ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3419/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3419/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului civil de față, constată:

Prin notificarea nr. 15/E din 15 mai 2001, F.A. a

solicitat să i se aplice dispozițiile Legii nr. 10/2001, în legătură cu apartamentul

nr. 16 situat în municipiul Oradea, înscris în C.F. 28046 Oradea, sub nr. top

4788/11/16 și care a fost proprietatea sa în cotă de ½ părți indivize -

cotă pe care o evaluează la suma de 160 milioane lei vechi, imobil pe care l-a

dobândit ca bun comun împreună cu fosta sa soție, B.E. (recăsătorită K.).

Notificatorul a susținut că imobilul

a fost preluat de stat prin deciziile nr. 6/1983 (fără plata de despăgubiri) și

nr. 23/1983 (cu plata unei despăgubiri în sumă de 40.000 lei), ambele emise în

aplicarea Decretului nr. 223/1974.

Prin dispoziția nr. 7860 din 28

septembrie 2007, Primarul Municipiului Oradea a respins cererea de restituire

în natură a imobilului, motivat de faptul că a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor legale (art. 1) și a propus acordarea de despăgubiri

notificatorului pentru întregul imobil situat la adresa mai sus arătată, în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (art. 2), dispunând înaintarea

documentației Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor București.

Prin dispoziția nr. 886 din 22

februarie 2008, Primarul municipiului Oradea a revocat dispoziția nr.

7860/2007, mai sus arătată (art. 5) și, constatând imposibilitatea restituirii

în natură, a propus acordarea de despăgubiri reclamantului, conform Titlului

VII al Legii nr. 247/2005, doar pentru cota sa de ½ părți indivize din

imobilul în litigiu, ce se identifică în C.F. 28046 Oradea, sub nr. top

4788/11/16.

Prin contestația înregistrată la data de 5 mai

2008, reclamanții F.A. și F.E. au cerut anularea dispoziției nr. 886 din 22

februarie 2008.

În motivarea contestației s-a

susținut că pârâtul a revocat în mod greșit dispoziția nr. 7860/2008, întrucât reclamantul

F.A., în calitate de coproprietar devălmaș asupra imobilului preluat de stat,

era îndreptățit la restituirea întregului imobil și nu doar în cotă de ½

părți indivize.

Prin încheierea de ședință din 5

noiembrie 2008, la cererea reclamanților, tribunalul a dispus introducerea în

proces, în calitate de pârât și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin „note de ședință – Precizări”,

depuse cu ocazia dezbaterilor în fond, reclamantul F.A. a solicitat să se

constate că temeiul de drept al cererii deduse judecății îl constituie și

„legislația comunitară, jurisprudența și Hot. CEDO”, relative la

nefuncționalitatea Fondului Proprietatea și a susținut că se impune obligarea

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata unei despăgubiri

în sumă de 60.000 Euro pentru imobilul în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 110 din 18

martie 2009, Tribunalul Bihor, secția civilă a respins contestația formulată de

reclamanții F.A. și F.E. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Oradea,

ca nefondată, precum și cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale

pasive.

În motivarea deciziei instanța a

reținut că apartamentul în litigiu a constituit proprietatea comună a soților F.A.

și F.E. și că a fost preluat de stat din patrimoniul acestora, în aplicarea

Decretului nr. 223/1974, în cotă de câte ½ părți indivize.

Instanța a constatat, totodată, că fosta

soție a reclamantului, F.E., nu a formulat notificare în procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, în mod corect pârâtul, constatând că a

propus, din eroare, acordarea de despăgubiri reclamantului F.A. pentru întregul

imobil, deși era îndreptățit să primească despăgubiri doar pentru cota sa de

proprietate, de ½ părți indivize, a dispus revocarea primei dispoziții

și emiterea celei contestate în prezenta cauză.

Totodată, instanța a reținut că

judecata cauzei se desfășoară în cadrul și limitele impuse prin dispozițiile

Legii nr. 10/2001, motiv pentru care Statul Român nu are calitate procesuală

pasivă în prezenta cauză.

Referitor la precizarea adusă

acțiunii prin notele scrise, instanța a reținut că stabilirea și acordarea

despăgubirilor în materia Legii nr. 10/2001 se face de Comisia Centrală de

Stabilire a Despăgubirilor, în procedura prevăzută de Titlului VII al Legii nr.

247/2005, cu mențiunea că, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 81/2007, în cadrul

procedurii legale menționate, se pot acorda și sume de bani în numerar, în

limita sumei de 500.000 lei, motiv pentru care argumentul referitor la

nefuncționalitate Fondului Proprietatea nu este temeinică.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul F.A. care a reiterat argumentele pentru care

apreciază că era îndreptățit să obțină despăgubiri pentru întregul imobil și nu

doar pentru cote de ½ părți indivize.

Reclamantul confirmă că fosta sa

soție nu a formulat notificare însă susține că intenționa ca, după restituirea

în natură a imobilului sau plata despăgubirii, să se desocotească cu aceasta în

funcție de contribuția avută de fiecare la dobândirea imobilului.

