ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3758/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3758/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1669 din 26

iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș s-a dispus admiterea contestației

formulate de contestatorii M.I. și M.I. jr., în contradictoriu cu pârâtul

Primarul Municipiului Lugoj.

A fost anulată Dispoziția nr. 390

din 6 septembrie 2009 emisă de Primarul Municipiului Lugoj.

Pârâtul a fost obligat să emită o

nouă dispoziție privind acordarea în compensare a unei suprafețe de teren

intravilan în Municipiul Lugoj, corespondentă valoric cu suprafața de 769,5 mp

teren intravilan situat în Lugoj, cu plata unei eventuale sulte în cazul

inegalității valorice.

Pentru a se pronunța astfel instanța

a reținut următoarele:

Analizând materialul probator

administrat în cauză, tribunalul a reținut că reclamanții au avut calitatea de

moștenitori legali, în calitate de soț supraviețuitor, respectiv fiu, după

notificatoarea M.M., la rândul său moștenitor al fostului proprietar tabular al

terenului înscris în C.F. nr. 491 Lugojul Român, nr. top. 774 – 775/2, în

suprafața totală de 1539 mp, expropriat de Statul Român în anul 1971, în ceea

ce privește cota de ½ din acest teren. Aceste aspecte au fost reținute

de către pârât în dispoziția contestată, în baza actelor de stare civilă,

certificatelor de moștenitor și extraselor de carte funciară. Prin aceeași

dispoziție s-a reținut și faptul că fostul proprietar tabular nu a fost

despăgubit pentru suprafața expropriată și că nu a fost posibilă restituirea în

natură a terenului către notificatoare întrucât suprafața revendicată a fost

afectată de utilități subterane. Totodată s-a arătat că Primăria Municipiului

Lugoj nu a deținut bunuri sau servicii spre a fi oferite în compensare

notificatorilor. Ca urmare, prin dispoziția nr. 390 din 6 februarie 2009

(filele 8 – 11 dosar), Primarul Municipiului Lugoj a respins cererea de restituire

în natură a suprafeței de 769,5mp teren intravilan situat în Lugoj, și cererea

privind acordarea în compensare a unei suprafețe de teren intravilan în Lugoj

pentru această suprafață, propunând acordarea de despăgubiri în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în cota de ¼ reclamantului M.I. și

în cota de ¾ reclamantului M.I. jr.

Pe parcursul judecării contestației,

reclamanții au depus la dosar (filele 85 – 94) o serie de hotărâri ale

Consiliului Local Lugoj prin care erau scoase la licitație în vederea

concesionării pentru construirea unor case de locuit terenuri aflate în

domeniul privat al Municipiului Lugoj precum și hotărâri ale aceluiași consiliu

prin care erau revocate hotărârile inițiale de concesionare, terenurile

întorcându-se deci în proprietatea privată a Municipiului Lugoj. Față de aceste

aspecte dovedite de către reclamanți privind existența în proprietatea privată

a Municipiului Lugoj a unor terenuri susceptibile a fi atribuite în compensare,

nu au putut fi reținute apărările pârâtului conform cărora nu au existat bunuri

ce pot fi acordate cu acest titlu.

Cât privește înscrisurile depuse la

filele 96 – 99 dosar, respectiv referate și hotărâri de consiliu privind

aprobarea unor planuri urbanistice zonale, acestea au vizat terenuri aflate în

proprietatea privată a unor persoane fizice, neputând fi reținute în dovedirea

pretențiilor reclamanților.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, „Dacă restituirea în natură nu a fost posibilă, deținătorului

imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu

soluționarea notificării a fost obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

în situațiile în care măsura compensării nu a fost posibilă sau aceasta nu a

fost acceptată de persoana îndreptățită”. În consecință, măsura reparatorie ce

s-a impus a fi aplicată cu prioritate a fost acordarea în consecință, măsură

reparatorie ce s-a impus a fi aplicată cu prioritate a fost acordarea în

compensare a unor bunuri sau servicii, ori de câte ori măsura a fost posibilă

și este acceptată de persoana îndreptățită. Or, în speță, reclamanții au arătat

prin cerere scrisă depusă la dosarul administrativ că sunt de acord cu

acordarea unui alt teren în compensare. Pârâtul nu s-a putut apăra în sensul că

inițial notificatoarea a solicitat restituirea în natură a terenului, câtă

vreme obligația sa, în calitate de entitate investită cu soluționarea

notificării este că, în situația în care restituirea în natură nu a fost

posibilă, să facă aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, verificând din oficiu dacă a putut fi dispusă compensarea.

Nu au putut fi reținute nici

apărările pârâtului în sensul că în situația în care unitatea deținătoare a

declarat că nu au existat bunuri ce pot fi acordate în compensare instanța nu

se poate substitui voinței acesteia, obligând-o să acorde în compensare alte

terenuri. A accepta această situație ar însemna a lăsa necenzurată poziția

unității deținătoare, care de multe ori poate îmbrăca forma unui abuz.

