ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1606/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 august 2011 pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 6051/30/2011, reclamanta Asociația Handicapaților Fizic L. a solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului Lugoj prin Primar, Consiliul Local al municipiului Lugoj, prin Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, Instituția Prefectului județului Timiș, prin Prefect, și V.A., anularea dispoziției din 21 iulie 2011 de modificare și completare a dispoziției din 9 aprilie 2009 emisă de Primarul municipiului Lugoj și, implicit anularea dispoziției din 9 aprilie 2009 privind restituirea în natură, către pârâtul V.A., a imobilului construcție și teren situat în municipiul Lugoj, str. S.; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului V.A.

la restituirea sumei totale ce reprezintă investițiile efectuate de către reclamantă, actualizată cu rata inflației și dobânzile legale aferente acestei sume, de la data prezentei și până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată. În motivare, reclamanta a arătat că imobilul în litigiu i-a fost atribuit în administrare prin decizia din 29 mai 1991 a Primăriei municipiului Lugoj, în perioada 1995-1998 construcția inițială fiind extinsă cu mai multe corpuri de clădire.

Prin dispoziția din 9 aprilie 2009 s-a dispus restituirea în natură a imobilului către pârâtul V.A., fără a se specifica însă numărul topografic al imobilului ce urmează a fi restituit și fără a ține cont de investițiile efectuate de către reclamantă, de schimbarea profilului structural al imobilului cu efectuarea unor noi construcții ce schimbă cu peste 60% profilul imobilului inițial, aceasta fiind urmată apoi de dispoziția din 21 iulie 2011. Prin sentința nr. 1239 din 26 aprilie 2012, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea, a anulat dispozițiile din 9 aprilie 2009 și din 21 iulie 2011 emise de Primarul municipiului Lugoj, respingând celelalte solicitări ale reclamantei.

Tribunalul a reținut că excepțiile invocate de pârâții Primăria municipiului Lugoj, prin Primar și Consiliul Local al municipiului Lugoj privind lipsa calității procesuale pasive și acelea invocate de pârâtul V.A., privind inadmisibilitatea, respectiv, tardivitatea precizării la acțiune, au fost rezolvate prin încheierea interlocutorie din data de 8 martie 2012, motiv pentru care instanța nu a mai revenit asupra lor.

Asupra incidentului procedural supus din oficiu dezbaterii contradictorii a părților la termenul de judecată din 19 aprilie 2012, privind posibilitatea revocării de către Primar a dispoziției inițiale emise în favoarea pârâtului V.A., tribunalul a reținut că prin dispoziția din 9 iunie 2003 emisă de Primarul municipiului Lugoj s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent notificatorului, apreciindu-se că imobilului solicitat a fi retrocedat, situat în Lugoj, str. S., compus din casă și teren în suprafață de 4.748 mp, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, neputând fi restituit în natură. Dispoziția menționată a intrat în circuitul civil la data comunicării acesteia petiționarului-notificat, context în care nu mai putea fi revocată, singura posibilitate fiind cea a atacării ei cu contestație în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cale de atac de care însă pârâtul V.A.

nu a înțeles să uzeze. Singura dispoziție emisă în condițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 care poate fi revocată până la data înscrierii ei în cartea funciară este cea prin care se dispune restituirea în natură a imobilului solicitat, ceea ce nu este însă cazul în speță, întrucât prin dispoziția arătată s-au propus măsuri reparatorii în echivalent, pârâților învestiți cu soluționarea notificării nemaifiindu-le îngăduit să revoce cea dintâi dispoziție prin alte ulterioare.