Totodată, reclamantul a susținut că

atâta timp cât în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a

statuat că Fondul Proprietatea nu este funcțional, în speță, se impunea obligarea

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

despăgubirilor ce i se cuvin.

Prin decizia civilă nr. 149/A din 24

noiembrie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția mixtă, a admis apelul, a

desființat sentința și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei

Oradea.

În motivarea deciziei instanța a

reținut că reclamantul a dedus judecății o cerere în despăgubire pentru cota de

½ părți indivize din imobilul preluat de stat din patrimoniul său, drept

care i-a fost recunoscut prin dispoziția emisă de Primarul Municipiului Oradea,

dispoziție „ce face obiectul prezentei plângeri la Legea nr. 10/2001”.

Instanța de apel a reținut,

totodată, că practica sa judiciară constantă, întemeiată pe jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului relativă la aplicarea prevederilor art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional (cauzele Radu contra României, Porțeanu contra

României; Străinu contra României; Togănel și Grădinaru contra României), este

în sensul că foștilor proprietari deposedați de imobile și nedespăgubiți de

stat li se cuvin despăgubiri calculate la valoarea de piață a imobilelor de

care au fost deposedați, despăgubiri care se impun a fi plătite de pârâtul

Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român.

Așa fiind, instanța de apel a

statuat că Tribunalul Bihor trebuia să rețină ca temei juridic al cererii reclamanților

prevederile din Convenție și condamnările României mai sus enunțate și să

trimită cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Oradea.

Aceasta, întrucât Tribunalul Bihor

nu are competența materială de a soluționa în primă instanță cererile în

despăgubire întemeiate pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului, o atare competență

revenind instanțelor de drept comun, care sunt judecătoriile.

În raport de noua calificare

juridică dată acțiunii deduse judecății, instanța de apel a statuat și că

pârâtul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, potrivit

prevederilor art. 2 și art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, are calitate

procesuală pasivă, calitate care îi incumbă, potrivit prevederilor Legii nr.

247/2005 și O.U.G. nr. 81/2007, și Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, invocând incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâtul

Statul Român susține că, potrivit dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954

și art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, participă în raporturile juridice ca

subiect de drepturi și obligații, prin Ministerul Finanțelor, cu excepția

cazurilor în care legea desemnează anumite organe în acest scop.

Pârâtul susține că în materia Legii

nr. 10/2001, cu unele excepții anume prevăzute de lege, nu are calitate

procesuală pasivă și, respectiv, că în procedura de plată a despăgubirilor

cuvenite persoanelor îndreptățite, reprezentarea sa nu se realizează prin

Ministerului Finanțelor, astfel cum eronat a reținut instanța de apel.

Anume, pârâtul susține că, potrivit

dispozițiilor legii de reparație mai sus menționate, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, calitate procesuală pasivă are primarului localității

care deține imobilul sau, după caz, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților (conform dispozițiilor H.G. nr. 1068 din 5 septembrie 2007) sau

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pârâtul afirmă că în speța supusă

analizei calitate procesuală pasivă are doar Primarului municipiului Oradea,

entitate care deține imobilul în litigiu și care a soluționat notificarea

formulată de reclamantul F.A., constatare care se impune cu atât mai mult cu

cât reclamantul a înțeles să urmeze calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, în

sensul că a dedus judecății o contestație (formulată cu depășirea termenului

legal) îndreptată împotriva dispoziției de soluționare a notificării emisă de

această entitate.

Totodată, pârâtul susține că este

eronată și lipsită de orice temei constatarea instanței de apel potrivit cu

care tribunalul nu era competent să judece litigiul în primă instanță.

Referitor la argumentarea instanței

de apel, în sensul aplicării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, pârâtul susține că nu poate reține că legislația adoptată în scopul

despăgubirii persoanelor deposedate de imobile de statul comunist ar încălca

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cu mențiunea că atâta timp cât fondurile bănești alocate pentru plata unor astfel

de despăgubiri nu s-au constituit la nivelul Ministerul Finanțelor, nu se

justifică interesul pentru obligarea acestei instituții la plată.

Pârâtul susține, totodată, că

argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate nu

sunt în concordanță cu legislația națională și ignoră faptul că, în prezent,

Fondul Proprietatea este funcțional iar în procedura Titlului VII al Legii nr.

247/2007 se plătesc despăgubiri bănești persoanelor îndreptățite, și invocă, la

rândul său, jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Curți de Casație și Justiție, care a statuat că în această materie, a Legii nr.

10/2001, nu are calitate procesuală pasivă.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că se impune a fi primit pentru următoarele motive:

În drept, procesul civil

este guvernat de principiile disponibilității, contradictorialității și

publicității dezbaterilor, inclusiv de principiul respectării dreptului la

apărare.

Principiile menționate

sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (pe viitor,

Convenție), potrivit cu care, orice persoană, fie parte reclamantă, fie parte

pârâtă, „are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un

termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială,

instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și

obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații

în materie penală îndreptate împotriva sa”.

