a petenților

să depună documentația, însă atâta timp cât

soluționarea depinde exclusiv de voința autorității

administrative, care, în speță, va soluționa cererile în raport

cu evoluția procesului de analizare a scrisorilor de intenție deja

depuse, realizarea efectivă a dreptului de petiționare al

numiților S.V. și L.V. este condiționată, în mod arbitrar,

de către administrație.

Astfel, Curtea reține că

faptul de a comunica petenților că urmează a fi invitați

să depună documentația sine die – fără precizarea

vreunui termen și fără menționarea unor criterii obiective

în raport de care poate fi determinat cu exactitate un anumit termen –

reprezintă în sine un refuz nejustificat de soluționare a cererilor

prin care se solicita stabilirea termenului de depunere a actelor, în sensul

prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Curtea reține că este

neîntemeiată și urmează a fi respinsă, pentru aceleași

argumente, și susținerea din recurs referitoare la faptul că

autoritatea și-a îndeplinit obligația de a răspunde

petenților în sensul prezentării condițiilor concrete în care

urmează a-i fi soluționată cererea, întrucât simplul fapt de a

răspunde în termenul legal nu pune instituția la adăpostul

verificării de către instanță a legalității

răspunsului.

Tot sub aspectul respectării

principiului termenului rezonabil, Curtea reține că practica

administrativă este în sensul că cererile adresate unei

instituții publice se înregistrează la data depunerii lor de

către petenți, iar nu la un moment dat ce va fi comunicat ulterior,

întrucât în raport cu data înregistrării petiției se apreciază,

în funcție de circumstanțele cauzei, respectarea principiului

termenului rezonabil. Aceasta întrucât instituțiile publice sunt învestite

cu competență legală tocmai în scopul rezolvării cererilor

ce le sunt adresate în procesul de executare în concret a legii și nu au

posibilitatea legală de a amâna sau de a se deroba de realizarea

atribuțiilor ce le revin și, cu atât mai puțin, de obligația

elementară de a primi și înregistra o cerere la data depunerii

acesteia de către petent.

Este neîntemeiată

susținerea din recurs referitoare la faptul că autoritatea

judecătorească nu are competența de a stabili termenul în care

autoritatea publică a fost obligată, prin sentința

recurată, să primească cererile reclamanților, întrucât

instanța de fond nu a făcut altceva decât să soluționeze

capătul de cerere cu care a fost învestită în exercitarea

competenței legale ce îi revine potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

La pronunțarea prezentei

decizii, instanța are în vedere și practica judiciară

anterioară în materie a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

În raport de toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul de față

este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței

recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 3041 C. proc.

civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. și art.

20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 3468 din 23

octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 aprilie 2010.