ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 611/2019

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 22 august 2011, reclamanta Asociația Handicapaților Fizic Lugoj a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Lugoj prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Lugoj prin Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 reprezentată prin Primar, Instituția Prefectului Județului Timiș prin Prefect și A. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța

- să dispună anularea Dispoziției nr. 716 din 21 iulie 2011 de modificare și completare a Dispoziției nr. 859 din 9 aprilie 2009 (ambele emise de Primarul Municipiului Lugoj) privind restituirea în natură a imobilului construcție și teren situat în Municipiul Lugoj, str. x;

- să constate că în mod greșit imobilul a fost retrocedat pârâtului A., acesta nefiind proprietarul de drept al imobilului;

- să constate că reclamanta a construit corpul de clădire numit "Pavilion cazare" și a efectuat lucrări structurale și de adăugire la imobilul inițial;

- să dispună intabularea imobilului "Pavilion cazare" nou construit în favoarea sa.

Reclamanta a solicitat ca, în cazul în care cererea de anulare a celor două dispoziții va fi respinsă, pârâtul A. să fie obligat să îi restituie contravaloarea investițiilor efectuate, actualizată cu rata inflației și dobânzile legale aferente de la data prezentei cereri și până la restituirea efectivă.

La termenul de judecată din data de 9 ianuarie 2012, reclamanta a precizat acțiunea formulată, arătând că solicită:

- constatarea nulității absolute (de drept comun) a prevederilor punct. 1 art. 1 și punct IV art. 4 din Dispoziția nr. 716 din 21 iulie 2011 de modificare și completare a Dispoziției nr. 859 din 9 aprilie 2009 emisă de Primarul Municipiului Lugoj privind restituirea în natură a imobilului construcție și teren situat în municipiul Lugoj, str. x și, implicit, a Procesului-verbal de predare-primire ce s-a încheiat sau se va încheia potrivit punct 1. art. 1 alin. (3) din dispoziția menționată, ca fiind dat cu încălcarea prevederilor legale;

- să se constate că reclamanta a construit corpul de clădire numit "Pavilion cazare" și să se dispună intabularea imobilului nou construit în favoarea reclamantei, dezmembrarea acestui teren din terenul total de 6.654 mp și notarea unui drept de servitute de trecere în favoarea parcelei pe care este situată această construcție

- să se constate că reclamanta a efectuat lucrări structurale și de adăugire la imobilul inițial ce face obiectul punct. 1 art. 1 din Dispoziția nr. 716 din 21 iulie 2011

- să se constate că în mod greșit imobilul descris în punct. 1 art. 1 din Dispoziția nr. 716 din 21 iulie 2011 a fost retrocedat pârâtului A.

- să se constate că patrimoniul reclamantei s-a micșorat cu o valoare echivalentă ca mărime care se regăsește în patrimoniul pârâtului A.

- în subsidiar, în cazul în care cererea de anulare a celor două dispoziții va fi respinsă, pârâtul A. să fie obligat să îi restituie reclamantei contravaloarea investițiilor efectuate, actualizată cu rata inflației și dobânzile legale aferente de la data prezentei cereri și până la restituirea efectivă.

Prin încheierea de ședință de la termenul din data de 8 martie 2012, instanța a respins excepțiile necompetenței materiale, a netimbrării și a tardivității formulării contestației și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Instituției Prefectului.

Prin Sentința civilă nr. 1239/PI din 26 aprilie 2012, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea reclamantei, a dispus anularea Dispozițiilor nr. 859 din 9 aprilie 2009 și nr. 716 din 21 iulie 2011 emise de Primarul Municipiului Lugoj și a respins în rest acțiunea.

Prima instanță a reținut că, prin Dispoziția nr. 1164 din 9 iunie 2003, Primarul Municipiului Lugoj a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent către pârâtul A., apreciind că imobilul solicitat, situat în Lugoj, str. x, înscris în CF x LR nr. top x, compus din casă și teren în suprafață de 4.748 mp, intră sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001 (în forma atunci în vigoare), astfel că nu poate fi restituit în natură.

Intrând în circuitul civil la data comunicării către notificator, dispoziția nu mai putea fi revocată, singura posibilitate fiind cea a atacării ei cu contestație în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (cale care nu a fost urmată de notificator).

Celelalte pretenții ale reclamantei au fost respinse, tribunalul având în vedere următoarele argumente:

Ca urmare a anulării dispozițiilor prin care fusese retrocedat în natură, imobilul în discuție a revenit în patrimoniul statului. Reclamantei i-a fost atribuit terenul în litigiu tocmai în vederea edificării unor construcții asupra cărora a dobândit un drept de administrare, context în care petitul vizând constatarea edificării construcțiilor apare ca fiind redundant. Construcțiile edificate nu pot fi intabulate fără a se stabili regimul juridic al terenului aferent. Or, reclamanta a fixat cadrul procesual raportat la petitul inițial și la subiecții din Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu care nu poate să-și valorifice pretențiile de față, care par a tinde la recunoașterea unui drept de superficie; oricum, un asemenea demers ar fi și prematur, câtă vreme proprietarul terenului nu a invocat principiul "superficio solo cedit".

Pârâții A. și Consiliul Local al Municipiului Lugoj și Primăria Municipiului Lugoj au declarat recursuri (calificate de instanță ca fiind apeluri) împotriva Sentinței civile nr. 1239/PI din 26 aprilie 2012 a Tribunalului Timiș, iar prin Decizia civilă nr. 154 din 26 septembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins apelurile formulate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 2117 din 10 aprilie 2013, a admis recursurile declarate de pârâții A., Primăria Municipiului Lugoj și Consiliul Local al Municipiului Lugoj, a casat decizia și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2011*, instanță care, prin Decizia nr. 158/A din 24 octombrie 2013, a respins ambele apeluri declarate de pârâți împotriva Sentinței civile nr. 1239/PI din 26 aprilie 2012 a Tribunalului Timiș.