Prima instanță a mai reținut că, în ceea ce privește imobilele ce se circumscriau sferei de aplicare a art. 16 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul, prin art. II al Legii nr. 247/2005, a înțeles să reglementeze o cale de atac specială, prin derogare de la imperativul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care persoanele îndreptățite să solicite restituirea în natură a imobilelor, pentru care, anterior, se propusese acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, instituind însă și un termen de prescripție special de un an de la data intrării în vigoare a legii. Cum pârâtul V.A. nu a înțeles să uzeze de calea de atac specială, în termenul de prescripție impus de norma legală menționată anterior, rezultă că dispoziția din 9 iunie 2003 s-a consolidat definitiv, iar dispozițiile ulterioare, din 9 aprilie 2009 și, respectiv, din 21 iulie 2011, sunt nelegale.

Prin decizia nr. 154 din 26 septembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara a respins apelurile pârâților V.A., Primăria municipiului Lugoj, Consiliul Local al municipiului Lugoj, împotriva sentinței sus arătate, obligând pârâții apelanți la plata către reclamanta-intimată Asociația Handicapaților Fizic L., a sumei de 500 RON cheltuieli de judecată în apel. În motivarea decizie sale, instanța de apel a validat integral raționamentul primei instanțe, reținând că situația juridică a speței se înscrie în ipoteza normei art. II alin. (1) din Legea nr. 247/2005, a cărei incidență a fost corect apreciată de către judecătorul fondului, fiind vorba despre o dispoziție emisă în procedura Legii nr. 10/2001, până la intrarea în vigoarea a Legii nr. 247/2005, și nevalorificată, în condițiile în care pârâtul V.A.

nu a înțeles să uzeze de calea specială de atac. Odată intrată în circuitul civil, prin comunicare către beneficiar, dispoziția s-a consolidat definitiv, aceasta nemaiputând fi revocată prin dispozițiile ulterioare ce au fost contestate de către reclamantă. Prin decizia nr. 2117 din 10 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile pârâților V.A., Primăria municipiului Lugoj și Consiliul Local al municipiului Lugoj împotriva deciziei anterior menționate, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe pentru rejudecare. În considerentele deciziei de casare, instanța supremă a reținut că instanța de apel nu a dezbătut chestiunea tardivității cererii completatoare invocată de pârâtul V.A., ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibil controlul judiciar de către instanța de recurs.

S-a mai reținut că, în cazul în care se va considera că modificarea este în termen, se va verifica în ce măsură era necesară formularea contestației în temeiul art. II din Legea nr. 247/2005, raportat la faptul că acest act normativ permite Comisiei Centrale să propună restituirea în natură a imobilului, context în care se va analiza dacă bunul poate fi restituit și de unitatea deținătoare, urmând a se avea în vedere că verificarea temeiniciei acțiunii în nulitatea unei dispoziții emise în procedura legii speciale formulată de un terț presupune analiza cauzelor de nulitate ale unui asemenea act, care, odată intrat în circuitul civil, devine un act juridic civil supus cazurilor și condițiilor de nulitate prevăzute de dreptul comun, iar nu a celor de revocare prevăzute de jurisdicția administrativă.

Prin urmare, pornind de la această premisă, instanțele sunt datoare să verifice dacă la emiterea dispoziției au fost respectate dispozițiile Legii nr. 10/2001. În speță, reclamanta pretinde că a edificat un pavilion care a fost greșit restituit în natură, odată cu terenul. Pentru a se stabili dacă măsura restituirii în natură s-a realizat în mod legal, trebuie verificate condițiile impuse de art. 19 din Legea nr. 10/2001, care dispun că nu se pot restitui în natură construcțiile cărora, prin transformările suferite, în raport cu forma inițială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte materiale, ce reprezintă peste 100% raportat la aria desfășurată existentă la data preluării (etajări și/sau adăugări de corpuri noi pe orizontală).

