ÎCCJ, decizie (scj.ro #81908)

Contestație împotriva dispoziției emisă de primar. Modificarea de către instanța de apel a calificării dată de părți cererii. Invocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. referitoare la lipsa de eficiență a dispozițiilor Titlului VII al Legii nr . 247/2005. Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Contestație împotriva dispoziției emisă de primar. Modificarea de către instanța de apel a calificării dată de părți cererii. Invocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. referitoare la lipsa de eficiență a dispozițiilor Titlului VII al Legii nr . 247/2005 Index alfabetic . Drept civil - contestație - jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Calificarea juridică a acțiunilor formulate în justiție se face de judecătorul cauzei după regulile prevăzute de dispozițiile procesuale civile aparținând dreptului intern ca, de altminteri, și verificarea și stabilirea competenței materiale de soluționare, în primă instanță, a litigiului și nu în raport de jurisprudența unei anumite instanțe.

Totodată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept a unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art . 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții . Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr . 3419 din 2 iunie 2010. Prin notificarea nr . 15/E din 15 mai 2001 , F.A.

a solicitat să i se aplice dispozițiile Legii nr . 10/2001, în legătură cu apartamentul nr . 16 situat în municipiul Oradea , județul Bihor și care a fost proprietatea sa în cotă de ½ părți indivize – cotă pe care o evaluează la suma de 160 milioane lei vechi –, imobil pe care l-a dobândit ca bun comun împreună cu fosta sa soție, B.E. (recăsătorită K.). Notificatorul a susținut că imobilul a fost preluat de stat prin deciziile nr . 6/1983 (fără plata de despăgubiri) și nr . 23/1983 (cu plata unei despăgubiri în sumă de 40.000 lei), ambele emise în aplicarea Decretului nr . 223/1974.

Prin dispoziția nr . 7860 din 28 septembrie 2007, Primarul Municipiului Oradea a respins cererea de restituire în natură a imobilului, motivat de faptul că a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale ( art . 1) și a propus acordarea de despăgubiri notificatorului pentru întregul imobil situat la adresa mai sus arătată, în condițiile Titlului VII al Legii nr . 247/2005 ( art . 2), dispunând înaintarea documentației Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor București. Prin dispoziția nr . 886/22 februarie 2008, Primarul municipiului Oradea a revocat dispoziția nr . 7860/2007, mai sus arătată (art.5) și, constatând imposibilitatea restituirii în natură, a propus acordarea de despăgubiri reclamantului, conform Titlului VII al Legii nr . 247/2005, doar pentru cota sa de ½ părți indivize din imobilul în litigiu.

Prin contestația înregistrată la data de 5 mai 2008, reclamanții F.A. și F.E. au cerut anularea dispoziției nr . 886 din 22 februarie 2008. În motivarea contestației s-a susținut că pârâtul a revocat în mod greșit dispoziția nr . 7860/2008, întrucât reclamantul F.A., în calitate de coproprietar devălmaș asupra imobilului preluat de stat, era îndreptățit la restituirea întregului imobil și nu doar în cotă de ½ părți indivize. Prin încheierea de ședință din 5 noiembrie 2008, la cererea reclamanților, tribunalul a dispus introducerea în proces, în calitate de pârât și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin „note de ședință – Precizări”, depuse cu ocazia dezbaterilor în fond, reclamantul F.A.

a solicitat să se constate că temeiul de drept al cererii deduse judecății îl constituie și „legislația comunitară, jurisprudența și Hot. CEDO”, relative la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea și a susținut că se impune obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata unei despăgubiri în sumă de 60.000 euro pentru imobilul în litigiu. Prin sentința civilă nr . 110 din 18 martie 2009, Tribunalul Bihor, secția civilă a respins contestația formulată de reclamanții F.A. și F.E. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Oradea , ca nefondată , precum și cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.