Pârâții au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, iar prin Decizia civilă nr. 1606 din 28 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile formulate, a casat decizia recurată, și a trimis din nou cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cauza a fost reînregistrată sub nr. x/2011** la Curtea de Apel Timișoara, instanță care, prin Decizia civilă nr. 43 din 14 martie 2016, a admis apelurile pârâților și a anulat Sentința civilă nr. 1239/PI din 26 aprilie 2012 a Tribunalului Timiș.

Evocând fondul, instanța de apel, a admis în parte contestația reclamantei și a anulat în parte art. 1 al Dispoziției nr. 716 din 20 iulie 2011 emisă de Primarul Municipiului Lugoj prin care s-a modificat și completat art. 1 al Dispoziției nr. 859 din 9 aprilie 2009 emisă de același primar, în sensul că a respins cererea pârâtului A. de restituire în natură a imobilului situat în Lugoj, str. x, înscris în CF x Lugojul Român (unde a fost transcris din CF nr. x Lugojul Român) nr. top x-1948/1 compus din casă veche (intabulată) și construcții noi edificate de asociația reclamantă (neintabulate) și teren de 3.813 mp.

A respins celelalte cereri ale reclamantei și a menținut dispoziția în privința restituirii diferenței de teren intravilan și a terenului extravilan ce i se cuvin pârâtului A.

Urmare a cererii de îndreptare a erorilor materiale formulată de reclamantă și admisă în parte, prin încheierea din data de 7 iunie 2016, instanța de apel a dispus complinirea omisiunilor din hotărâre, dispunând că se va menționa:

"Respinge cererea pârâtului A. de restituire în natură a imobilului aflat în administrarea operativă directă și folosința reclamantei Asociația Handicapaților Fizic Lugoj, situat administrativ în Lugoj, str. x, înscris în CF x Lugojul Român (unde a fost înscris din CF x Lugojul Român), nr. top. x - menționat în dispozițiile atacate, emise de Primarul Municipiului Lugoj ca fiind evidențiat în CF x Lugojul Român, nr. top. x - 1946 -, compus din casă veche (neintabulată) și construcții noi edificate de asociația reclamantă (neevidențiate în CF) și teren de 3813 mp.".

Toate părțile au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel. Pârâții au declarat recurs și împotriva încheierii de ședință din data de 7 iunie 2016.

Prin Decizia nr. 2134 din 9 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat decizia și încheierea recurate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2011***.

Prin Decizia nr. 57 din 5 aprilie 2018 (ale cărei erori materiale au fost îndreptate din oficiu prin încheierea din data de 7 mai 2018), Curtea de Apel Timișoara a admis apelurile declarate de pârâții A., Consiliul Local al Municipiului Lugoj și Primăria Municipiului Lugoj reprezentantă prin Primar împotriva Sentinței civile nr. 1239/PI din 26 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș și a schimbat în parte sentința apelată.

A admis în parte contestația formulată de reclamanta Asociația Handicapaților Fizic Lugoj și a anulat în parte art. I al Dispoziției nr. 716 din 20 iulie 2011 emisă de Primarul Municipiului Lugoj prin care s-a modificat și completat art. 1 al Dispoziției nr. 859 din 9 aprilie 2009 emisă de același primar, în sensul că a respins cererea pârâtului A. de restituire în natură a imobilelor construcții aflate pe terenul în suprafață de 6.654 mp, situate administrativ în municipiul Lugoj, str. x, înscris în CF nr. vechi 4001 Lugojul Român, (unde a fost transcris din CF nr. x Lugojul Român), CF nou 401312 Lugoj, nr. top. x-1946, astfel cum au fost identificate prin expertiza topografică realizată de expert B., compuse din:

- casă veche (intabulată) cu descrierea în dispoziția atacată "casă nr. 1105", identificată drept corpul A în anexa 49 din raportul de expertiză tehnică în construcții realizată de expert C., în suprafață inițială de 258,79 mp și actuală de 223,67 mp, iar în planșele 1 - 3 din raportul de expertiză topografică realizată de expert B. identificată cu C1 (imobil pentru care Primăria municipiului Lugoj va propune despăgubiri prin echivalent);

- construcții noi edificate de asociația reclamantă, identificate în anexa 49 din raportul de expertiză tehnică în construcții realizată de expert C. drept: corp "Extindere propusă" în vecinătatea corpului A, în suprafață de 75 mp, corp B în suprafață de 39,13 mp, anexă în apropierea corpului B în suprafață 30,94 mp, corp C în suprafață de 135,81 mp, iar în planșele 1 - 3 din raportul de expertiză topografică realizată de expert B. identificate ca fiind " C5 extindere", "C 3-anexe-C4", "C2 construcție nouă", acesta din urmă situat pe nr. top. x-1946 și în parte pe nr. top. x.

A menținut în rest dispoziția atacată și hotărârea primei instanțe.

A obligat pe intimata reclamantă la plata de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță și apel: către apelantul pârât A., suma de 2.500 RON și către apelanții pârâți Consiliul Local al Municipiului Lugoj și Primăria Municipiului Lugoj prin Primar, suma de 1.000 RON.

A obligat pe pârâtul apelant A. la plata sumei de 1.250 RON către expert C. și de 1.000 RON domnului expert B..

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Pentru termenul de judecată din data de 9 ianuarie 2012, reclamanta și-a precizat acțiunea, însă prin decizia civilă nr. 1606 din 28 mai 2014 (a doua decizie de casare), Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit irevocabil că această cerere a fost tardiv formulată.

Prin sentința apelată, Tribunalul Timiș a anulat dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001 și a respins celelalte pretenții ale reclamantei. Hotărârea astfel pronunțată a fost apelată doar de pârâți, nu și de reclamantă.