În raport de aceste dispoziții este necesar a se stabili regimul juridic actual al construcției, printr-o expertiză tehnică de specialitate și, în funcție de concluziile acesteia, să se verifice dacă reclamanta justifică, sau nu, un interes în promovarea acțiunii în nulitate, aceasta, bineînțeles, cu condiția ca, în măsura în care se va constata că motivul de apel necercetat, prioritar în analiză, raportat la aspectele procesuale pe care le pune în discuție, nu este fondat. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 6051/30/2011*. Prin decizia nr. 158/A din 24 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondate, apelurile pârâților, pe care i-a obligat la plata, către intimata-reclamantă, a sumei de 562,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin cererea inițială reclamanta a solicitat, printre altele, anularea dispoziției din 2011, de modificare și completare a dispoziției din 2009 emisă de Primarul municipiului Lugoj și, implicit, anularea acestei din urmă dispoziții. Prin înscrisul numit „precizare de acțiune” depus la termenul de judecată din 9 ianuarie 2012, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute (de drept comun) a prevederilor pct. 1 art. I și pct. IV art. 4 din dispoziția din 2011, de modificare și completare a dispoziției din 2009, ambele emise de Primarul municipiului Lugoj, privind restituirea în natură a imobilului construcție și teren situat în Municipiul Lugoj, str. S. și, implicit, a procesului-verbal de predare-primire ce s-a încheiat sau se va încheia.

Conform art. 132 alin. (1) raportat la art. 134 C. proc. civ., cererea de întregire sau modificare a cererii de chemare în judecată poate fi făcută până la prima zi de înfățișare, adică acel termen la care părțile legal citate pot pune concluzii. În speță, prima zi de înfățișare a fost 7 noiembrie 2011, astfel încât precizarea de acțiune apare ca fiind tardiv formulată. Însă, la termenul de judecată din 8 martie 2012, prima instanță a pus în discuția părților din oficiu, aspectul privind revocarea de către Primarul municipiului Lugoj a dispoziției din 2003, precum și incidența dispozițiilor art. II din Legea nr. 247/2005 neîncorporate Legii nr. 10/2001, raportat la împrejurarea că imobilul a fost circumscris sferei de incidență a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanță a admis în parte cererea reclamantei, în formularea inițială, având în vedere împrejurările de drept supuse dezbaterii contradictorii a părților, din oficiu. Prin urmare, tardivitatea precizării de acțiune depuse de reclamantă nu a avut nicio înrâurire asupra soluției pronunțate de tribunal, astfel încât acest motiv de apel a fost apreciat ca neîntemeiat. Instanța de apel a constatat că, deși modificarea de acțiune nu a fost făcută în termen, și întrucât soluția tribunalului a admis în parte acțiunea reclamantei, așa cum a fost formulată inițial, în baza dispozițiilor legale și aspectelor de drept puse în discuție din oficiu, s-a arătat că este necesară verificarea sentinței din punctele de vedere stabilite de dispoziția de casare.

Referitor la competența Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor de a propune restituirea în natură a imobilului, instanța de apel a constatat că în mod legal a reținut tribunalul că aceasta nu înseamnă că Primarul emitent al deciziei, după comunicarea acesteia către notificator, mai are posibilitatea să o revoce, legea prevăzând în mod expres modalitatea în care poate avea loc cenzura legalității acestei dispoziții, respectiv conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în prezent, conform art. 17 din Legea nr. 165/2013, Comisia Națională validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii).

Dispoziția necontestată de titularul notificării conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sau de către prefect în cadrul controlului de legalitate devine definitivă și conferă notificatorului o „speranță legitimă”, respectiv, „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, constând în dreptul de creanță cu privire la imobilul imposibil de restituit în natură. Conform reglementării instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, după comunicarea dispoziției împreună cu dosarul aferent notificării Comisiei Centrale de Despăgubiri numai aceasta din urmă putea cenzura dispoziția emisă de primar.

Elementele dispoziției emise de Primar prin care s-a stabilit calitatea notificatorului de proprietar al bunului notificat, caracterul abuziv al privării de proprietate, identificarea imobilului și compunerea acestuia la momentul preluării puteau fi supuse controlului de legalitate al prefectului conform Legii nr. 554/2004, caz în care procedura de transmitere a dosarului de despăgubiri către Secretariatul Comisiei Centrale se suspenda până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești (art. 16.9 din Normele de aplicare a Legii nr. 247/2005). Intrând în circuitul civil, revocarea ulterioară a dispoziției din 2003 nu se mai putea realiza pe cale administrativă de către entitatea emitentă, iar emiterea unor noi dispoziții care să soluționeze aceeași notificare și pentru aceleași imobile, este nelegală.

