ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1606/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1606/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22

august 2011 pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 6051/30/2011, reclamanta

Asociația Handicapaților Fizic L. a solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului Lugoj prin Primar,

Consiliul Local al municipiului Lugoj, prin Comisia Locală de aplicare a Legii

nr. 10/2001, Instituția Prefectului județului Timiș, prin Prefect, și V.A.,

anularea dispoziției din 21 iulie 2011 de modificare și completare a

dispoziției din 9 aprilie 2009 emisă de Primarul municipiului Lugoj și, implicit

anularea dispoziției din 9 aprilie 2009 privind restituirea în natură, către

pârâtul V.A., a imobilului construcție și teren situat în municipiul Lugoj,

str. S.; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului V.A. la restituirea

sumei totale ce reprezintă investițiile efectuate de către reclamantă,

actualizată cu rata inflației și dobânzile legale aferente acestei sume, de la

data prezentei și până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În motivare,

reclamanta a arătat că imobilul în litigiu i-a fost atribuit în administrare

prin decizia din 29 mai 1991 a Primăriei municipiului Lugoj, în perioada

1995-1998 construcția inițială fiind extinsă cu mai multe corpuri de clădire.

Prin dispoziția din 9

aprilie 2009 s-a dispus restituirea în natură a imobilului către pârâtul V.A.,

fără a se specifica însă numărul topografic al imobilului ce urmează a fi

restituit și fără a ține cont de investițiile efectuate de către reclamantă, de

schimbarea profilului structural al imobilului cu efectuarea unor noi

construcții ce schimbă cu peste 60% profilul imobilului inițial, aceasta fiind

urmată apoi de dispoziția din 21 iulie 2011.

Prin

sentința nr. 1239 din

26 aprilie 2012, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea, a anulat dispozițiile

din 9 aprilie 2009 și din 21 iulie 2011 emise de Primarul municipiului Lugoj, respingând

celelalte solicitări ale reclamantei.

Tribunalul a reținut că

excepțiile invocate de pârâții Primăria municipiului Lugoj, prin Primar și Consiliul

Local al municipiului Lugoj privind lipsa calității procesuale pasive și acelea

invocate de pârâtul V.A., privind inadmisibilitatea, respectiv, tardivitatea precizării

la acțiune, au fost rezolvate prin încheierea interlocutorie din data de 8 martie

2012, motiv pentru care instanța nu a mai revenit asupra lor.

Asupra incidentului procedural

supus din oficiu dezbaterii contradictorii a părților la termenul de judecată din

19 aprilie 2012, privind posibilitatea revocării de către Primar a dispoziției inițiale

emise în favoarea pârâtului V.A., tribunalul a reținut că prin dispoziția din 9

iunie 2003 emisă de Primarul municipiului Lugoj s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent notificatorului, apreciindu-se că imobilului solicitat a fi retrocedat,

situat în Lugoj, str. S., compus din casă și teren în suprafață de 4.748 mp, îi

sunt aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, neputând fi restituit

în natură.

Dispoziția menționată

a intrat în circuitul civil la data comunicării acesteia petiționarului-notificat,

context în care nu mai putea fi revocată, singura posibilitate fiind cea a atacării

ei cu contestație în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cale de atac de care

însă pârâtul V.A. nu a înțeles să uzeze.

Singura dispoziție emisă

în condițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 care poate fi revocată până la data

înscrierii ei în cartea funciară este cea prin care se dispune restituirea în natură

a imobilului solicitat, ceea ce nu este însă cazul în speță, întrucât prin dispoziția

arătată s-au propus măsuri reparatorii în echivalent, pârâților învestiți cu soluționarea

notificării nemaifiindu-le îngăduit să revoce cea dintâi dispoziție prin alte ulterioare.

Prima instanță a mai reținut

că, în ceea ce privește imobilele ce se circumscriau sferei de aplicare a art. 16

din Legea nr. 10/2001, legiuitorul, prin art. II al Legii nr. 247/2005, a înțeles

să reglementeze o cale de atac specială, prin derogare de la imperativul art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care persoanele îndreptățite să solicite restituirea

în natură a imobilelor, pentru care, anterior, se propusese acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, instituind însă și un termen de prescripție special de

un an de la data intrării în vigoare a legii.