Prin deciziile de casare s-a dispus cu caracter obligatoriu:

- efectuarea unei expertize tehnice în raport de care să se determine dacă reclamanta justifică interesul în promovarea acțiunii în nulitate (Decizia nr. 1606 din 28 mai 2014 a Înaltei Curți);

- analizarea (și a) cauzei de nulitate invocată de reclamantă privitoare la lipsa calității pârâtului A. de proprietar al imobilului restituit prin dispoziția atacată (Decizia nr. 2134 din 9 noiembrie 2016 a Înaltei Curți);

- examinarea pretențiilor reclamantei prin raportare la prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001 (toate cele trei decizii de casare) deoarece reclamanta pretinde că a edificat un pavilion care a fost greșit restituit împreună cu terenul (Decizia nr. 2117 din 10 aprilie 2013 a Înaltei Curți) și pentru că este necesară stabilirea persoanei căreia reclamanta îi poate opune pretenția sa referitoare la modificări structurale ale construcției (Decizia nr. 2134 din 9 noiembrie 2016 a Înaltei Curți);

Instanța a mai reținut că solicitarea reclamantei de constatare a calității sale de constructor al noului edificat a fost respinsă de tribunal cu motivarea că o asemenea constatare este inutilă câtă vreme terenul i-a fost atribuit tocmai în vederea edificării construcțiilor, iar cererea de înscriere în cartea funciară în favoarea sa a construcției noi a fost, de asemenea, respinsă (soluții necontestate în apel).

În consecință, curtea de apel a menținut sentința sub aspectul respingerii cererii de înscriere în cartea funciară și nu a examinat calitatea reclamantei de constructor al pavilionului ca petit de sine stătător, ci ca premisă a verificării existenței interesului reclamantei în promovarea acțiunii și a temeiniciei susținerilor sale vizând greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 privind restituirea în natură a imobilului către notificator.

Sub aspectul interesului, reclamanta a susținut că a modificat esențial vechea construcție (restituită notificatorului), că a edificat un corp nou de clădire (pavilionul) pe terenul care, ulterior, a fost restituit și că lucrările au fost realizate cu fonduri procurate personal.

Prin decizia anterior pronunțată, curtea de apel a validat concluziile expertului constructor potrivit cărora construcția restituită prin Dispoziția nr. 716 din 20 iulie 2011 (corpul A în planul de situație) fusese propusă spre demolare anterior atribuirii către reclamantă în 1991, când imobilul era atât de deteriorat încât valoarea sa era practic sub zero și că aceasta a fost extinsă și modificată de reclamantă, la fel și pe cele potrivit cărora în curtea imobilului au fost adăugate de asociație construcții noi, inclusiv pavilionul de cazare.

Curtea de apel a constatat că validarea de către instanță a acestor constatări nu a fost contestată de pârâți pe calea recursului, instanța de recurs nu a dispus înlăturarea expertizei în construcții astfel întocmită (ci efectuarea uneia topografice în vederea stabilirii cu exactitate în teren a construcțiilor identificare de expert) și nici în rejudecare nu s-a susținut contrariul. Prin urmare, instanța de apel a reținut că reclamanta a efectuat lucrări la construcția inițială și a edificat noi construcții.

Pe de altă parte, potrivit concluziilor (necontestate) ale expertizei topografice întocmită în apel, atât clădirea primită în administrare de reclamantă (C1) cât și pavilionul edificat de aceasta (C2) sunt amplasate pe parcela nr. top. x-1946 restituită pârâtului A. Rezultă că reclamanta este îndreptățită să invoce în favoarea sa prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (avute în vedere de instanțele de casare) norme care, în asemenea situație, nu permit restituirea în natură a construcțiilor (ci doar acordarea de măsuri în echivalent) și are, deci, interesul să solicite anularea dispozițiilor prin care, în opinia sa, restituirea s-a dispus în mod nelegal și a prejudiciat-o.

Reținând interesul reclamantei de a solicita anularea dispozițiilor, instanța a procedat, conform celor dispuse prin decizia de casare, la verificarea susținerilor acesteia referitoare la lipsa dreptului de proprietate al persoanei pe numele căreia s-a dispus retrocedarea în baza Legii nr. 10/2001 (pârâtul A.).

Astfel, instanța de apel a reținut că pârâtului i s-a restituit în natură atât terenul intravilan de 6.654 mp înscris în CF nr. x LR, nr. top. x-1946, cât și construcția veche "casa nr. 1105" aici edificată.

În ceea ce privește terenul, curtea de apel a constatat că, dincolo de împrejurarea că reclamanta nu a invocat că acesta ar fi făcut obiect al propriului drept de proprietate și că restituirea în baza Legii nr. 10/2001 s-ar fi dispus cu încălcarea acestui drept, din coroborarea conținutului notificării cu actele de stare civilă, cu înscrierile de carte funciară, cu concluziile raportului de expertiză topografică și cu răspunsul la obiecțiunile reclamantei rezultă că terenul solicitat prin notificare a fost preluat de la familia pârâtului.

În consecință, contrar susținerilor reclamantei, terenul în litigiu și restituit pârâtului în procedura Legii nr. 10/2001 este cel care a aparținut autorului pârâtului (D.) și care a făcut obiect al notificării.

În ceea ce privește situația construcțiilor, instanța a constatat pentru considerentele arătate cu ocazia examinării situației terenului solicitat spre restituire, că imobilul "casa cu nr. 1105", indicat în notificare, a aparținut familiei pârâtului A., contrar susținerilor reclamantei.

