ÎCCJ, decizie (scj.ro #81908)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81908) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contestație împotriva

dispoziției emisă de primar. Modificarea de către instanța de apel a calificării

dată de părți cererii. Invocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului. referitoare la lipsa de eficiență a dispozițiilor Titlului

VII

al Legii

nr

. 247/2005.

Cuprins pe materii.

Drept civil. Drept de

proprietate. Contestație împotriva dispoziției emisă de primar. Modificarea de

către instanța de apel a calificării dată de părți cererii. Invocarea

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. referitoare la lipsa de

eficiență a dispozițiilor Titlului

VII

al Legii

nr

. 247/2005

Index alfabetic

. Drept civil

-

contestație

-

jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Calificarea juridică a

acțiunilor formulate în justiție se face de judecătorul cauzei după regulile

prevăzute de dispozițiile procesuale civile aparținând dreptului intern ca, de

altminteri, și verificarea și stabilirea competenței materiale de soluționare,

în primă instanță, a litigiului și nu în raport de jurisprudența unei anumite

instanțe.

Totodată, jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului  nu poate constitui, prin ea însăși,

temei de drept a unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se

invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce

anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată,

în aplicarea

art

. 20 alin. (2) din Constituția

României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte,

contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt

interpretate în jurisprudenței Curții

.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia

nr

.  3419 din 2 iunie

2010.

Prin notificarea

nr

. 15/E din 15 mai 2001

,

F.A. a solicitat să

i se aplice dispozițiile Legii

nr

. 10/2001, în

legătură cu apartamentul

nr

. 16 situat în municipiul

Oradea

, județul Bihor și care a fost proprietatea sa în

cotă de ½ părți indivize – cotă pe care o evaluează la suma de 160

milioane lei vechi –, imobil pe care l-a dobândit ca bun comun împreună cu

fosta sa soție, B.E. (recăsătorită K.).

Notificatorul a

susținut că imobilul a fost preluat de stat prin deciziile

nr

.

6/1983 (fără plata de despăgubiri) și

nr

. 23/1983 (cu

plata unei despăgubiri în sumă de 40.000 lei), ambele emise în aplicarea

Decretului

nr

. 223/1974.

Prin dispoziția

nr

. 7860 din 28 septembrie 2007, Primarul Municipiului

Oradea

a respins cererea de restituire în natură a

imobilului, motivat de faptul că a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor

legale (

art

. 1) și a propus acordarea de despăgubiri notificatorului

pentru întregul imobil situat la adresa mai sus arătată, în condițiile Titlului

VII

al Legii

nr

.

247/2005 (

art

. 2), dispunând înaintarea documentației

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor București.

Prin dispoziția

nr

. 886/22 februarie 2008, Primarul municipiului

Oradea

a revocat dispoziția

nr

.

7860/2007, mai sus arătată (art.5) și, constatând imposibilitatea restituirii

în natură, a propus acordarea de despăgubiri reclamantului, conform Titlului

VII

al Legii

nr

. 247/2005, doar pentru cota sa de ½ părți

indivize din imobilul în litigiu.

Prin contestația înregistrată la data de 5 mai 2008, reclamanții F.A. și F.E.

au cerut anularea dispoziției

nr

. 886 din 22

februarie 2008.

În motivarea contestației

s-a susținut că pârâtul a revocat în mod greșit dispoziția

nr

.

7860/2008, întrucât reclamantul F.A., în calitate de coproprietar devălmaș

asupra imobilului preluat de stat, era îndreptățit la restituirea întregului

imobil și nu doar în cotă de ½ părți indivize.

Prin încheierea de

ședință din 5 noiembrie 2008,

la cererea reclamanților, tribunalul

a dispus introducerea în proces, în calitate de pârât și a Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Prin „note de ședință

– Precizări”, depuse cu ocazia dezbaterilor în fond, reclamantul F.A. a

solicitat să se constate că temeiul de drept al cererii deduse judecății îl

constituie și „legislația comunitară, jurisprudența și Hot. CEDO”, relative la

nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea și a susținut că

se impune obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la

plata unei despăgubiri în sumă de 60.000

euro

pentru

imobilul în litigiu.

Prin sentința civilă

nr

. 110 din 18 martie 2009, Tribunalul Bihor, secția civilă

a respins contestația formulată de reclamanții F.A. și F.E. în

contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului

Oradea

,

ca

nefondată

, precum și cererea formulată în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

pentru lipsa calității procesuale pasive.