Cum pârâtul V.A. nu a

înțeles să uzeze de calea de atac specială, în termenul de prescripție impus de

norma legală menționată anterior, rezultă că dispoziția din 9 iunie 2003 s-a consolidat

definitiv, iar dispozițiile ulterioare, din 9 aprilie 2009 și, respectiv, din

21 iulie 2011, sunt nelegale.

Prin decizia

nr. 154 din 26 septembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara a respins

apelurile pârâților V.A.,

Primăria municipiului Lugoj, Consiliul Local al municipiului Lugoj, împotriva sentinței

sus arătate, obligând pârâții apelanți la plata către reclamanta-intimată Asociația

Handicapaților Fizic L., a sumei de 500 RON cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea decizie sale,

instanța de apel a validat integral raționamentul primei instanțe, reținând că situația

juridică a speței se înscrie în ipoteza normei art. II alin. (1) din Legea nr.

247/2005, a cărei incidență a fost corect apreciată de către judecătorul fondului,

fiind vorba despre o dispoziție emisă în procedura Legii nr. 10/2001, până la intrarea

în vigoarea a Legii nr. 247/2005, și nevalorificată, în condițiile în care pârâtul

V.A. nu a înțeles să uzeze de calea specială de atac. Odată intrată în circuitul

civil, prin comunicare către beneficiar, dispoziția s-a consolidat definitiv, aceasta

nemaiputând fi revocată prin dispozițiile ulterioare ce au fost contestate de către

reclamantă.

Prin decizia nr. 2117

din 10 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile pârâților

V.A., Primăria municipiului Lugoj și Consiliul Local al municipiului Lugoj împotriva

deciziei anterior menționate, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare

aceleiași instanțe pentru rejudecare.

În considerentele deciziei

de casare, instanța supremă a reținut că instanța de apel nu a dezbătut chestiunea

tardivității cererii completatoare invocată de pârâtul V.A., ceea ce echivalează

cu o necercetare a fondului, care face imposibil controlul judiciar de către instanța

de recurs.

S-a mai reținut că, în

cazul în care se va considera că modificarea este în termen, se va verifica în ce

măsură era necesară formularea contestației în temeiul art. II din Legea nr. 247/2005,

raportat la faptul că acest act normativ permite Comisiei Centrale să propună restituirea

în natură a imobilului, context în care se va analiza dacă bunul poate fi restituit

și de unitatea deținătoare, urmând a se avea în vedere că verificarea temeiniciei

acțiunii în nulitatea unei dispoziții emise în procedura legii speciale formulată

de un terț presupune analiza cauzelor de nulitate ale unui asemenea act, care, odată

intrat în circuitul civil, devine un act juridic civil supus cazurilor și condițiilor

de nulitate prevăzute de dreptul comun, iar nu a celor de revocare prevăzute de

jurisdicția administrativă.

Prin urmare, pornind de

la această premisă, instanțele sunt datoare să verifice dacă la emiterea dispoziției

au fost respectate dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În speță, reclamanta pretinde

că a edificat un pavilion care a fost greșit restituit în natură, odată cu terenul.

Pentru a se stabili dacă măsura restituirii în natură s-a realizat în mod legal,

trebuie verificate condițiile impuse de art. 19 din Legea nr. 10/2001, care dispun

că nu se pot restitui în natură construcțiile cărora, prin transformările suferite,

în raport cu forma inițială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din

alte materiale, ce reprezintă peste 100% raportat la aria desfășurată existentă

la data preluării (etajări și/sau adăugări de corpuri noi pe orizontală). În raport

de aceste dispoziții este necesar a se stabili regimul juridic actual al construcției,

printr-o expertiză tehnică de specialitate și, în funcție de concluziile acesteia,

să se verifice dacă reclamanta justifică, sau nu, un interes în promovarea acțiunii

în nulitate, aceasta, bineînțeles, cu condiția ca, în măsura în care se va constata

că motivul de apel necercetat, prioritar în analiză, raportat la aspectele procesuale

pe care le pune în discuție, nu este fondat.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 6051/30/2011*.