Recunoscându-se dreptul de acces la instanță notificatorilor nemulțumiți de

dispoziția persoanei juridice notificate, în situația notificatorilor care au

criticat neacordarea de bunuri în echivalent, analiza instanței a vizat tocmai

acest aspect, al existenței unor asemenea bunuri în patrimoniul unității

notificate și al posibilității acordării acestora în compensare.

Odată ce s-a dovedit existența în

domeniul privat al Municipiului Lugoj a unor terenuri, instanța a apreciat că

prioritară este rezolvarea situației juridice a foștilor proprietari spoliați

de către Statul Român, prin acordarea în compensare a unor asemenea terenuri,

iar nu încheierea unor acte de concesionare sau alte asemenea acte, Statul

Român, prin organele sale, inclusiv cele administrativ-teritoriale având

datoria de a repara prejudiciul suferit de proprietarii deposedați.

Având în vedere aceste considerente,

în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis

contestația, a anulat dispoziția nr. 390 din 6 februarie 2009 emisă de pârâtul

Primarul Municipiului Lugoj și a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție

privind acordarea în compensare a unei suprafețe de teren intravilan în

Municipiul Lugoj, corespondentă valoric cu suprafața de 769,5 mp teren intravilan

situat în Lugoj, cu plata unei eventuale sulte în cazul inegalității valorice.

Prin decizia civilă nr. 259 din 11

noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a dispus respingerea

apelului declarat de pârâtul Primarul Municipiului Lugoj împotriva sentinței

civile nr. 1669 din 26 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Pentru a se pronunța astfel instanța

a reținut următoarele:

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 „În cazurile în care restituirea în natură nu a fost posibilă s-au

restituit măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin

echivalent au constat în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea

notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în

condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.

De asemenea, conform art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 – republicată „Dacă restituirea în natură nu a fost

posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1),

să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu a fost posibilă sau aceasta

nu a fost acceptată de persoana îndreptățită”.

Din economia textelor legale precitate

a rezultat că legiuitorul a instituit o ordine a măsurilor reparatorii, prima

s-a referit la restituirea în natură a imobilelor, cea de-a doua la acordarea

în compensare a altor bunuri sau servicii iar cea de-a treia la acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale.

În speța de față, prima măsură,

respectiv restituirea în natură nu este posibilă, întrucât imobilul este

afectat de utilități, așa încât în mod corect Tribunalul a apreciat că se

impune măsura acordării în compensare a altui teren.

Argumentele invocate de apelant, în

sensul că în mod corect prin dispoziția contestată au fost acordate despăgubiri

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu au putut fi

primite, deoarece această măsură reparatorie a putut fi dispusă numai în

situațiile de excepție, prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 -

republicată, și anume atunci când măsura compensării nu a fost posibilă sau

aceasta nu a fost acceptată de persoana îndreptățită.

Or, prin înscrisurile depuse la

dosar (F. 85 – 94 dosar fond), s-a făcut dovada că măsura compensării a fost

posibilă la data emiterii dispoziției, precum și că a fost acceptată de

moștenitorii persoanei îndreptățite.

Mai mult decât atât, măsura

compensării a fost în concordanță și cu jurisprudența CEDO, prin aceea că a

asigurat persoanelor îndreptățite o reparație concretă, efectivă și completă a

prejudiciului cauzat acestora, avându-se în vedere absența funcționalității mecanismului

de acordare a despăgubirilor prin intermediul fondului „Proprietatea”.

Pe cale de consecință, Curtea a

reținut că toate criticile aduse deciziei atacate sunt neîntemeiate, urmând ca

în baza art. 296 C. proc. civ. să respingă apelul pârâtului.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs pârâtul Primarul Municipiului Lugoj, solicitând admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei recurate și respingerea contestației.

Astfel, în mod greșit s-a dispus

respingerea apelului împotriva sentinței prin care s-a admis contestația și

obligarea recurentei la emiterea unei noi dispoziții în sensul acordării în

compensare a unei suprafețe de teren, deoarece nu s-a analizat corect soluția

administrativă în raport de conținutul notificării.

Persoana îndreptățită M.M. a

solicitat restituirea în natură a unei suprafețe de teren fără a solicita ca în

situația în care acest fapt nu este posibil să-i fie atribuite bunuri în

compensare, astfel încât dispoziția contestată s-a limitat la această

solicitare.

În anul 2008, moștenitorul M.I. a

depus o adresă prin care a solicitat ca notificarea depusă de soția sa să fie

soluționată prin acordarea în compensare a unei suprafețe de teren în

municipiul Lugoj, însă această cerere nu a putut fi luată în considerare, ca

precizare a notificării, deoarece M.I., având calitatea de moștenitor, poate

beneficia doar de soluția emisă ca urmare a rezolvării notificării formulate de

beneficiara legii speciale.