În motivarea deciziei

instanța a reținut că apartamentul în litigiu a constituit proprietatea comună

a soților F.A. și F.E. și că a fost preluat de stat din patrimoniul acestora,

în aplicarea Decretului

nr

. 223/1974, în cotă de câte

½ părți indivize.

Instanța a constatat,

totodată, că fosta soție a reclamantului, F.E., nu a formulat notificare în

procedura prevăzută de Legea

nr

. 10/2001, motiv

pentru care, în mod corect pârâtul, constatând că a propus, din eroare,

acordarea de despăgubiri reclamantului F.A. pentru întregul imobil, deși era

îndreptățit să primească despăgubiri doar pentru cota sa de proprietate, de

½ părți indivize, a dispus revocarea primei dispoziții și emiterea celei

contestate în prezenta cauză.

Totodată, instanța a

reținut că judecata cauzei se desfășoară în cadrul și limitele impuse prin

dispozițiile Legii

nr

. 10/2001, motiv pentru care

Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Referitor la

precizarea adusă acțiunii prin notele scrise, instanța a reținut că stabilirea

și acordarea despăgubirilor în materia Legii

nr

.

10/2001 se face de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, în procedura

prevăzută de Titlului

VII

al Legii

nr

. 247/2005, cu mențiunea că, potrivit

art

.

4 din OUG

nr

. 81/2007, în cadrul procedurii legale

menționate, se pot acorda și sume de bani în numerar, în limita sumei de

500.000 lei, motiv pentru care argumentul referitor la

nefuncționalitate

Fondului Proprietatea nu este temeinică.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul care a reiterat argumentele pentru care

apreciază că era îndreptățit să obțină despăgubiri pentru întregul imobil și nu

doar pentru cote de ½ părți indivize.

Reclamantul confirmă

că fosta sa soție nu a formulat notificare însă susține că intenționa ca, după

restituirea în natură a imobilului sau plata despăgubirii, să se

desocotească

cu aceasta în funcție de contribuția avută de

fiecare la dobândirea imobilului.

Totodată, reclamantul

a susținut că atâta timp cât în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului s-a statuat că Fondul Proprietatea nu este funcțional, în speță, se

impunea obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la

plata despăgubirilor ce i se cuvin.

Prin decizia civilă

nr

. 149/A din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel

Oradea

, Secția mixtă a admis apelul, a desființat sentința

și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei

Oradea

.

În motivarea deciziei

instanța a reținut că reclamantul a dedus judecății o cerere în despăgubire

pentru cota de ½ părți indivize din imobilul preluat de stat din

patrimoniul său, drept care i-a fost recunoscut prin dispoziția emisă de

Primarul Municipiului

Oradea

, dispoziție „ce face

obiectul prezentei plângeri la Legea

nr

. 10/2001”.

Instanța de apel a

reținut, totodată, că practica sa judiciară constantă, întemeiată pe

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului relativă la aplicarea

prevederilor

art

. 1 din Protocolul

nr

. 1 adițional (cauzele Radu contra României,

Porțeanu

contra României;

Străinu

contra României;

Togănel

și

Grădinaru

contra României

),

este în sensul că foștilor proprietari deposedați de

imobile și

nedespăgubiți

de stat li se cuvin

despăgubiri calculate la valoarea de piață a imobilelor de care au fost

deposedați, despăgubiri care se impun a fi plătite de pârâtul Ministerul

Finanțelor, în reprezentarea Statului Român.

Așa fiind, instanța de

apel a statuat că Tribunalul Bihor trebuia să rețină ca temei juridic al

cererii reclamanților prevederile din Convenție și condamnările României mai

sus enunțate și să trimită cauza spre competentă soluționare la Judecătoria

Oradea

.

Aceasta, întrucât

Tribunalul Bihor nu are competența materială de a soluționa în primă instanță

cererile în despăgubire întemeiate pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

o atare competență revenind instanțelor de drept comun, care sunt

judecătoriile.

În raport de noua

calificare juridică dată acțiunii deduse judecății, instanța de apel a statuat

și că pârâtul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, potrivit

prevederilor

art

. 2 și

art

.

3

pct

. 48 din HG

nr

.

386/2007, are calitate procesuală pasivă, calitate care îi incumbă, potrivit

prevederilor Legii

nr

. 247/2005 și OUG

nr

. 81/2007, și Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

pârâtul Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor, invocând incidența dispozițiilor

art

.

304

pct

. 9 Cod procedură civilă.

În motivarea

recursului pârâtul Statul Român susține că, potrivit dispozițiilor

art

. 25 din Decretul 31/1954 și

art

.

3

pct

. 48 din HG

nr

.