Prin decizia nr. 158/A

din 24 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondate, apelurile

pârâților, pe care i-a obligat la plata, către intimata-reclamantă, a sumei de 562,7

RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că prin cererea inițială reclamanta a solicitat, printre

altele, anularea dispoziției din 2011, de modificare și completare a dispoziției

din 2009 emisă de Primarul municipiului Lugoj și, implicit, anularea acestei din

urmă dispoziții.

Prin înscrisul numit „precizare

de acțiune” depus la termenul de judecată din 9 ianuarie 2012, reclamanta a solicitat

constatarea nulității absolute (de drept comun) a prevederilor pct. 1 art. I și

pct. IV art. 4 din dispoziția din 2011, de modificare și completare a dispoziției

din 2009, ambele emise de Primarul municipiului Lugoj, privind restituirea în natură

a imobilului construcție și teren situat în Municipiul Lugoj, str. S. și, implicit,

a procesului-verbal de predare-primire ce s-a încheiat sau se va încheia.

Conform art. 132

alin. (1) raportat la art. 134 C. proc. civ., cererea de întregire sau modificare

a cererii de chemare în judecată poate fi făcută până la prima zi de înfățișare,

adică acel termen la care părțile legal citate pot pune concluzii. În speță, prima

zi de înfățișare a fost 7 noiembrie 2011, astfel încât precizarea de acțiune apare

ca fiind tardiv formulată.

Însă, la termenul de judecată

din 8 martie 2012, prima instanță a pus în discuția părților din oficiu, aspectul

privind revocarea de către Primarul municipiului Lugoj a dispoziției din 2003, precum

și incidența dispozițiilor art. II din Legea nr. 247/2005 neîncorporate Legii

nr. 10/2001, raportat la împrejurarea că imobilul a fost circumscris sferei de incidență

a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanță a admis

în parte cererea reclamantei, în formularea inițială, având în vedere împrejurările

de drept supuse dezbaterii contradictorii a părților, din oficiu. Prin urmare, tardivitatea

precizării de acțiune depuse de reclamantă nu a avut nicio înrâurire asupra soluției

pronunțate de tribunal, astfel încât acest motiv de apel a fost apreciat ca neîntemeiat.

Instanța de apel a constatat

că, deși modificarea de acțiune nu a fost făcută în termen, și întrucât soluția

tribunalului a admis în parte acțiunea reclamantei, așa cum a fost formulată inițial,

în baza dispozițiilor legale și aspectelor de drept puse în discuție din oficiu,

s-a arătat că este necesară verificarea sentinței din punctele de vedere stabilite

de dispoziția de casare.

Referitor la competența

Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor de a propune restituirea în natură

a imobilului, instanța de apel a constatat că în mod legal a reținut tribunalul

că aceasta nu înseamnă că Primarul emitent al deciziei, după comunicarea acesteia

către notificator, mai are posibilitatea să o revoce, legea prevăzând în mod expres

modalitatea în care poate avea loc cenzura legalității acestei dispoziții, respectiv

conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în prezent, conform art. 17

din Legea nr. 165/2013, Comisia Națională validează/invalidează în tot sau în parte

deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare

de măsuri compensatorii). Dispoziția necontestată de titularul notificării conform

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sau de către prefect în cadrul controlului

de legalitate devine definitivă și conferă notificatorului o „speranță legitimă”,

respectiv, „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, constând în

dreptul de creanță cu privire la imobilul imposibil de restituit în natură. Conform

reglementării instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, după comunicarea

dispoziției împreună cu dosarul aferent notificării Comisiei Centrale de Despăgubiri

numai aceasta din urmă putea cenzura dispoziția emisă de primar. Elementele dispoziției

emise de Primar prin care s-a stabilit calitatea notificatorului de proprietar al

bunului notificat, caracterul abuziv al privării de proprietate, identificarea imobilului

și compunerea acestuia la momentul preluării puteau fi supuse controlului de legalitate

al prefectului conform Legii nr. 554/2004, caz în care procedura de transmitere

a dosarului de despăgubiri către Secretariatul Comisiei Centrale se suspenda până

la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești (art. 16.9 din

Normele de aplicare a Legii nr. 247/2005).