În motivarea deciziei instanța a reținut că apartamentul în litigiu a constituit proprietatea comună a soților F.A. și F.E. și că a fost preluat de stat din patrimoniul acestora, în aplicarea Decretului nr . 223/1974, în cotă de câte ½ părți indivize. Instanța a constatat, totodată, că fosta soție a reclamantului, F.E., nu a formulat notificare în procedura prevăzută de Legea nr . 10/2001, motiv pentru care, în mod corect pârâtul, constatând că a propus, din eroare, acordarea de despăgubiri reclamantului F.A. pentru întregul imobil, deși era îndreptățit să primească despăgubiri doar pentru cota sa de proprietate, de ½ părți indivize, a dispus revocarea primei dispoziții și emiterea celei contestate în prezenta cauză.

Totodată, instanța a reținut că judecata cauzei se desfășoară în cadrul și limitele impuse prin dispozițiile Legii nr . 10/2001, motiv pentru care Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Referitor la precizarea adusă acțiunii prin notele scrise, instanța a reținut că stabilirea și acordarea despăgubirilor în materia Legii nr . 10/2001 se face de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, în procedura prevăzută de Titlului VII al Legii nr . 247/2005, cu mențiunea că, potrivit art . 4 din OUG nr . 81/2007, în cadrul procedurii legale menționate, se pot acorda și sume de bani în numerar, în limita sumei de 500.000 lei, motiv pentru care argumentul referitor la nefuncționalitate Fondului Proprietatea nu este temeinică.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul care a reiterat argumentele pentru care apreciază că era îndreptățit să obțină despăgubiri pentru întregul imobil și nu doar pentru cote de ½ părți indivize. Reclamantul confirmă că fosta sa soție nu a formulat notificare însă susține că intenționa ca, după restituirea în natură a imobilului sau plata despăgubirii, să se desocotească cu aceasta în funcție de contribuția avută de fiecare la dobândirea imobilului. Totodată, reclamantul a susținut că atâta timp cât în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că Fondul Proprietatea nu este funcțional, în speță, se impunea obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor ce i se cuvin.

Prin decizia civilă nr . 149/A din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel Oradea , Secția mixtă a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Oradea . În motivarea deciziei instanța a reținut că reclamantul a dedus judecății o cerere în despăgubire pentru cota de ½ părți indivize din imobilul preluat de stat din patrimoniul său, drept care i-a fost recunoscut prin dispoziția emisă de Primarul Municipiului Oradea , dispoziție „ce face obiectul prezentei plângeri la Legea nr . 10/2001”.

Instanța de apel a reținut, totodată, că practica sa judiciară constantă, întemeiată pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului relativă la aplicarea prevederilor art . 1 din Protocolul nr . 1 adițional (cauzele Radu contra României, Porțeanu contra României; Străinu contra României; Togănel și Grădinaru contra României ), este în sensul că foștilor proprietari deposedați de imobile și nedespăgubiți de stat li se cuvin despăgubiri calculate la valoarea de piață a imobilelor de care au fost deposedați, despăgubiri care se impun a fi plătite de pârâtul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român.

Așa fiind, instanța de apel a statuat că Tribunalul Bihor trebuia să rețină ca temei juridic al cererii reclamanților prevederile din Convenție și condamnările României mai sus enunțate și să trimită cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Oradea . Aceasta, întrucât Tribunalul Bihor nu are competența materială de a soluționa în primă instanță cererile în despăgubire întemeiate pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului, o atare competență revenind instanțelor de drept comun, care sunt judecătoriile. În raport de noua calificare juridică dată acțiunii deduse judecății, instanța de apel a statuat și că pârâtul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, potrivit prevederilor art . 2 și art . 3 pct . 48 din HG nr . 386/2007, are calitate procesuală pasivă, calitate care îi incumbă, potrivit prevederilor Legii nr . 247/2005 și OUG nr . 81/2007, și Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, invocând incidența dispozițiilor art . 304 pct . 9 Cod procedură civilă. În motivarea recursului pârâtul Statul Român susține că, potrivit dispozițiilor art . 25 din Decretul 31/1954 și art . 3 pct . 48 din HG nr . 386/2007, participă în raporturile juridice ca subiect de drepturi și obligații, prin Ministerul Finanțelor, cu excepția cazurilor în care legea desemnează anumite organe în acest scop. Pârâtul susține că în materia Legii nr . 10/2001, cu unele excepții anume prevăzute de lege, nu are calitate procesuală pasivă și, respectiv, că în procedura de plată a despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite, reprezentarea sa nu se realizează prin Ministerului Finanțelor, astfel cum eronat a reținut instanța de apel.