Natura actului este de act juridic civil, astfel încât putea fi supus cenzurii instanței judecătorești sub aspectul condițiilor de valabilitate, în situația în care, se aprecia că la emiterea lui au fost nesocotite dispoziții legale. Referitor la verificarea împrejurării dacă la emiterea dispoziției au fost respectate dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum s-a dispus prin decizia de casare, instanța de apel a constatat că tocmai dispozițiile legale mai sus arătate nu au fost respectate prin emiterea dispozițiilor care fac obiectul judecății, acestea soluționând aceeași notificare deja rezolvată prin dispoziția din 2003, care însă nu a fost atacată în termenul prevăzut de lege de notificator.

Prin urmare au fost încălcate textele de lege care reglementează competențele instituțiilor în soluționarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât în mod corect tribunalul a constatat că sunt nelegale din acest punct de vedere cele două dispoziții atacate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții V.A., Primăria municipiului Lugoj, prin primar, Consiliul local al municipiului Lugoj. 1. Prin recursul declarat de recurentul-pârât V.A. s-a solicitat, în principal, ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 pct. 5 C. proc. civ., să fie casată decizia instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, deoarece aceasta s-a pronunțat pe mai mult decât s-a cerut, lăsând nesoluționat fondul contestației, iar subsidiar, modificarea deciziei și respingerea acțiunii reclamantei.

În motivarea recursului declarat, au fost formulate următoarele critici de nelegalitate: - Soluția pronunțată este nelegală, instanța de apel rămânând în pronunțare pe excepția invocată din oficiu, fără a administra probe în ceea ce privește fondul cauzei, fără ca părțile să pună concluzii pe fond și fără a fi avute în vedere toate dispozițiile deciziei de casare.

Referitor la dispoziția din 9 iunie 2003, obiect al excepției invocate din oficiu de către instanță, arată că aceasta a fost dată în soluționarea notificării înregistrate din 12 noiembrie 2003 la Primăria Municipiului Lugoj, având ca obiect restituirea în natură a imobilului în litigiu, și, raportat la noile dispoziții în materie, aceasta nu își mai avea aplicabilitatea, astfel încât s-a dispus resoluționarea dosarului administrativ potrivit noilor reglementări, fiind, astfel, emisă dispoziția din 9 aprilie 2009 privind restituirea în natură a imobilului alcătuit din construcție și teren intravilan în suprafață de 7419 mp. Potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, dacă actul nu mai poate fi revocat pentru că a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice.

Per a contrario, rezultă că autoritatea publică își poate revoca actul emis nelegal dacă acesta nu a intrat în circuitul civil și nu a produs efecte juridice, așa cum este cazul în speță. Dispoziția din 9 iunie 2003 nu a intrat în circuitul civil până la emiterea dispoziției din 9 aprilie 2009, întrucât până la data de 9 aprilie 2009 nu a existat vreun act sau fapt care să ducă la nașterea, modificarea sau stingerea raportului juridic. Intrarea în circuitul civil se face prin publicitate imobiliară, vânzare-cumpărare, așa cum, de altfel, precizează pct. 25.7 din H.G. nr. 250/2007 pentru cazul dispoziției de restituire în natură.

În același sens sunt și prevederile art. 27 alin. (2 2 ) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare, rezultând că legiuitorul a înțeles să dea noțiunii de circuit civil un înțeles precis, iar simplul fapt că dispoziția a fost comunicată contestatorului și înaintată către prefectură nu echivalează cu intrarea în circuitul civil în formele prevăzute de lege, sens în care dispoziția din 9 aprilie 2009 a fost emisă în mod legal.

