ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4192/2008

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 444 din 9 octombrie 2008 a Tribunalului Prahova, secția penală, inculpatul S.N. a fost condamnat la 12 ani închisoare pentru infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen. (faptă comisă, la data de 08 iunie 2008, față de concubina sa, numita B.G.). Împotriva sentinței inculpatul a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești. Prin încheierea din 26 noiembrie 2008, curtea de apel a menținut arestarea inculpatului reținând, în esență, că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri preventive (pag. 2-3 a încheierii). Împotriva acestei încheieri, inculpatul a declarat prezentul recurs, motivele fiind menționate în partea introductivă a deciziei.

Recursul nu este fondat. Potrivit art. 300/2 cu referire la art. 160/b C. proc. pen., în cursul judecății instanța verifică periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menținerea arestării preventive. Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel a dispus legal și temeinic menținerea stării de arest deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile inițiale [art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc.

pen.] nu a dispărut, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa de 12 ani închisoare, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei. Susținerea apărării potrivit căreia inculpatul se consideră nevinovat constituie, după judecarea acestuia în primă instanță, o chestiune de fond care va fi examinată de instanța de apel, competentă să devolueze cauza în fapt și în drept, procedând la soluționarea apelului declarat de acesta.

Pentru soluționarea prezentului recurs, respectiv a aspectului adiacent al cauzei (arestarea), la dosar sunt probe suficiente, astfel cum au fost menționate în sentința instanței de fond - în sensul art. 143 C. proc. pen. - care fac rezonabilă presupunerea săvârșirii de către inculpat a faptelor pentru care a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță. Celelalte motive de recurs (vârsta, starea de sănătate, lipsa antecedentelor penale) au constituit, deja, aspecte avute în vedere de prima instanță cu ocazia individualizării pedepsei. În consecință, Înalta Curte constatând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materia verificării arestării inculpatului în cursul judecății, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge recursul inculpatului ca nefondat. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D EC I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul S.N. împotriva încheierii din 26 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 4404/105/2007. Obligă recurentul la pata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul pentru apărătorul din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 17 decembrie 2008.