Pe terenul restituit pârâtului apelant se află:

Dintre corpurile noi, cel identificat ca fiind corp C (expertiza Marincaș), respectiv "C2 construcție nouă" (expertiza E.) este situat pe terenul restituit (nr. top. x-1946) și în parte pe cel cu nr. top. x (teren ce nu face obiect al litigiului).

Examinând regimul construcțiilor, instanța a reținut, pe de o parte, că prin prima decizie de casare, Înalta Curte a stabilit că trebuie verificate condițiile impuse de art. 19 din Legea nr. 10/2001 și că, dispunând prin Decizia de casare nr. 2134 din 9 noiembrie 2016, ca în rejudecare să fie analizată incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 (respectiv cui i se poate opune efectuarea modificărilor aduse construcției inițiale și construirea corpurilor noi de clădire), instanța de recurs a avut în vedere lucrările realizate de reclamantă pe terenul restituit pârâtului ca pe un ansamblu ce trebuie examinat din perspectiva acestei norme.

Pe de altă parte, pe parcursul procesului, reclamanta a susținut în mod constant că toate lucrările efectuate (modificări și edificări) au fost destinate desfășurării propriei activități în realizarea scopului pentru care a fost înființată (și pentru care a și obținut fonduri private). Aceste susțineri nu au fost contestate de pârâți și sunt confirmate și de concluziile expertului constructor.

Având în vedere aceste argumente, instanța a reținut că edificatele noi realizate de reclamantă pe terenul notificatorului nu au natura unor corpuri suplimentare de sine stătătoare în sensul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum nici construcția inițială nu are o asemenea natură, ci toate formează împreună un ansamblu de clădiri destinat realizării aceluiași scop final. Scoaterea din acest ansamblu a vreuneia dintre construcții ar afecta în mod evident și esențial activitatea reclamantei.

Chiar dacă strict din punct de vedere constructiv fiecare dintre corpurile de clădire de pe teren este de sine-stătător, ele nu au o utilizare independentă din punct de vedere funcțional, fiecare fiind destinat desfășurării uneia dintre procedurile specifice activității de protezare și recuperare.

Pârâții apelanți nu au contestat nici existența și nici edificarea de către reclamantă, pe cheltuiala sa, a construcțiilor noi.

Cu privire la construcția veche descrisă în dispoziția atacată ca fiind "casă nr. 1105", expertul constructor a constatat, pe de o parte, că suprafața inițială a acesteia a fost de 258,79 mp, iar în prezent (efect al lucrărilor reclamantei) este de 559,89 mp, ceea ce reprezintă o mărire cu 216% a suprafeței inițiale - procent superior celui de 100% avut în vedere de art. 19 alin. (1) - și, pe de altă parte, că la data predării către reclamantă, casa veche era atât de deteriorată încât fusese propusă pentru casare și demolare. Prin urmare, a apreciat valoarea acestui imobil notificat ca fiind sub zero, inclusiv în situația în care din cheltuielile de demolare s-ar fi dedus valoarea elementelor recuperabile.

Aceste constatări ale expertului au fost contestate de apelantul A.. Instanța a considerat că susținerile pârâtului sunt nefondate deoarece construcțiile există ca ansamblu și nu ca elemente de sine - stătătoare. Corpul de clădire "C2 construcție nouă" (identic cu corp C în expertiza în construcții) este amplasat parțial pe terenul restituit pârâtului și tot pe acest teren sunt edificate de reclamantă și celelalte părți de construcție. Chiar dacă prin alin. (1) al art. 2 din Dispoziția nr. 859 din 9 aprilie 2009, emitentul a dispus că suprafața de 170 mp teren pe care reclamanta a edificat construcția nouă este și rămâne în proprietatea Statului Român, acest articol (având trei alineate) a fost modificat prin Dispoziția nr. 716 din 20 iulie 2011. În forma sa finală, acest articol (având un singur alineat) constată că reclamanta a edificat construcția nouă pe terenul restituit notificatorului, fiind, deci, înlăturată în tot mențiunea inițială (invocată de pârât) potrivit căreia terenul pe care a fost amplasată construcția rămânea în proprietatea statului.

În plus, deși pe terenul în suprafață totală de 6.654 mp, restituit prin ultima dispoziție, reclamanta a edificat construcțiile noi mai sus-arătate, dispunând restituirea terenului și a construcției "casa cu nr. 1105", singura referire pe care emitentul dispoziției de restituire o face la acestea este exclusiv cea de constatare a existenței unei singure construcții edificată de asociația reclamantă.

Or, potrivit răspunsului expertului constructor la obiecțiuni, deși în cartea funciară a imobilului teren și construcție avându-l ca proprietar tabular pe pârâtul A. (CF x fost CF x) este evidențiat un singur edificat, planul de situație - parte a documentației avizată de OCPI - cuprinde și clădirea nou construită de reclamantă (pavilion de cazare) care nu este evidențiată în cartea funciară, omisiunile fiind cauzate de lipsa unei documentații cadastrale corect întocmită. Față de această situație, expertul a apreciat că înscrierea pârâtului ca proprietar tabular al terenului are ca efect și înscrierea pe numele său, în aceeași calitate, a construcțiilor noi, această calitate rezultând inclusiv din Certificatul fiscal nr. 33960 din 19 mai 2009 eliberat de Primăria Lugoj.

Având în vedere că prin obiecțiunile formulate, apelantul A. nu a contestat validitatea înscrisurilor invocate de expert, nici concluziile acestuia privind erorile cuprinse în înscrisuri și nici consecința acestor erori asupra stabilirii persoanei proprietarului noilor construcții, curtea de apel concluzionează că apelantul notificator a avut reprezentarea faptului că noile construcții formează împreună cu cea inițială, modificată de reclamantă, un tot unitar destinat activității de protezare și recuperare.

Instanța a mai constatat că, prin notificare, apelantul a solicitat restituirea imobilului teren "cu casă, trecut în proprietatea statului în baza HCM nr. 308/1953, și în care funcționează reclamanta".