386/2007, participă în raporturile juridice ca subiect de drepturi și

obligații, prin Ministerul Finanțelor, cu excepția cazurilor în care legea

desemnează anumite organe în acest scop.

Pârâtul susține că în

materia Legii

nr

. 10/2001, cu unele excepții anume

prevăzute de lege, nu are calitate procesuală pasivă și, respectiv, că în

procedura de plată a despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite,

reprezentarea sa nu se realizează prin Ministerului Finanțelor, astfel cum

eronat a reținut instanța de apel.

Anume, pârâtul susține

că, potrivit dispozițiilor legii de reparație mai sus menționate, astfel cum a

fost modificată prin Legea

nr

. 247/2005, calitate

procesuală pasivă are primarului localității care deține imobilul sau, după

caz, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (conform

dispozițiilor HG

nr

. 1068 din 5 septembrie 2007) sau

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pârâtul afirmă că în

speța supusă analizei calitate procesuală pasivă are doar Primarul municipiului

Oradea

, entitate care deține imobilul în litigiu și

care a soluționat notificarea formulată de reclamantul F.A., constatare care se

impune cu atât mai mult cu cât reclamantul a înțeles să urmeze calea prevăzută

de Legea

nr

. 10/2001, în sensul că a dedus judecății

o contestație (formulată cu depășirea termenului legal) îndreptată împotriva

dispoziției de soluționare a notificării emisă de această entitate.

Totodată, pârâtul

susține că este eronată și lipsită de orice temei  constatarea instanței

de apel potrivit cu care tribunalul nu era competent să judece litigiul în

primă instanță.

Referitor la

argumentarea instanței de apel, în sensul aplicării jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, pârâtul susține că nu poate reține că legislația

adoptată în scopul despăgubirii persoanelor deposedate de imobile de statul

comunist ar încălca prevederile

art

. 1 din Protocolul

nr

. 1 adițional la Convenție, cu mențiunea că atâta

timp cât fondurile bănești alocate pentru plata unor astfel de despăgubiri nu

s-au constituit la nivelul Ministerul Finanțelor, nu se justifică interesul

pentru obligarea acestei instituții la plată.

Pârâtul susține,

totodată, că argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției

pronunțate nu sunt în concordanță cu legislația națională și ignoră faptul că,

în prezent, Fondul Proprietatea este funcțional iar în procedura Titlului

VII

al Legii

nr

. 247/2007 se plătesc despăgubiri bănești persoanelor

îndreptățite, și invocă, la rândul său, jurisprudența constantă a Înaltei Curți

de Casație și Justiție Curți de Casație și Justiție, care a statuat că în

această materie, a Legii

nr

. 10/2001, nu are calitate

procesuală pasivă.

Analizând recursul,

Înalta Curte constată că se impune a fi primit pentru următoarele motive:

În drept,

procesul civil este guvernat de principiile disponibilității,

contradictorialității și publicității dezbaterilor, inclusiv de principiul

respectării dreptului la apărare.

Principiile

menționate sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin

dispozițiile

art

. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului (pe viitor, Convenție), potrivit cu care, orice persoană,

fie parte reclamantă, fie parte pârâtă, „are dreptul la judecarea în mod

echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o

instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie

asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra

temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”.

Principiul

disponibilității semnifică posibilitatea părților de a dispune cu privire la

obiectul procesului (adică de dreptul material) și de mijloacele procesuale de

apărare a acestui drept,

ceeace

înseamnă că

judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât în raport de limitele

învestirii de către părțile litigante.

Caracterul public al

procedurii civile, cu excepția fazei deliberării, este menit să asigure un

proces echitabil prin protejarea justițiabililor împotriva

arbitrariului

judecătoresc iar aplicarea sa poate fi limitată doar în mod

excepțional.

La rândul său, contradictorialitatea dezbaterilor este un

principiu fundamental al dreptului procesual civil, întrucât impune judecătorului

obligația de a pune în dezbaterea contradictorie a părților toate elementele de

care depinde soluționarea cauzei.

Încălcarea acestor principii semnifică încălcarea însăși

a substanței dreptului la apărare și pune instanța de recurs în imposibilitate

de a exercita controlul judiciar în limitele prevăzute de

art

.

304

pct

. 1-9 Cod procedură civilă, cu consecința

casării în totalitate a hotărârii și reluării judecății.

În speța supusă analizei, se constată că reclamanții F.A.