Anume, pârâtul susține că, potrivit dispozițiilor legii de reparație mai sus menționate, astfel cum a fost modificată prin Legea nr . 247/2005, calitate procesuală pasivă are primarului localității care deține imobilul sau, după caz, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (conform dispozițiilor HG nr . 1068 din 5 septembrie 2007) sau Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pârâtul afirmă că în speța supusă analizei calitate procesuală pasivă are doar Primarul municipiului Oradea , entitate care deține imobilul în litigiu și care a soluționat notificarea formulată de reclamantul F.A., constatare care se impune cu atât mai mult cu cât reclamantul a înțeles să urmeze calea prevăzută de Legea nr . 10/2001, în sensul că a dedus judecății o contestație (formulată cu depășirea termenului legal) îndreptată împotriva dispoziției de soluționare a notificării emisă de această entitate.

Totodată, pârâtul susține că este eronată și lipsită de orice temei constatarea instanței de apel potrivit cu care tribunalul nu era competent să judece litigiul în primă instanță. Referitor la argumentarea instanței de apel, în sensul aplicării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pârâtul susține că nu poate reține că legislația adoptată în scopul despăgubirii persoanelor deposedate de imobile de statul comunist ar încălca prevederile art . 1 din Protocolul nr . 1 adițional la Convenție, cu mențiunea că atâta timp cât fondurile bănești alocate pentru plata unor astfel de despăgubiri nu s-au constituit la nivelul Ministerul Finanțelor, nu se justifică interesul pentru obligarea acestei instituții la plată.

Pârâtul susține, totodată, că argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate nu sunt în concordanță cu legislația națională și ignoră faptul că, în prezent, Fondul Proprietatea este funcțional iar în procedura Titlului VII al Legii nr . 247/2007 se plătesc despăgubiri bănești persoanelor îndreptățite, și invocă, la rândul său, jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție Curți de Casație și Justiție, care a statuat că în această materie, a Legii nr . 10/2001, nu are calitate procesuală pasivă. Analizând recursul, Înalta Curte constată că se impune a fi primit pentru următoarele motive: În drept, procesul civil este guvernat de principiile disponibilității, contradictorialității și publicității dezbaterilor, inclusiv de principiul respectării dreptului la apărare.

Principiile menționate sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispozițiile art . 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (pe viitor, Convenție), potrivit cu care, orice persoană, fie parte reclamantă, fie parte pârâtă, „are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”. Principiul disponibilității semnifică posibilitatea părților de a dispune cu privire la obiectul procesului (adică de dreptul material) și de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept, ceeace înseamnă că judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât în raport de limitele învestirii de către părțile litigante.

Caracterul public al procedurii civile, cu excepția fazei deliberării, este menit să asigure un proces echitabil prin protejarea justițiabililor împotriva arbitrariului judecătoresc iar aplicarea sa poate fi limitată doar în mod excepțional. La rândul său, contradictorialitatea dezbaterilor este un principiu fundamental al dreptului procesual civil, întrucât impune judecătorului obligația de a pune în dezbaterea contradictorie a părților toate elementele de care depinde soluționarea cauzei. Încălcarea acestor principii semnifică încălcarea însăși a substanței dreptului la apărare și pune instanța de recurs în imposibilitate de a exercita controlul judiciar în limitele prevăzute de art . 304 pct . 1-9 Cod procedură civilă, cu consecința casării în totalitate a hotărârii și reluării judecății.