Or, deși la momentul notificării (și la cel al emiterii dispozițiilor de restituire) în cartea funciară era înscrisă o singură construcție, asociația reclamantă efectuase deja lucrările de modificare și construire și funcționa deja în clădirile existente pe teren. Prin urmare, imobilul în care funcționează reclamanta, solicitat prin notificare în modalitatea arătată, este reprezentat de unitatea funcțională formată din construcția inițială și cele realizate de reclamantă și, față de prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi restituit în natură, contrar celor dispuse prin dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001.

În consecință, curtea de apel a apreciat că nu sunt fondate criticile apelanților vizând anularea dispozițiilor în partea privind restituirea în natură a construcției și în cea (subsecventă restituirii) referitoare la obligația notificatorului de păstrare a destinației imobilului și la predarea către acesta a imobilului (art. I al Dispoziției nr. 716 din 20 iulie 2011 prin care s-a modificat și completat art. 1 al Dispoziției nr. 859 din 9 aprilie 2009).

În baza acelorași prevederi și față de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, având în vedere necesitatea reparării prejudiciului cauzat prin preluarea construcției ce nu mai poate fi restituită în natură, instanța de apel a considerat că pârâtul apelant A. este îndreptățit la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Cum calitatea procesuală pasivă a pârâților a fost reținută irevocabil prin decizia de casare, obligația de a propune aceste măsuri revine pârâtei Primăria Municipiului Lugoj care va proceda în acest sens prin primar, date fiind atribuțiile ce îi revin acestuia în cadrul structurii funcționale a primăriei.

Instanța de apel a mai reținut că prin același art. I al Dispoziției nr. 716 din 20 iulie 2011 a fost modificat art. 1 din Dispoziția nr. 859 din 9 aprilie 2009, astfel că mențiunile de aici referitoare la alte suprafețe de teren au fost înlăturate și nu mai produc vreun efect, consecința fiind aceea că pârâtul notificat a dispus ca măsură reparatorie restituirea în natură a terenului în suprafață de 6.654 mp având nr. top, 1945 - 1946 înscris inițial în CF nr. x Lugojul Român, transcris în CF nr. vechi 4001 Lugojul Român și apoi în CF nou 401312 Lugoj (unde este evidențiat și în prezent).

Instanța a menținut măsura astfel dispusă (admițând sub acest aspect apelurile pârâților) având în vedere că terenul a fost preluat de la familia notificatorului, iar acesta este îndreptățit la restituire față de prevederile art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (2) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de împrejurarea că reclamanta nu a avut în proprietate terenul și de faptul că dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (din perspectiva cărora a fost examinată situația imobilului, conform celor dispuse prin deciziile de casare) opresc restituirea în natură către notificator doar a construcțiilor, nu și a terenului pe care acestea sunt amplasate și care a fost preluat abuziv.

Articolul II al Dispoziției nr. 716 din 20 iulie 2011 a modificat în tot art. 2 al Dispoziției nr. 859 din 9 aprilie 2009, astfel că soluția finală dată notificării prin acest articol este cea a constatării edificării de către reclamantă a unei construcții pe terenul retrocedat. Cum această constatare nu a fost contestată, sentința primei instanțe a fost schimbată în sensul menținerii dispozițiilor atacate sub acest aspect.

Articolul III al Dispoziției nr. 716 din 20 iulie 2011 a modificat în tot art. 3 al Dispoziției nr. 859 din 9 aprilie 2009, iar instanța de apel a schimbat soluția tribunalului de anulare (și) sub acest aspect al dispozițiilor în sensul menținerii acestui articol întrucât vizează un teren situat în extravilan. În plus, o eventuală restituire a acestuia în temeiul legilor fondului funciar nu o afectează în nici un fel pe reclamantă, ea neavând interesul să conteste sub acest aspect dispozițiile primarului.

Aceeași soluție de schimbare a hotărârii primei instanțe și de menținere a dispozițiilor pârâtului emitent a fost dată în apel și punctului IV al Dispoziției nr. 716 din 20 iulie 2011 care elimină pct. 4 al Dispoziției nr. 859 din 9 aprilie 2009 și prin care se stabilește că Dispoziția nr. 1164 din 9 iunie 2003 privind oferta de acordare de despăgubiri bănești pentru casa cu destinația de locuință și terenul aferent din str. x își încetează efectele. Aceasta pentru că notificatorul apelant este îndreptățit la restituirea în natură (și) a acestui teren, astfel că nu mai poate pretinde reparații în echivalent pentru același imobil, iar pentru construcție, măsurile reparatorii nu vor consta în despăgubiri bănești, ci în măsurile reparatorii prin echivalent avute în vedere de Legea nr. 165/2013.

Prin Decizia nr. 133 din 20 septembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara a respins cererea formulată de reclamanta Asociația Handicapaților Fizic Lugoj de îndreptare, lămurire și completare a Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

I. Împotriva Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs reclamanta Asociația Handicapaților Fizic Lugoj și pârâții Consiliul Local al Municipiului Lugoj și Primăria Municipiului Lugoj prin Primar.