Intrând în circuitul civil,

revocarea ulterioară a dispoziției din 2003 nu se mai putea realiza pe cale administrativă

de către entitatea emitentă, iar emiterea unor noi dispoziții care să soluționeze

aceeași notificare și pentru aceleași imobile, este nelegală. Natura actului este

de act juridic civil, astfel încât putea fi supus cenzurii instanței judecătorești

sub aspectul condițiilor de valabilitate, în situația în care, se aprecia că la

emiterea lui au fost nesocotite dispoziții legale.

Referitor la verificarea

împrejurării dacă la emiterea dispoziției au fost respectate dispozițiile Legii

nr. 10/2001, așa cum s-a dispus prin decizia de casare, instanța de apel a constatat

că tocmai dispozițiile legale mai sus arătate nu au fost respectate prin emiterea

dispozițiilor care fac obiectul judecății, acestea soluționând aceeași notificare

deja rezolvată prin dispoziția din 2003, care însă nu a fost atacată în termenul

prevăzut de lege de notificator. Prin urmare au fost încălcate textele de lege care

reglementează competențele instituțiilor în soluționarea notificărilor formulate

în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât în mod corect tribunalul a constatat că

sunt nelegale din acest punct de vedere cele două dispoziții atacate.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâții V.A., Primăria municipiului Lugoj, prin primar, Consiliul

local al municipiului Lugoj.

de recurentul-pârât V.A. s-a solicitat, în principal, ca, în temeiul dispozițiilor

art. 312 pct. 5 C. proc. civ., să fie casată decizia instanței de apel, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței de fond, deoarece aceasta s-a pronunțat pe mai

mult decât s-a cerut, lăsând nesoluționat fondul contestației, iar subsidiar, modificarea

deciziei și respingerea acțiunii reclamantei. În motivarea recursului declarat,

au fost formulate următoarele critici de nelegalitate:

- Soluția pronunțată este

nelegală, instanța de apel rămânând în pronunțare pe excepția invocată din oficiu,

fără a administra probe în ceea ce privește fondul cauzei, fără ca părțile să pună

concluzii pe fond și fără a fi avute în vedere toate dispozițiile deciziei de casare.

Referitor la dispoziția

din 9 iunie 2003, obiect al excepției invocate din oficiu de către instanță, arată

că aceasta a fost dată în soluționarea notificării înregistrate din 12

noiembrie 2003 la Primăria Municipiului Lugoj, având ca obiect restituirea în natură

a imobilului în litigiu, și, raportat la noile dispoziții în materie, aceasta nu

își mai avea aplicabilitatea, astfel încât s-a dispus resoluționarea dosarului administrativ

potrivit noilor reglementări, fiind, astfel, emisă dispoziția din 9 aprilie 2009

privind restituirea în natură a imobilului alcătuit din construcție și teren intravilan

în suprafață de 7419 mp.

Potrivit art. 1 alin.

(6) din Legea nr. 554/2004, autoritatea publică emitentă a unui act administrativ

unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, dacă actul nu

mai poate fi revocat pentru că a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice.

Per a contrario, rezultă că autoritatea publică își poate revoca actul emis nelegal

dacă acesta nu a intrat în circuitul civil și nu a produs efecte juridice, așa cum

este cazul în speță.

Dispoziția din 9

iunie 2003 nu a intrat în circuitul civil până la emiterea dispoziției din 9

aprilie 2009, întrucât până la data de 9 aprilie 2009 nu a existat vreun act sau

fapt care să ducă la nașterea, modificarea sau stingerea raportului juridic.

Intrarea în circuitul

civil se face prin publicitate imobiliară, vânzare-cumpărare, așa cum, de altfel,

precizează pct. 25.7 din H.G. nr. 250/2007 pentru cazul dispoziției de restituire

în natură. În același sens sunt și prevederile art. 27 alin. (2

2

) din

Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare, rezultând că legiuitorul

a înțeles să dea noțiunii de circuit civil un înțeles precis, iar simplul fapt că

dispoziția a fost comunicată contestatorului și înaintată către prefectură nu echivalează

cu intrarea în circuitul civil în formele prevăzute de lege, sens în care dispoziția

din 9 aprilie 2009 a fost emisă în mod legal.