- Instanța de apel nu a analizat toate chestiunile deduse judecății, respectiv, nu s-a pronunțat asupra tardivității cererii reclamantei cu privire la dispoziția din 9 aprilie 2009, astfel cum a fost invocată prin întâmpinarea depusă la termenul din 7 noiembrie 2011 și nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei în promovarea prezentului demers, astfel cum a fost invocată prin completarea la întâmpinare formulată la data de 5 decembrie 2011. - În mod greșit a fost dispusă anularea celor două dispoziții, întrucât dacă s-a considerat că actul respectiv a intrat în circuitul civil era supus cauzelor de nulitate prevăzute de dreptul comun, iar nu a celor de revocare prevăzute de jurisdicția administrativă, astfel că implicit, trebuia analizată și cererea modificatoare depusă ulterior de reclamantă.

Dispoziția de despăgubire a fost emisă în anul 2003, iar legislația privind despăgubirile a fost reglementată în anul 2005, astfel încât respectiva dispoziție nu poate fi asimilată unei dispoziții de restituire în natură și efectelor acesteia. Potrivit instrucțiunilor Instituției Prefectului Timiș referitoare la modul de transmitere și preluare de către Secretariatul Comisiei Centrale a dispozițiilor și notificărilor prin care s-au consemnat sume ce urmează a fi acordate ca despăgubiri în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 se face precizarea că nu vor fi comunicate dosarele în baza cărora s-au emis dispoziții privind oferte de despăgubiri pentru imobilele ce făceau obiectul art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Motivul reținerii la emitent a acestor dosare a fost tocmai acela de a da posibilitate emitentului dispoziției să aplice respectivului dosar prevederile legii noi, în speță, principiul restituirii în natură. Instanța de fond a ignorat astfel prevederile legii speciale, procedând la amânarea dreptului pârâtului ce urma a fi dobândit la finalul etapei administrative de transmitere a dosarului și soluționare de către A.N.R.P. Dacă pârâtul ar fi contestat dispoziția emisă în anul 2003, iar soluția instanței ar fi fost menținută prin hotărâre definitivă și irevocabilă actul contestat, emitentul nu ar mai fi avut dreptul să procedeze la modificarea actului administrativ.

Recurentul-pârât mai arată că nu a contestat dispoziția din 9 aprilie 2009 și a beneficiat de toate drepturile și obligațiile în ceea ce privește acest act administrativ, iar cea de-a doua dispoziție, și anume, din 21 iulie 2011 vine doar ca o îndreptare a situației juridice a terenului aferent, teren ce a fost identificat greșit în prima dispoziție. Recurentul nu a dat o încadrare legală criticilor sale de recurs și a solicitat judecarea cauzei în lipsă. 2. Recurenții-pârâți Primăria municipiului Lugoj, prin Primar, și Consiliul local al municipiului Lugoj au criticat pentru nelegalitate decizie atacată, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc.

civ., susținând următoarele critici: - În mod greșit au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a acestor instituții în prezenta cauză, raportat la dispozițiile Legii nr. 215/2001, potrivit cărora consiliul local este o autoritate deliberativă fără personalitate juridică, putând sta în justiție doar în litigiile ce vizează actele administrative ale acestuia, iar primăria este doar o denumire dată unei structuri funcționale cu activitate permanentă alcătuită din primar, viceprimar, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului, astfel încât nu are personalitate juridică și nici calitate procesuală, pasivă sau activă, în nicio situație.

Față de cele arătate se impunea admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a celor două entități, cu consecința respingerii ca atare a acțiunii. - Anulând dispoziția emisă în anul 2009, prin care doar s-a reconsiderat situația imobilelor ce puteau fi restituite în natură, instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), întrucât reclamanții au solicitat anularea dispoziției din 2011 și doar implicit a dispoziției din 2009, aceștia fiind în eroare cu privire la incidența în cauză a principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis care nu își găsește aplicabilitatea, dispoziția emisă în 2009 neputând fi anulată ca fiind un act subsecvent actului principal.