Conform art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit dovezii de îndeplinire a procedurii de comunicare, aflată la dosarul instanței de apel, Decizia civilă nr. 57 din 5 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a fost comunicată reclamantei la data de 09 mai 2018, iar recursul împotriva acestei decizii a fost formulat la data de 18 octombrie 2018 - data ștampilei aflate pe plic, dosarul Înaltei Curți, cu depășirea termenului legal prevăzut de dispozițiile art. 301 C. proc. civ.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 301 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca tardiv recursul declarat în cauză de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

a. În mod greșit au fost respinse excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Consiliului Local al Municipiului Lugoj și excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Lugoj, raportat la prevederile Legii nr. 215/2001 și la art. 41 alin. (1) C. proc. civ. Consiliul local este o autoritate publică deliberativă, fără personalitate juridică, iar primăria este doar o denumire a unei structuri funcționale, care nu are personalitate juridică și, prin urmare, nici calitate procesuală activă sau pasivă.

b. Prin Decizia de casare nr. 1606 din 28 mai 2014 a Înaltei Curți s-a reținut tardivitatea cererii precizatoare, ceea ce înseamnă că verificarea legalității dispoziției contestate trebuie să se facă doar în limita solicitărilor din acțiunea introductivă, adică prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu și prin raportare la temeiurile de drept comun, invocate prin precizarea de acțiune.

Odată ce s-a stabilit cadrul procesual, în sensul că verificarea legalității dispoziției contestate nu poate avea loc decât în sfera de reglementare a legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, înseamnă că și verificarea calității procesuale active a reclamantei nu putea excede acestor reglementări.

Recurenții susțin că ipoteza la care face referire instanța de apel în ceea ce privește invocarea art. 19 din Legea nr. 10/2001 în justificarea calității procesuale active a reclamantei nu este prevăzută de legiuitor în textul respectiv. Prin interpretarea dată, instanța de apel adaugă la lege și încalcă principii de drept, legate de regulile de interpretare a unei norme.

Prin urmare, susțin recurenții, Decizia civilă nr. 57 din 5 aprilie 2018 a Curții de Apel Timișoara este nelegală, deoarece Legea nr. 10/2001 nu a prevăzut dreptul terților de a contesta o dispoziție de restituire în natură, care după ce a devenit definitivă în sensul Legii nr. 10/2001, a produs efecte, intrând în circuitul civil, ca urmare a intabulării în cartea funciară a persoanei îndreptățite, pârâtul A..

c. Recurenții arată că nelegalitatea deciziei recurate derivă și din modul în care este formulat dispozitivul acesteia, și care, în opina lor, este imposibil de adus la îndeplinire.

Astfel, restituirea în natură a imobilului notificat de A., asupra căruia se poartă prezentul litigiu, s-a realizat inițial prin Dispoziția nr. 859 din 9 aprilie 2009, care ulterior a fost modificată prin Dispoziția nr. 716 din 20 iulie 2011, ambele emise de Primarul Municipiului Lugoj, doar în ceea ce privește alte imobile decât cel revendicat de către intimata-reclamantă. Prin modalitatea în care se soluționează apelul, se ajunge în situația în care, în prezent, există Dispoziția nr. 859 din 9 aprilie 2009 prin care se restituie în natură imobilul, asupra căreia instanța de judecată nu a intervenit, și care rămâne valabilă și produce efecte juridice prin intabularea imobilului în cartea funciară, și Dispoziția nr. 716 din 20 iulie 2011 al cărei art. I este anulat în parte de către instanță, fără a exista o obligație de emitere a unei noi dispoziții în acest sens, care să conducă implicit și la modificarea Dispoziției nr. 859 din 9 aprilie 2009.

Recurenții mai arată că dezlegările cuprinse în Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii nu sunt aplicabile în cauză, deoarece calitatea de reclamant în această cauză nu o are persoana îndreptățită la măsurile reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001 și nici nu se solicită restituirea în natură a imobilului.

d. Nu poate fi menținută concluzia instanței de apel în sensul că toate clădirile formează un ansamblu destinat realizării aceluiași scop final, deoarece legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea analizării condițiilor de restituire în natură a unui imobil raportat la destinația și modul de utilizare a acestuia la momentul soluționării notificării și nici nu a fost produsă vreo probă în acest sens. Nici expertul în construcții, nici cel topografic, nu pot certifica nici destinația imobilelor din punct de vedere funcțional și nici dacă activitatea prestată ar mai putea fi continuată în condițiile restituirii în natură a construcției vechi.

e. Modul de calcul al procentului privind suprafața desfășurată a construcțiilor noi este greșit interpretat în cauză, deoarece prin dispoziția contestată se restituie în natură doar casa veche, nu și clădirile noi construite. În această situație nu se poate analiza procentul final prin adăugarea la suprafața inițială și a celei noi construite, deoarece pentru aceasta din urmă s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei. Prevederea de la art. 19 din Legea nr. 10/2001 este de strictă interpretare, în prezenta cauză fiind incidente dispozițiile alin. (2) din acest articol.

Recursul nu este fondat.

Deși recurenta indică în cuprinsul cererii, prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., niciuna din criticile pe care le formulează nu poate fi circumscrisă acestui motiv de recurs. Hotărârea pronunțată de curtea de apel nu s-a întemeiat pe interpretarea unui act juridic care, greșită fiind, a determinat schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic respectiv. Prin urmare, Înalta Curte nu este legal învestită cu exercitarea controlului judiciar de legalitate asupra deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

a. Prin Decizia de casare nr. 2134 din 9 noiembrie 2016, pronunțată în finalizarea celui de-al treilea ciclu procesual, Înalta Curte, analizând motivele de recurs formulate de Consiliul Local al Municipiului Lugoj și Primăria Municipiului Lugoj, a arătat că nu sunt întemeiate criticile referitoare la lipsa capacității procesuale de folosință a acestor părți.

Dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Față de conținutul acestor prevederi legale, problema de drept dezlegată prin decizia de casare cu privire la capacitatea procesuală de folosință a Consiliului Local al Municipiului Lugoj și a Primăriei Municipiului Lugoj nu mai putea fi reanalizată de instanța de apel, nu putea primi o dezlegare diferită în rejudecarea cauzei și, pe cale de consecință, nu mai putea fi nici reiterată în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii pronunțate după rejudecarea pricinii.