- Instanța de apel nu

a analizat toate chestiunile deduse judecății, respectiv, nu s-a pronunțat asupra

tardivității cererii reclamantei cu privire la dispoziția din 9 aprilie 2009, astfel

cum a fost invocată prin întâmpinarea depusă la termenul din 7 noiembrie 2011 și

nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei

în promovarea prezentului demers, astfel cum a fost invocată prin completarea la

întâmpinare formulată la data de 5 decembrie 2011.

- În mod greșit a fost

dispusă anularea celor două dispoziții, întrucât dacă s-a considerat că actul respectiv

a intrat în circuitul civil era supus cauzelor de nulitate prevăzute de dreptul

comun, iar nu a celor de revocare prevăzute de jurisdicția administrativă, astfel

că implicit, trebuia analizată și cererea modificatoare depusă ulterior de reclamantă.

Dispoziția de despăgubire

a fost emisă în anul 2003, iar legislația privind despăgubirile a fost reglementată

în anul 2005, astfel încât respectiva dispoziție nu poate fi asimilată unei dispoziții

de restituire în natură și efectelor acesteia.

Potrivit instrucțiunilor

Instituției Prefectului Timiș referitoare la modul de transmitere și preluare de

către Secretariatul Comisiei Centrale a dispozițiilor și notificărilor prin care

s-au consemnat sume ce urmează a fi acordate ca despăgubiri în temeiul Titlului

VII al Legii nr. 247/2005 se face precizarea că nu vor fi comunicate dosarele în

baza cărora s-au emis dispoziții privind oferte de despăgubiri pentru imobilele

ce făceau obiectul art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Motivul reținerii la emitent

a acestor dosare a fost tocmai acela de a da posibilitate emitentului dispoziției

să aplice respectivului dosar prevederile legii noi, în speță, principiul restituirii

în natură.

Instanța de fond a ignorat

astfel prevederile legii speciale, procedând la amânarea dreptului pârâtului ce

urma a fi dobândit la finalul etapei administrative de transmitere a dosarului și

soluționare de către A.N.R.P.

Dacă pârâtul ar fi contestat

dispoziția emisă în anul 2003, iar soluția instanței ar fi fost menținută prin hotărâre

definitivă și irevocabilă actul contestat, emitentul nu ar mai fi avut dreptul să

procedeze la modificarea actului administrativ.

Recurentul-pârât mai arată

că nu a contestat dispoziția din 9 aprilie 2009 și a beneficiat de toate drepturile

și obligațiile în ceea ce privește acest act administrativ, iar cea de-a doua dispoziție,

și anume, din 21 iulie 2011 vine doar ca o îndreptare a situației juridice a terenului

aferent, teren ce a fost identificat greșit în prima dispoziție.

Recurentul nu a dat o

încadrare legală criticilor sale de recurs și a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

municipiului Lugoj, prin Primar, și Consiliul local al municipiului Lugoj au criticat

pentru nelegalitate decizie atacată, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6 și

pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele critici:

- În mod greșit au fost

respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a acestor instituții în prezenta

cauză, raportat la dispozițiile Legii nr. 215/2001, potrivit cărora consiliul local

este o autoritate deliberativă fără personalitate juridică, putând sta în justiție

doar în litigiile ce vizează actele administrative ale acestuia, iar primăria este

doar o denumire dată unei structuri funcționale cu activitate permanentă alcătuită

din primar, viceprimar, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul

de specialitate al primarului, astfel încât nu are personalitate juridică și nici

calitate procesuală, pasivă sau activă, în nicio situație.

Față de cele arătate se

impunea admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a celor două

entități, cu consecința respingerii ca atare a acțiunii.

- Anulând dispoziția emisă

în anul 2009, prin care doar s-a reconsiderat situația imobilelor ce puteau fi restituite

în natură, instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a

cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), întrucât reclamanții au solicitat anularea

dispoziției din 2011 și doar implicit a dispoziției din 2009, aceștia fiind în eroare

cu privire la incidența în cauză a principiului resoluto iure dantis resolvitur

ius accipientis care nu își găsește aplicabilitatea, dispoziția emisă în 2009 neputând

fi anulată ca fiind un act subsecvent actului principal. În plus, Legea nr. 10/2001

nu a prevăzut posibilitatea terților de a contesta dispoziția de restituire în natură.