În plus, Legea nr. 10/2001 nu a prevăzut posibilitatea terților de a contesta dispoziția de restituire în natură. În mod greșit instanța de apel a apreciat că tardivitatea precizării de acțiune nu a avut nicio înrârurire asupra soluției pronunțată de prima instanță, întrucât aceasta a pus în discuția părților din oficiu aspectul privind revocarea dispoziției din 2003 precum și incidența dispozițiilor art. II din Legea nr. 247/2005 neîncorporate Legii nr. 10/2001. Așa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta și-a întemeiat acțiunea formulată la 22 august 2011 pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar precizarea la acțiune formulată la 5 decembrie 2011, pe dispozițiile art. 8 și urm. din Legea nr. 554/2004 actualizată.

Excepția ridicată a primit o soluționare greșită de către ambele instanțe, întrucât cererea de precizare a cadrului procesual, practic, de modificare a acestuia, a fost formulată după prima zi de înfățișare. Nelegalitatea soluției recurate constă în faptul că deși instanțele apreciază că dispoziția din 2003 nu putea fi revocată ca urmare a intrării sale în circuitul civil, dispun totuși anularea dispoziției din 2009 prin care s-a dispus restituirea în natură (care a produs efecte și a fost înscrisă în cartea funciară), în situația în care reclamanta nu a uzat de posibilitatea contestării acesteia la momentul comunicării sale. Raportat la această stare de fapt, în lipsa unui capăt expres de anulare a acestei dispoziții, care să fie analizat și prin prisma excepțiilor ce pot fi invocate, respectiv, tardivitatea acestei solicitări, instanțele au acordat mai mult decât s-a cerut.

Și acest recurent a solicitat judecarea cauzei în lipsă. La 26 mai 2014, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. În recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând recursurile declarate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acestea sunt întemeiate în limita în care au invocat nelegalitatea concluziilor instanței de apel în privința nevalabilității celor două dispoziții contestate prin cererea reclamantei, ca acte de revocare a dispoziției din 2003, și nerespectarea de către instanța de rejudecare a dispozițiilor și îndrumărilor obligatorii ale decizie de casare anterioare.

Astfel, prin decizia de recurs nr. 2117 din 10 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost casată decizia instanței de apel, ce validase hotărârea de primă instanță, prin care se reținuse nulitatea dispozițiilor din 9 aprilie 2009 și din 21 iulie 2011 emise Primarul municipiului Lugoj, cu încălcarea limitelor revocabilității actelor administrative individuale, instanța de recurs dând îndrumări instanței de rejudecare (Curtea de Apel Timișoara) să se pronunțe asupra tardivității depunerii „cererii completatoare” depusă de reclamantă și să analizeze dacă bunul imobil în litigiu putea fi restituit și de unitatea deținătoare, dată fiind conjunctura legislativă, motivele legale ce au stat la baza emiterii celor două dispoziții și principiului prevalenței restituirii în natură, reiterat și prin dispozițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005.

În continuarea raționamentului său, instanța de recurs a stabilit că verificarea temeiniciei acțiunii în nulitatea unei dispoziții emise în procedura Legii nr. 10/2001, introdusă de către un terț, presupune analiza cauzelor de nulitate ale unui asemenea act care, odată intrat în circuitul civil, trebuie tratat ca act juridic civil, fiind supus cazurilor și condițiilor de nulitate prevăzute de dreptul comun, iar nu a celor de revocare prevăzute de jurisdicția administrativă.

Stabilind că aceasta este premisa de soluționare și a litigiului pendinte, declanșat la inițiativa terțului ce a invocat o vătămare a drepturilor și intereselor proprii deținute în legătură cu imobilul a cărui restituire în natură a fost dispusă prin cele două dispoziții contestate, instanța de casare a mai reținut că „instanțele sunt datoare să verifice dacă, la emiterea dispoziției au fost respectate dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001” în raport de cele invocate prin cererea de chemare în judecată, susținerile reclamantei circumscriind litigiul condițiilor impuse de art. 19 din Legea nr. 10/2001.