Prin urmare, în mod corect, respectând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a soluționat apelul cu care a fost învestită, pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia de casare pronunțată de instanța de recurs.

b. Aceleași considerente sunt valabile și cu privire la critica formulată de recurenți în legătură cu lipsa calității procesual active a reclamantei.

Prin aceeași decizie de casare, Înalta Curte a tranșat această problemă, stabilind în mod irevocabil și obligatoriu pentru instanța de rejudecare, față de prevederile art. 315 C. proc. civ., că reclamanta are calitate procesuală activă în cauză. Legitimarea procesuală activă a reclamantei rezultă, astfel cum s-a stabilit prin decizia Înaltei Curți, tocmai din calificarea dată de instanțe actului atacat, ca fiind unul de natură civilă și care, prin efectele sale poate prejudicia un terț. Pentru că nu a fost parte în procedura Legii nr. 10/2001, reclamantei nu-i este deschisă calea contestației reglementate de art. 26 din acest act normativ, ci calea dreptului comun, a acțiunii în nulitate. Negarea posibilității terțului de a se adresa instanței de judecată atunci când un act juridic la emiterea căruia nu a participat aduce atingere drepturilor sale legitime ar însemna o îngrădire nepermisă - din punct de vedere constituțional (art. 21) și din punct de vedere al Convenției europene (art. 6) - a accesului la justiție.

Față de aceste dezlegări cuprinse în considerentele deciziei de casare și de prevederile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate primi criticile formulate prin motivele de recurs vizând calitatea procesuală activă a reclamantei.

c. Nu este întemeiată nici critica prin care se susține nelegalitatea deciziei recurate derivată din imposibilitatea de aducere la îndeplinire a dispozitivului.

Sub acest aspect, recurenții susțin că dezlegările cuprinse în decizia pronunțată de instanța de apel fac ca, în prezent, să existe atât Dispoziția nr. 859 din 9 aprilie 2009 prin care se restituie în natură imobilul, asupra căreia instanța de judecată nu a intervenit, cât și Dispoziția nr. 716 din 20 iulie 2011 al cărei art. I este anulat în parte de către instanță, fără a exista o obligație de emitere a unei noi dispoziții în acest sens, care să conducă implicit și la modificarea Dispoziției nr. 859 din 9 aprilie 2009.

Contrar celor susținute de recurenți, Înalta Curte constată că mențiunile cuprinse în dispozitivul deciziei sunt explicitate în considerentele hotărârii și permit aducerea la îndeplinire a dezlegărilor date de instanța de apel.

Astfel, curtea de apel a arătat clar în considerentele deciziei faptul că prin art. I al Dispoziției nr. 716 din 20 iulie 2011 a fost modificat art. 1 din Dispoziția nr. 859 din 9 aprilie 2009. Prin urmare, prin Dispoziția nr. 716 din 20 iulie 2011 mențiunile referitoare la alte suprafețe de teren au fost înlăturate și nu mai produc vreun efect, iar în ceea ce privește terenul în litigiu, s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 6.654 mp având nr. top. x-1946 înscris inițial în CF nr. x Lugojul Român, transcris în CF nr. vechi 4001 Lugojul Român și apoi în CF nou 401312 Lugoj (unde este evidențiat și în prezent).

Aceste considerente susțin și explică măsura cuprinsă în dispozitiv în sensul respingerii cererii pârâtului de restituire în natură a imobilelor construcții aflate pe terenul în suprafață de 6.654 mp și de menținere a Dispoziției nr. 716 din 20 iulie 2011 sub aspectul restituirii în natură a terenului în suprafață de 6.654 mp având nr. top. x-1946 înscris inițial în CF nr. x Lugojul Român, transcris în CF nr. vechi 4001 Lugojul Român și apoi în CF nou 401312 Lugoj.

Instanța a arătat că menține măsura astfel dispusă deoarece terenul a fost preluat de la familia notificatorului, iar acesta este îndreptățit la restituire față de prevederile art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (2) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și de împrejurarea că reclamanta nu a avut în proprietate terenul. În plus, a arătat curtea de apel, dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 împiedică restituirea în natură către notificator doar a construcțiilor, nu și a terenului pe care acestea sunt amplasate și care a fost preluat abuziv.

În ceea ce privește celelalte articole ale Dispoziției nr. 716 din 20 iulie 2011, instanța a arătat că art. II al Dispoziției nr. 716 din 20 iulie 2011 a modificat în tot art. 2 al Dispoziția nr. 859 din 9 aprilie 2009, astfel că soluția finală dată notificării prin acest articol este cea a constatării edificării de către reclamantă a unei construcții pe terenul retrocedat, și a schimbat sentința tribunalului în sensul menținerii dispozițiilor atacate sub acest aspect.

Cu privire la articolul III al Dispoziției nr. 716 din 20 iulie 2011, curtea de apel a arătat că acest articol a modificat în tot art. 3 al Dispoziției nr. 859 din 9 aprilie 2009, și a schimbat soluția tribunalului, în sensul menținerii acestui articol întrucât vizează un teren situat în extravilan. Aceeași soluție de schimbare a hotărârii primei instanțe și de menținere a dispozițiilor pârâtului emitent a fost dată și punctului IV al Dispoziției nr. 716 din 20 iulie 2011 care elimină pct. 4 al Dispoziției nr. 859 din 9 aprilie 2009 și prin care se stabilește că Dispoziția nr. 1164 din 9 iunie 2003 privind oferta de acordare de despăgubiri bănești pentru casa cu destinația de locuință și terenul aferent din str. x își încetează efectele. Curtea de apel a motivat această soluție prin faptul că notificatorul este îndreptățit la restituirea în natură (și) a acestui teren, astfel că nu mai poate pretinde reparații în echivalent pentru același imobil, iar pentru construcție, măsurile reparatorii nu vor consta în despăgubiri bănești, ci în măsurile reparatorii prin echivalent avute în vedere de Legea nr. 165/2013.