În acest context, conduita

procesuală a contestatorilor este inacceptabilă deoarece solicită desființarea

unui act jurisdicțional pentru motive care exced obiectul notificării

soluționării prin actul jurisdicțional menționat.

În mod gratuit s-a dispus obligarea

recurentei la măsura compensatorie, deoarece nu există bunuri ce pot fi

acordate în compensare, afișând acest lucru la sediul Primăriei. Procedând în

acest mod instanța s-a substituit voinței persoanei juridice notificate,

singura în măsură a se pronunța asupra acordării măsurilor compensatoare,

instanța depășindu-și atribuțiile.

Examinând cererea de recurs instanța

reține următoarele:

A reține că persoana îndreptățită a

solicitat doar restituirea în natură a cotei de ½ teren, și doar

ulterior moștenitorul M.I. a solicitat bunuri în compensare situație în care

cererea acestuia din urmă nu a fost luată în considerare ca neprovenind de la

titulara notificării beneficiară a legii speciale reparatorii semnifică de fapt

cu ignorarea sensului dispozițiilor legale reparatorii, și o contradicție în

termeni față de chiar dispozitivul deciziei atacate, din moment ce recurenta a

respins atât cererea de restituire în natură cât și pe cea de acordare în

compensarea unei suprafețe de teren intravilan pentru suprafața de 769,5 mp

teren.

Sensul Legii în reglementarea

măsurilor reparatorii este acela de a restitui imobilele preluate abuziv în

natură, și în caz contrar prin echivalent, măsurile reparatorii prin echivalent

constând în 1) compensarea cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de

deținător cu acordul persoanei îndreptățite precum și 2) despăgubiri acordate

în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, măsurile reparatorii prin

echivalent putând fi combinate (art. 1 din Legea nr. 10/2001).

Aceasta fiind gama măsurilor

reparatorii, prin dispozițiile art. 26 alin. (1) al aceleiași legi s-a statuat

ordinea în care operează măsurile reparatorii, astfel restituirea în natură,

acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii, acordarea de despăgubiri

în condițiile legii speciale.

Aceasta nu înseamnă că entitatea învestită

alege arbitrar măsuri reparatorii și nici că poate interpreta ca rămânând la

dispoziția sa alegerea măsurilor reparatorii prin echivalent, în ipoteza în

care partea a solicitat doar restituirea în natură.

În sensul Legii, măsurile

reparatorii se află într-o succesiune reglementatorie, determinată ca ordine a

incidentei lor, partea nefiind lăsată în puterea entității notificate în a

identifica modalitatea de reparare prin echivalent, ci coborârea în ordinea

statuată prin lege se realizează pe măsura absenței modalităților de reparare

înscrise în text.

Așa stând lucrurile, recurenta nu

poate invoca acordarea de despăgubiri pe motiv că reclamanta a solicitat doar

restituirea în natură ori că cererea de acordare în compensare a unei suprafețe

de teren echivalente ar fi fost formulată de moștenitorul M.I. și nu de

titulara dreptului supus măsurilor reparatorii, deoarece în cazul

imposibilității restituirii în natură a bunului expropriat, recurenta trebuia

să procedeze la identificarea bunurilor ce trebuie acordate în compensare și nu

la măsura reparatorie a despăgubirilor bănești.

Procedând în acest mod, recurenta a

înfrânt dispozițiile legale în materie, alegând arbitrar modalitatea de

reparație.

Or, în mod corect instanța a

procedat la statuarea reparației concrete și efective, prin intermediul măsurii

compensării cu alt teren, deoarece aceasta era posibilă la epoca emiterii

dispoziției conform înscrisurilor depuse la dosar, și există acceptul moștenitorilor

persoanei îndreptățite, instanța neintruzionându-se în competența entității

investite cu soluționarea notificării, ci a dat semnificația juridică

corespunzătoare dispozițiilor legale care obligă la respectarea ordinii de

preferință a măsurilor reparatorii, în ipoteza în care acordarea măsurilor

compensatorii este posibilă, acordarea acestei măsuri nefiind o opțiune a

entității notificate și nici un drept discreționar al său.

Prin urmare, recurenta nu putea

refuza în ipoteza de față acordarea măsurilor comparatorii pe motiv că are o

competență exclusivă în a le acorda, deoarece competența sa se limitează la

identificarea acestor măsuri și la stabilirea consimțământului persoanei

îndreptățite, luarea măsurilor fiind obligatorie și nu facultativă.

Față de cele reținute, instanța

urmează a respinge recursul, în temeiul art. 312 C. proc. civ., calificând în

prealabil criticile aduse deciziei recurate ca aparținând pct. 9 al art. 304 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

Primarul Municipiului Lugoj împotriva deciziei nr. 259 din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2010.