În mod greșit instanța

de apel a apreciat că tardivitatea precizării de acțiune nu a avut nicio înrârurire

asupra soluției pronunțată de prima instanță, întrucât aceasta a pus în discuția

părților din oficiu aspectul privind revocarea dispoziției din 2003 precum și incidența

dispozițiilor art. II din Legea nr. 247/2005 neîncorporate Legii nr. 10/2001.

Așa cum rezultă din actele

dosarului, reclamanta și-a întemeiat acțiunea formulată la 22 august 2011 pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, iar precizarea la acțiune formulată la 5 decembrie 2011, pe dispozițiile

art. 8 și urm. din Legea nr. 554/2004 actualizată.

Excepția ridicată a primit

o soluționare greșită de către ambele instanțe, întrucât cererea de precizare a

cadrului procesual, practic, de modificare a acestuia, a fost formulată după prima

zi de înfățișare.

Nelegalitatea soluției

recurate constă în faptul că deși instanțele apreciază că dispoziția din 2003 nu

putea fi revocată ca urmare a intrării sale în circuitul civil, dispun totuși anularea

dispoziției din 2009 prin care s-a dispus restituirea în natură (care a produs efecte

și a fost înscrisă în cartea funciară), în situația în care reclamanta nu a uzat

de posibilitatea contestării acesteia la momentul comunicării sale.

Raportat la această stare

de fapt, în lipsa unui capăt expres de anulare a acestei dispoziții, care să fie

analizat și prin prisma excepțiilor ce pot fi invocate, respectiv, tardivitatea

acestei solicitări, instanțele au acordat mai mult decât s-a cerut.

Și acest recurent a solicitat

judecarea cauzei în lipsă.

La 26 mai 2014, intimata-reclamantă

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În recurs nu au fost administrate

probe suplimentare.

Analizând recursurile

declarate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acestea sunt întemeiate

în limita în care au invocat nelegalitatea concluziilor instanței de apel în privința

nevalabilității celor două dispoziții contestate prin cererea reclamantei, ca acte

de revocare a dispoziției din 2003, și nerespectarea de către instanța de rejudecare

a dispozițiilor și îndrumărilor obligatorii ale decizie de casare anterioare.

Astfel, prin decizia de

recurs nr. 2117 din 10 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost

casată decizia instanței de apel, ce validase hotărârea de primă instanță, prin

care se reținuse nulitatea dispozițiilor din 9 aprilie 2009 și din 21 iulie 2011

emise Primarul municipiului Lugoj, cu încălcarea limitelor revocabilității actelor

administrative individuale, instanța de recurs dând îndrumări instanței de rejudecare

(Curtea de Apel Timișoara) să se pronunțe asupra tardivității depunerii „cererii

completatoare” depusă de reclamantă și să analizeze dacă bunul imobil în litigiu

putea fi restituit și de unitatea deținătoare, dată fiind conjunctura legislativă,

motivele legale ce au stat la baza emiterii celor două dispoziții și principiului

prevalenței restituirii în natură, reiterat și prin dispozițiile art. 16 din Legea

nr. 247/2005.

În continuarea raționamentului

său, instanța de recurs a stabilit că verificarea temeiniciei acțiunii în nulitatea

unei dispoziții emise în procedura Legii nr. 10/2001, introdusă de către un terț,

presupune analiza cauzelor de nulitate ale unui asemenea act care, odată intrat

în circuitul civil, trebuie tratat ca act juridic civil, fiind supus cazurilor și

condițiilor de nulitate prevăzute de dreptul comun, iar nu a celor de revocare prevăzute

de jurisdicția administrativă.

Stabilind că aceasta este

premisa de soluționare și a litigiului pendinte, declanșat la inițiativa terțului

ce a invocat o vătămare a drepturilor și intereselor proprii deținute în legătură

cu imobilul a cărui restituire în natură a fost dispusă prin cele două dispoziții

contestate, instanța de casare a mai reținut că „instanțele sunt datoare să verifice

dacă, la emiterea dispoziției au fost respectate dispozițiile Legii speciale

nr. 10/2001” în raport de cele invocate prin cererea de chemare în judecată, susținerile

reclamantei circumscriind litigiul condițiilor impuse de art. 19 din Legea nr. 10/2001.