În consecință, curtea de apel a arătat în ce constau efectele Dispoziției nr. 716 din 20 iulie 2011, care sunt limitele în care aceasta a modificat Dispoziția nr. 859 din 9 aprilie 2009 și, totodată, limitele în care instanța a păstrat Dispoziția nr. 716 din 20 iulie 2011.

Față de aceste precizări, nu se poate susține, așa cum pretind recurenții că, în prezent, sub aspectul măsurilor reparatorii sau al bunurilor anumite dispoziții se suprapun.

Înalta Curte nu va analiza susținerile recurenților referitoare la dezlegările cuprinse în Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, deoarece cererea de recurs cuprinde doar o redare a considerentelor acestei decizii și afirmația că ea nu este aplicabilă în cauză, ceea ce nu poate constitui o critică de nelegalitate, în sensul prevederilor art. 304 C. proc. civ.

d. Recurenții susțin nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul dezlegărilor date în legătură cu măsurile reparatorii ce pot fi acordate cu privire la construcții, arătând că este greșită concluzia instanței de apel în sensul că toate clădirile formează un ansamblu destinat realizării aceluiași scop final, deoarece legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea analizării condițiilor de restituire în natură a unui imobil raportat la destinația și modul de utilizare a acestuia.

Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că edificatele noi realizate de reclamantă pe terenul notificatorului nu au natura unor corpuri suplimentare de sine stătătoare în sensul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum nici construcția inițială nu are o asemenea natură, ci toate formează împreună un ansamblu de clădiri destinat realizării aceluiași scop final. Scoaterea din acest ansamblu a vreuneia dintre construcții ar afecta în mod evident și esențial activitatea reclamantei.

Pentru a concluziona în acest sens, instanța de apel a apreciat că, prin Decizia de casare nr. 2134 din 9 noiembrie 2016, Înalta Curte, dispunând ca în rejudecare să fie analizată incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 (respectiv cui i se poate opune efectuarea modificărilor aduse construcției inițiale și construirea corpurilor noi de clădire), a avut în vedere lucrările realizate de reclamantă pe terenul restituit pârâtului ca pe un ansamblu ce trebuie examinat din perspectiva acestei norme.

Or, prin motivele de recurs, recurenții nu formulează critici cu privire la premisa avută în vedere de curtea de apel, respectiv nu critică modul în care instanța de apel a făcut interpretarea și aplicarea art. 315 C. proc. civ. sub aspectul dezlegărilor date de Înalta Curte în ceea ce privește art. 19 din Legea nr. 10/2001. Câtă vreme nu au susținut că interpretarea dată de instanța de apel dezlegărilor cuprinse în Decizia de casare nr. 2134 din 9 noiembrie 2016 a Înaltei Curți este greșită din perspectiva art. 315 C. proc. civ. raportat art. 19 din Legea nr. 10/2001, recurenții nu pot pretinde aplicarea greșită a normelor din legea specială, deoarece aplicarea acestor norme a fost făcută de curtea de apel în acord cu interpretarea pe care instanța, în rejudecare, a dat-o dezlegărilor cuprinse în decizia de casare menționată.

Susținerile recurenților în sensul că experții nu pot certifica nici destinația imobilelor din punct de vedere funcțional și nici dacă activitatea prestată ar mai putea fi continuată în condițiile restituirii în natură a construcției vechi urmează a fi înlăturate în analiza recursului, deoarece ele vizează probele administrate. Cenzurarea modului în care instanța de apel a interpretat dovezile administrate nu se poate realiza pe calea recursului, această cale de atac fiind destinată exclusiv verificării modului în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză.

e. Toate susținerile recurenților referitoare la modul de calcul al procentului privind suprafața desfășurată a construcțiilor noi nu constituie critici de nelegalitate care să poată fi circumscrise vreunuia din motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci reprezintă susțineri care vizează temeinicia deciziei recurate și care, din acest motiv, nu pot fi analizate.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Lugoj și Primăria Municipiului Lugoj prin Primar împotriva Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

II. În cuprinsul cererii de recurs formulată de reclamanta Asociația Handicapaților Fizic Lugoj se menționează că recursul este declarat atât împotriva Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018, cât și împotriva Deciziei civile nr. 133 din 20 septembrie 2018, ambele pronunțate de Curtea de Apel Timișoara.

Înalta Curte urmează a constată nul recursul declarat de reclamanta Asociația Handicapaților Fizic Lugoj împotriva Deciziei civile nr. 133 din 20 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Prin această decizie a fost respinsă cererea reclamantei de îndreptare, lămurire și completare a Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, instanța de apel apreciind că această cerere nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 281, art. *282

1

și art. *282

2

C. proc. civ., toate susținerile reclamantei din cuprinsul cererii putând fi formulate prin intermediul căilor de atac.

Or, prin cererea de recurs, reclamanta nu critică modul de interpretare și aplicarea a dispozițiilor art. 281, art. *282

1

și art. *282

2

C. proc. civ. care au dus la dezlegarea dată de Curtea de Apel Timișoara prin Decizia civilă nr. 133 din 20 septembrie 2018, ci formulează exclusiv critici raportate la Decizia civilă nr. 57 din 5 aprilie 2018 a aceleiași instanțe. Prin urmare, menționarea Deciziei civile nr. 133 din 20 septembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara în cuprinsul cereri de recurs formulată de reclamantă este pur formală, și, pe cale de consecință, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta Asociația Handicapaților Fizic Lugoj împotriva Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Constată nul recursul declarat de reclamanta Asociația Handicapaților Fizic Lugoj împotriva Deciziei civile nr. 133 din 20 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Lugoj și Primăria Municipiului Lugoj prin Primar împotriva Deciziei civile nr.