și F.E. au învestit Tribunalul Bihor cu judecata unei contestații formulate

împotriva dispoziției

nr

. 886 din 22 februarie 2008

emisă de Primarul Municipiului

Oradea

, posibilitate

procedurală prevăzută de dispozițiile

art

. 26

alin.(3) din Legea

nr

. 10/2001.

Prin dispozițiile legale menționate se stabilește și

competența de soluționare a contestațiilor în primă instanță, anume în favoarea

secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității

deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării.

Așa fiind, rezultă că Tribunalul Bihor s-a pronunțat în

mod corect asupra contestației formulată de reclamanți în temeiul dispozițiilor

art

. 26 alin. (3) din lege, atât cu respectarea

principiului disponibilității cât și a dispozițiilor legale relative la

competența materială de primă instanță.

Totodată, se constată că tribunalul s-a pronunțat și

asupra cererii formulată de reclamanți, ca petit subsidiar contestației, prin

care au solicitat obligarea pârâtului Statului Român la plata de despăgubiri

bănești pentru întregul imobil preluat de stat, sub motiv că procedura

prevăzută de Titlul

VII

al Legii

nr

. 247/2005 nu ar asigura o

despăgubire efectivă, anume tribunalul a reținut că atâta timp cât judecata

cauzei se desfășoară în cadrul procesual prevăzut de dispozițiile Legii

nr

. 10/2001, o astfel de cerere nu poate fi primită iar

Statul Român nu poate sta ca pârât în proces.

În apel, se constată că instanța, cu depășirea limitelor

impuse de prevederile

art

. 292 Cod procedură civilă,

fără a solicita vreun fel de precizări reclamanților și fără a pune în discuția

publică a părților, a statuat direct în considerentele deciziei că acțiunea

dedusă judecății nu este o contestație întemeiată pe dispozițiile

art

. 26 alin. (3) din Legea

nr

.

10/2001 ci o acțiune în despăgubire, de drept comun, îndreptată de reclamanți

împotriva Statului Român.

În raport de noua calificare dată cererii, instanța de

apel a statuat  că revine Judecătoriei

Oradea

,

ca instanță de drept comun, competența materială de a o soluționa litigiul în

primă instanță.

În justificarea acestei concluzii, instanța a invocat

jurisprudența sa constantă în această materie, precum și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului relativă la lipsa de eficiență a mecanismului de

acordare a despăgubirilor instituit prin dispozițiile Titlului

VII

al Legii

nr

.

247/2005.

Or, calificarea

juridică a acțiunilor formulate în justiție se face de judecătorul cauzei după

regulile prevăzute de dispozițiile procesuale civile aparținând dreptului

intern ca, de altminteri, și verificarea și stabilirea competenței materiale de

soluționare, în primă instanță, a litigiului și nu în raport de jurisprudența

unei anumite instanțe.

Totodată,

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (pe viitor, Curtea) nu poate

constitui, prin ea însăși, temei de drept a unei acțiuni în justiție, fiind

necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de

Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege

internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea

art

.

20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin

dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin

Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții.

În atare condiții,

constatând că instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor

procedurale relative la calificarea acțiunii deduse judecății și la

necompetența

materială a tribunalului de a judeca litigiul,

în primă instanță, Înalta Curte, în baza dispozițiilor

art

.

304

pct

. 9 coroborate cu cele ale

art

.

312 alin. 5 Cod procedură civilă a admis recursul declarat de pârât, a casat

decizia

recurată

și a trimis cauza spre

rejudecare

aceleiași instanțe.

În

rejudecare

,

instanța de trimitere se va pronunța cu privire la criticile formulate de

apelant în legătură soluția dată de prima instanță asupra contestației

formulată împotriva dispoziției

nr

. 886 din 22

februarie 2008 a Primarului municipiului

Oradea

,

critici care vizează stabilirea întinderii dreptului de proprietate pentru care

reclamantul pretinde că este îndreptățit să primească măsuri reparatorii în

procedura Legii

nr

. 10/2001.

Totodată, instanța va

statua, în raport de limitele investirii prin apel și de soluția primei

instanțe, dacă este permisă, din punct de vedere procesual, alăturarea unei

cereri subsidiare, în despăgubire bănească formulată împotriva unei alte

persoane decât emitentul dispoziției care face obiectul contestației,

contestație care îmbracă caracterul unei căi de atac îndreptată împotriva

actului emis în procedura prealabilă, și va statua în ce măsură operează cu

privire la această cerere prorogarea de competență în favoarea instanței

prevăzută de

art

. 26 alin. (3).

În soluționarea apelului, instanța de trimitere va avea în vedere și celelalte

critici formulate de pârât prin recurs, sub formă de apărări.