În acest sens, pentru verificarea susținerilor reclamantei și a respectării acestor prevederi legale la emiterea dispozițiilor, s-a indicat că este necesar a se stabili regimul juridic actual al construcției pe baza unei expertize tehnice de specialitate, în funcție de concluziile căreia se va verifica dacă reclamanta justifică sau nu un interes în promovarea acțiunii în nulitate.

Doar în mod aparent conformându-se deciziei de casare, instanța de rejudecare a stabilit că „cererea precizatoare” depusă de reclamantă la data de 9 ianuarie 2012 în fața primei instanțe, deși a fost formulată cu depășirea primei zile de înfățișare, moment procesual consumat la 7 noiembrie 2011, nu a avut nicio înrâurire asupra soluției adoptate în cauză de către prima instanță, care, la termenul de judecată din 8 martie 2012, a pus în discuția părților, din oficiu, aspectul posibilității legale a Primarului Municipiului Lugoj de revocare a dispoziției inițiale din 2003 și, pe baza acestui incident a admis în parte acțiunea reclamantei, în formularea sa inițială.

În continuare, instanța de rejudecare, pretinzând că dă curs îndrumărilor din decizia de casare, a verificat în ce măsură era necesară formularea contestației la dispoziția din 2003 în temeiul art. II din Legea nr. 247/2005 de către beneficiarul acesteia, apelantul-pârât V.A., urmând să aibă în vedere că, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție, verificarea temeiniciei acțiunii în nulitatea unei dispoziții emise în procedura Legii speciale nr. 10/2001 formulată de un terț, presupune analiza cauzelor de nulitate ale unui asemenea act.

Cu toate acestea, instanța de rejudecare a persistat în analiza chestiunii privitoare la posibilitatea Primarului municipiului Lugoj de a-și revoca dispoziția inițială din 2003 emisă în soluționarea notificării pârâtului V.A., concluzionând, ca și cu ocazia analizei efectuate în cea dintâi etapă procesuală de soluționare a cauzei, că, dat fiind cadrul normativ creat prin dispozițiile art. II din Legea nr. 247/2005 și cele ale art. 16 din titlul VII al aceleiași legi, revocarea ulterioară a dispoziției din 2003 nu se mai putea realiza pe cale administrativă de către entitatea emitentă, odată ce acest act a intrat în circuitul civil prin comunicarea către beneficiar. Astfel fiind, emiterea unor noi dispoziții care să soluționeze aceeași notificare și pentru aceleași imobile, este nelegală.

Instanța de rejudecare a considerat că în acest fel a dat curs îndrumării deciziei de casare care impunea verificarea împrejurării dacă la emiterea dispozițiilor contestate au fost respectate dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, stabilind că tocmai dispozițiile legale anterior evocate nu au fost respectate. Modul în care curtea de apel a soluționat apelurile declarate de pârâți, în rejudecarea litigiului, este, pe de o greșit, iar , pe de altă parte, dovedește o nesocotire a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în raport de îndrumările deciziei de casare anterioare.

Soluția instanței de apel este, în primul rând greșită, întrucât denotă o interpretare rigidă a dispozițiilor Legii nr. 247/2005, în raport de conținutul cărora a analizat posibilitatea primarului de a emite el însuși dispoziția de restituire în natură, în aplicarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 în noul lor conținut (dobândit în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005), instanța de rejudecare scăpând din vedere faptul că rațiunea principiului revocabilității actelor administrative individuale până la momentul intrării lor în circuitul civil se regăsește în nevoia de protecție a securității juridice și a încrederii legitime a particularilor în stabilitatea raporturilor juridice, fiind destinată să-i protejeze (în primul rând) pe beneficiarii acestor acte de prerogativa administrației de a uza oricând de facultatea retragerii unor drepturi ce le-au fost acordate.