În speța supusă analizei, se constată că reclamanții F.A. și F.E. au învestit Tribunalul Bihor cu judecata unei contestații formulate împotriva dispoziției nr . 886 din 22 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului Oradea , posibilitate procedurală prevăzută de dispozițiile art . 26 alin.(3) din Legea nr . 10/2001. Prin dispozițiile legale menționate se stabilește și competența de soluționare a contestațiilor în primă instanță, anume în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării. Așa fiind, rezultă că Tribunalul Bihor s-a pronunțat în mod corect asupra contestației formulată de reclamanți în temeiul dispozițiilor art . 26 alin. (3) din lege, atât cu respectarea principiului disponibilității cât și a dispozițiilor legale relative la competența materială de primă instanță.

Totodată, se constată că tribunalul s-a pronunțat și asupra cererii formulată de reclamanți, ca petit subsidiar contestației, prin care au solicitat obligarea pârâtului Statului Român la plata de despăgubiri bănești pentru întregul imobil preluat de stat, sub motiv că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr . 247/2005 nu ar asigura o despăgubire efectivă, anume tribunalul a reținut că atâta timp cât judecata cauzei se desfășoară în cadrul procesual prevăzut de dispozițiile Legii nr . 10/2001, o astfel de cerere nu poate fi primită iar Statul Român nu poate sta ca pârât în proces.

În apel, se constată că instanța, cu depășirea limitelor impuse de prevederile art . 292 Cod procedură civilă, fără a solicita vreun fel de precizări reclamanților și fără a pune în discuția publică a părților, a statuat direct în considerentele deciziei că acțiunea dedusă judecății nu este o contestație întemeiată pe dispozițiile art . 26 alin. (3) din Legea nr . 10/2001 ci o acțiune în despăgubire, de drept comun, îndreptată de reclamanți împotriva Statului Român. În raport de noua calificare dată cererii, instanța de apel a statuat că revine Judecătoriei Oradea , ca instanță de drept comun, competența materială de a o soluționa litigiul în primă instanță. În justificarea acestei concluzii, instanța a invocat jurisprudența sa constantă în această materie, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului relativă la lipsa de eficiență a mecanismului de acordare a despăgubirilor instituit prin dispozițiile Titlului VII al Legii nr . 247/2005.

Or, calificarea juridică a acțiunilor formulate în justiție se face de judecătorul cauzei după regulile prevăzute de dispozițiile procesuale civile aparținând dreptului intern ca, de altminteri, și verificarea și stabilirea competenței materiale de soluționare, în primă instanță, a litigiului și nu în raport de jurisprudența unei anumite instanțe. Totodată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (pe viitor, Curtea) nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept a unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art . 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții.

În atare condiții, constatând că instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor procedurale relative la calificarea acțiunii deduse judecății și la necompetența materială a tribunalului de a judeca litigiul, în primă instanță, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art . 304 pct . 9 coroborate cu cele ale art . 312 alin. 5 Cod procedură civilă a admis recursul declarat de pârât, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare , instanța de trimitere se va pronunța cu privire la criticile formulate de apelant în legătură soluția dată de prima instanță asupra contestației formulată împotriva dispoziției nr . 886 din 22 februarie 2008 a Primarului municipiului Oradea , critici care vizează stabilirea întinderii dreptului de proprietate pentru care reclamantul pretinde că este îndreptățit să primească măsuri reparatorii în procedura Legii nr . 10/2001.

Totodată, instanța va statua, în raport de limitele investirii prin apel și de soluția primei instanțe, dacă este permisă, din punct de vedere procesual, alăturarea unei cereri subsidiare, în despăgubire bănească formulată împotriva unei alte persoane decât emitentul dispoziției care face obiectul contestației, contestație care îmbracă caracterul unei căi de atac îndreptată împotriva actului emis în procedura prealabilă, și va statua în ce măsură operează cu privire la această cerere prorogarea de competență în favoarea instanței prevăzută de art . 26 alin. (3). În soluționarea apelului, instanța de trimitere va avea în vedere și celelalte critici formulate de pârât prin recurs, sub formă de apărări.