În acest sens, pentru

verificarea susținerilor reclamantei și a respectării acestor prevederi legale la

emiterea dispozițiilor, s-a indicat că este necesar a se stabili regimul juridic

actual al construcției pe baza unei expertize tehnice de specialitate, în funcție

de concluziile căreia se va verifica dacă reclamanta justifică sau nu un interes

în promovarea acțiunii în nulitate.

Doar în mod aparent conformându-se

deciziei de casare, instanța de rejudecare a stabilit că „cererea precizatoare”

depusă de reclamantă la data de 9 ianuarie 2012 în fața primei instanțe, deși a

fost formulată cu depășirea primei zile de înfățișare, moment procesual consumat

la 7 noiembrie 2011, nu a avut nicio înrâurire asupra soluției adoptate în cauză

de către prima instanță, care, la termenul de judecată din 8 martie 2012, a pus

în discuția părților, din oficiu, aspectul posibilității legale a Primarului Municipiului

Lugoj de revocare a dispoziției inițiale din 2003 și, pe baza acestui incident a

admis în parte acțiunea reclamantei, în formularea sa inițială.

În continuare, instanța

de rejudecare, pretinzând că dă curs îndrumărilor din decizia de casare, a verificat

în ce măsură era necesară formularea contestației la dispoziția din 2003 în temeiul

art. II din Legea nr. 247/2005 de către beneficiarul acesteia, apelantul-pârât V.A.,

urmând să aibă în vedere că, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție,

verificarea temeiniciei acțiunii în nulitatea unei dispoziții emise în procedura

Legii speciale nr. 10/2001 formulată de un terț, presupune analiza cauzelor de nulitate

ale unui asemenea act.

Cu toate acestea, instanța

de rejudecare a persistat în analiza chestiunii privitoare la posibilitatea Primarului

municipiului Lugoj de a-și revoca dispoziția inițială din 2003 emisă în soluționarea

notificării pârâtului V.A., concluzionând, ca și cu ocazia analizei efectuate în

cea dintâi etapă procesuală de soluționare a cauzei, că, dat fiind cadrul normativ

creat prin dispozițiile art. II din Legea nr. 247/2005 și cele ale art. 16 din titlul

VII al aceleiași legi, revocarea ulterioară a dispoziției din 2003 nu se mai putea

realiza pe cale administrativă de către entitatea emitentă, odată ce acest act a

intrat în circuitul civil prin comunicarea către beneficiar. Astfel fiind, emiterea

unor noi dispoziții care să soluționeze aceeași notificare și pentru aceleași imobile,

este nelegală.

Instanța de rejudecare

a considerat că în acest fel a dat curs îndrumării deciziei de casare care impunea

verificarea împrejurării dacă la emiterea dispozițiilor contestate au fost respectate

dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, stabilind că tocmai dispozițiile legale

anterior evocate nu au fost respectate.

Modul în care curtea de

apel a soluționat apelurile declarate de pârâți, în rejudecarea litigiului, este,

pe de o greșit, iar , pe de altă parte, dovedește o nesocotire a dispozițiilor

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în raport de îndrumările deciziei de casare anterioare.

Soluția instanței de apel

este, în primul rând greșită, întrucât denotă o interpretare rigidă a dispozițiilor

Legii nr. 247/2005, în raport de conținutul cărora a analizat posibilitatea primarului

de a emite el însuși dispoziția de restituire în natură, în aplicarea dispozițiilor

art. 16 din Legea nr. 10/2001 în noul lor conținut (dobândit în urma modificărilor

aduse prin Legea nr. 247/2005), instanța de rejudecare scăpând din vedere faptul

că rațiunea principiului revocabilității actelor administrative individuale până

la momentul intrării lor în circuitul civil se regăsește în nevoia de protecție

a securității juridice și a încrederii legitime a particularilor în stabilitatea

raporturilor juridice, fiind destinată să-i protejeze (în primul rând) pe beneficiarii

acestor acte de prerogativa administrației de a uza oricând de facultatea retragerii

unor drepturi ce le-au fost acordate.