Astfel fiind, instanța de apel a omis în analiza sa, tocmai particularitatea cauzei, anume că măsura revocării dispoziției din 2003 de către Primarul municipiului Lugoj a fost făcută în folosul beneficiarului actului, putându-se considera că a avut acordul său implicit, situații în care, este de principiu agreat că obligația administrației de a respecta drepturile dobândite de particulari nu mai subzistă dacă ei înșiși renunță la acestea sau, în orice alt mod, își dau acordul în acest sens.

Prin urmare, aplicarea regulii irevocabilității actelor administrative individuale dincolo de momentul intrării lor în circuitul civil, menit să îi pună la adăpost pe beneficiarii actelor administrative de puterea discreționară a administrației, nu putea fi folosit, așa cum au făcut-o instanțele de fond, în detrimentul chiar a beneficiarului actului individual, căruia autoritatea administrativă a înțeles să-i acorde drepturi mai largi, favorabile, în acord cu noua legislație reparatorie.

Separat de aceasta, modul de abordare a cauzei în rejudecare, care este unul și același cu cel infirmat deja prin decizia de casare, denotă că, în realitate, instanța de apel a nesocotit îndrumările deciziei de recurs, care, calificând dispozițiile contestate ca fiind acte juridice civile, a stabilit că acestea devin supuse „cazurilor și condițiilor de nulitate prevăzute de dreptul comun, iar nu celor de revocare prevăzute de jurisdicția administrativă” și că, astfel fiind, instanțele sunt datoare să verifice respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 la emiterea dispozițiilor însă în raport de cele afirmate prin cererea de chemare în judecată, respectiv în raport de condițiile impuse de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, împrejurare ce reclama efectuarea unei expertize tehnice de specialitate în raport de ale cărei concluzii urma să se determine dacă reclamanta justifica sau nu un interes în promovarea acțiunii în nulitate.

Înalta Curte mai reține că, sub aparența verificării respectării dispozițiilor Legii nr. 10/2001 la emiterea dispozițiilor contestate, în realitate, fiind verificată respectarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005, instanța de rejudecare a supus analizei cele două acte juridice, pe care le-a tratat nu cum a dispus decizia de casare, respectiv ca acte juridice civile, ci ca acte administrative, cercetându-le legalitatea prin observarea respectării unui principiu specific dreptului administrativ, cel al revocabilității actelor administrative.

Întrucât revocarea constituie operațiunea prin care administrația retrage din ordinea juridică un act pe care l-a emis anterior, aceasta având natura juridică a unui act administrativ contrar (celui inițial), se dovedește că, în analiza sa, curtea de apel nu a supus verificării legalității cele două dispoziții în raport de cazurile și condițiile de nulitate prevăzute de dreptul comun, ci în raport de principii specifice actelor administrative, apreciind că acestea nu mai puteau fi emise ulterior comunicării către beneficiarul V.A. a dispoziției din 2003, dată fiind intrarea acesteia în circuitul civil.

Or, o astfel de judecată se dovedește a fi contrară îndrumărilor din decizia de casare, concluzia greșită a instanței de apel asupra problemei de drept examinată împiedicând-o pe aceasta de a cerceta fondul pricinii și de a răspunde obiectivului trasat prin decizia de recurs, respectiv verificarea „respectării dispozițiilor Legii speciale nr. 10/2001” în raport de cele invocate prin cererea de chemare în judecată. Reținând și că instanța de apel a apreciat corect asupra tardivității „cererii precizatoare” a reclamantei, urmează ca la rejudecare, instanța de trimitere să se raporteze la cauzele și motivele de nulitate invocate de reclamantă prin cererea sa de chemare în judecată, pe care le va analiza în raport de îndrumările conținute în decizia de recurs nr. 2117 din 10 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru aceste considerente și în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursurile declarate și va casa decizia instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Primăria Municipiului Lugoj, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Lugoj și de pârâtul V.A. împotriva deciziei nr. 158/A din 24 octombrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2014.