Principiul disponibilității

semnifică posibilitatea părților de a dispune cu privire la obiectul procesului

(adică de dreptul material) și de mijloacele procesuale de apărare a acestui

drept, ceea ce înseamnă că judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât în

raport de limitele învestirii de către părțile litigante.

Caracterul public al procedurii civile,

cu excepția fazei deliberării, este menit să asigure un proces echitabil prin

protejarea justițiabililor împotriva arbitrariului judecătoresc iar aplicarea

sa poate fi limitată doar în mod excepțional.

La rândul său, contradictorialitatea

dezbaterilor este un principiu fundamental al dreptului procesual civil,

întrucât impune judecătorului obligația de a pune în dezbaterea contradictorie

a părților toate elementele de care depinde soluționarea cauzei.

Încălcarea acestor principii

semnifică încălcarea însăși a substanței dreptului la apărare și pune instanța

de recurs în imposibilitate de a exercita controlul judiciar în limitele

prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., cu consecința casării în

totalitate a hotărârii și reluării judecății.

În speța supusă analizei, se

constată că reclamanții F.A. și F.E. au învestit Tribunalul Bihor cu judecata

unei contestații formulate împotriva dispoziției nr. 886 din 22 februarie 2008

emisă de Primarul Municipiului Oradea, posibilitate procedurală prevăzută de

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin dispozițiile legale menționate

se stabilește și competența de soluționare a contestațiilor în primă instanță, anume

în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu

soluționarea notificării.

Așa fiind, rezultă că Tribunalul

Bihor s-a pronunțat în mod corect asupra contestației formulată de reclamanți

în temeiul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din lege, atât cu respectarea

principiului disponibilității cât și a dispozițiilor legale relative la

competența materială de primă instanță.

Totodată, se constată că tribunalul s-a

pronunțat și asupra cererii formulată de reclamanți, ca petit subsidiar contestației,

prin care au solicitat obligarea pârâtului Statului Român la plata de despăgubiri

bănești pentru întregul imobil preluat de stat, sub motiv că procedura

prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu ar asigura o despăgubire

efectivă, anume tribunalul a reținut că atâta timp cât judecata cauzei se

desfășoară în cadrul procesual prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, o

astfel de cerere nu poate fi primită iar Statul Român nu poate sta ca pârât în

proces.

În apel, se constată că instanța, cu

depășirea limitelor impuse de prevederile art. 292 C. proc. civ., fără a

solicita vreun fel de precizări reclamanților și fără a pune în discuția

publică a părților, a statuat direct în considerentele deciziei că acțiunea

dedusă judecății nu este o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 ci o acțiune în despăgubire, de drept comun,

îndreptată de reclamanți împotriva Statului Român.

În raport de noua calificare dată

cererii, instanța de apel a statuat că revine Judecătoriei Oradea, ca instanță

de drept comun, competența materială de a o soluționa litigiul în primă

instanță.

În justificarea acestei concluzii, instanța

a invocat jurisprudența sa constantă în această materie, precum și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului relativă la lipsă de

eficiență a mecanismului de acordare a despăgubirilor instituit prin dispozițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Or, calificarea juridică a

acțiunilor formulate în justiție se face de judecătorul cauzei după regulile

prevăzute de dispozițiile procesuale civile aparținând dreptului intern ca, de

altminteri, și verificarea și stabilirea competenței materiale de soluționare,

în primă instanță, a litigiului și nu în raport de jurisprudența unei anumite

instanțe.

Totodată, jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului (pe viitor, Curtea) nu poate constitui, prin ea însăși, temei

de drept a unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce

care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume

constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în

aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că

prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate

prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții.

În atare condiții, constatând că instanța

de apel a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor procedurale relative la

calificarea acțiunii deduse judecății și la necompetența materială a

tribunalului de a judeca litigiul, în primă instanță, Înalta Curte, în baza

dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 312 alin. (5) C.

proc. civ., urmează a admite recursul declarat de pârât, a casa decizia

recurată și a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, instanța de trimitere

se va pronunța cu privire la criticile formulate de apelant în legătură soluția

dată de prima instanță asupra contestației formulată împotriva dispoziției nr.

886 din 22 februarie 2008 a Primarului municipiului Oradea, critici care

vizează stabilirea întinderii dreptului de proprietate pentru care reclamantul pretinde

că este îndreptățit să primească măsuri reparatorii în procedura Legii nr.

10/2001.

Totodată, instanța va statua, în

raport de limitele investirii prin apel și de soluția primei instanțe, dacă

este permisă, din punct de vedere procesual, alăturarea unei cereri subsidiare,

în despăgubire bănească formulată împotriva unei alte persoane decât emitentul

dispoziției care face obiectul contestației, contestație care îmbracă

caracterul unei căi de atac îndreptată împotriva actului emis în procedura

prealabilă, și va statua în ce măsură operează cu privire la această cerere prorogarea

de competență în favoarea instanței prevăzută de art. 26 alin. (3).

În soluționarea apelului, instanța

de trimitere va avea în vedere și celelalte critici formulate de pârât prin

recurs, sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Bihor împotriva

deciziei nr. 149/A din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie

2010.