Astfel fiind, instanța

de apel a omis în analiza sa, tocmai particularitatea cauzei, anume că măsura revocării

dispoziției din 2003 de către Primarul municipiului Lugoj a fost făcută în folosul

beneficiarului actului, putându-se considera că a avut acordul său implicit, situații

în care, este de principiu agreat că obligația administrației de a respecta drepturile

dobândite de particulari nu mai subzistă dacă ei înșiși renunță la acestea sau,

în orice alt mod, își dau acordul în acest sens.

Prin urmare, aplicarea

regulii irevocabilității actelor administrative individuale dincolo de momentul

intrării lor în circuitul civil, menit să îi pună la adăpost pe beneficiarii actelor

administrative de puterea discreționară a administrației, nu putea fi folosit, așa

cum au făcut-o instanțele de fond, în detrimentul chiar a beneficiarului actului

individual, căruia autoritatea administrativă a înțeles să-i acorde drepturi mai

largi, favorabile, în acord cu noua legislație reparatorie.

Separat de aceasta, modul

de abordare a cauzei în rejudecare, care este unul și același cu cel infirmat deja

prin decizia de casare, denotă că, în realitate, instanța de apel a nesocotit îndrumările

deciziei de recurs, care, calificând dispozițiile contestate ca fiind acte juridice

civile, a stabilit că acestea devin supuse „cazurilor și condițiilor de nulitate

prevăzute de dreptul comun, iar nu celor de revocare prevăzute de jurisdicția administrativă”

și că, astfel fiind, instanțele sunt datoare să verifice respectarea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 la emiterea dispozițiilor însă în raport de cele afirmate prin

cererea de chemare în judecată, respectiv în raport de condițiile impuse de dispozițiile

art. 19 din Legea nr. 10/2001, împrejurare ce reclama efectuarea unei expertize

tehnice de specialitate în raport de ale cărei concluzii urma să se determine dacă

reclamanta justifica sau nu un interes în promovarea acțiunii în nulitate.

Înalta Curte mai reține

că, sub aparența verificării respectării dispozițiilor Legii nr. 10/2001 la emiterea

dispozițiilor contestate, în realitate, fiind verificată respectarea dispozițiilor

Legii nr. 247/2005, instanța de rejudecare a supus analizei cele două acte juridice,

pe care le-a tratat nu cum a dispus decizia de casare, respectiv ca acte juridice

civile, ci ca acte administrative, cercetându-le legalitatea prin observarea respectării

unui principiu specific dreptului administrativ, cel al revocabilității actelor

administrative.

Întrucât revocarea constituie

operațiunea prin care administrația retrage din ordinea juridică un act pe care

l-a emis anterior, aceasta având natura juridică a unui act administrativ contrar

(celui inițial), se dovedește că, în analiza sa, curtea de apel nu a supus verificării

legalității cele două dispoziții în raport de cazurile și condițiile de nulitate

prevăzute de dreptul comun, ci în raport de principii specifice actelor administrative,

apreciind că acestea nu mai puteau fi emise ulterior comunicării către beneficiarul

V.A. a dispoziției din 2003, dată fiind intrarea acesteia în circuitul civil.

Or, o astfel de judecată

se dovedește a fi contrară îndrumărilor din decizia de casare, concluzia greșită

a instanței de apel asupra problemei de drept examinată împiedicând-o pe aceasta

de a cerceta fondul pricinii și de a răspunde obiectivului trasat prin decizia de

recurs, respectiv verificarea „respectării dispozițiilor Legii speciale nr. 10/2001”

în raport de cele invocate prin cererea de chemare în judecată.

Reținând și că instanța

de apel a apreciat corect asupra tardivității „cererii precizatoare” a reclamantei,

urmează ca la rejudecare, instanța de trimitere să se raporteze la cauzele și motivele

de nulitate invocate de reclamantă prin cererea sa de chemare în judecată, pe care

le va analiza în raport de îndrumările conținute în decizia de recurs nr. 2117

din 10 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru aceste considerente

și în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

va admite recursurile declarate și va casa decizia instanței de apel cu trimiterea

cauzei spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâții Primăria Municipiului Lugoj, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului

Lugoj și de pârâtul V.A. împotriva deciziei nr. 158/A din 24 octombrie 2013 a Curții

de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 mai 2014.