ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4001/2008

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă, la data de 5 martie 2007, sub nr. 1958/30/2007, reclamantul S.D. a solicitat anularea dispoziției nr. 161 din 25 ianuarie 2007 emisă de Primarul municipiului Timișoara și obligarea acestuia din urmă să emită o nouă dispoziție, prin care să admită cererea petentului, referitoare la acordarea diferenței de valoare a imobilului situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. 839 Timișoara, nr.top.21/ 1, calculată la valoarea actuală de circulație stabilită pe bază de expertiză, din care urmează să se scadă suma acordată inițial, conform cotei aferente din imobil.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin dispoziția contestată, s-au respins notificările pe care le-a formulat pentru primirea diferenței de valoare sus­menționate întrucât nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea despăgubirii respective și nici a dreptului de proprietate invocat. Prin hotărârea nr. 832 din 11 septembrie 1997 a Comisiei județene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, s-a dispus acordarea către T.R., în prezent decedată, a sumei de 73.542.880 lei (ROL), aferentă cotei de 4/6 din suma totală de 139.434.720 lei (ROL), reprezentând despăgubiri. T.R.

a întocmit un testament în favoarea reclamantului, autentificat sub nr. 2878 din 26 noiembrie 1997, prin care i-a testat suma de bani ce urmează a fi primită de aceasta, cu titlu de despăgubiri, conform hotărârii nr. 832 din 11 septembrie 1997 a Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995, precum și orice alte drepturi bănești ce vor exista la data încetării sale din viată. În urma decesului testatoarei, în calitate de legatar cu titlu particular, reclamantul a intrat în posesia sumei de bani primită de autoarea sa, în temeiul Legii nr. 112/1995. Conform Legii nr. 10/2001, a apărut posibilitatea acordării valorii reale de circulație a cotei de 4/6 din imobil, așa încât reclamantul s-a adresat, în acest sens, cu notificare Primăriei.

Notificarea a fost respinsă deoarece acesta nu avea calitatea de moștenitor legal sau testamentar, în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deci nu era persoană fizică îndreptățită la măsuri reparatorii, în temeiul legii respective. Reclamantul a mai susținut că, în cadrul noțiunii de moștenire testamentară, se includ și legatele cu titlu particular. Pe de altă parte, tocmai din perspectiva posibilității recalculării sumei de bani acordate prin hotărârea emisă în baza Legii nr. 112/1995, testatoarea a făcut vorbire în cadrul testamentului despre „drepturi bănești", iar nu despre sume de bani lichide.

Imperfecțiunea în redactarea actului de testare nu poate fi interpretată decât în sensul amintit mai sus, reevaluarea dreptului principal care i-a revenit reclamantului, fiind cuvenită tot lui, în virtutea principiului „accesoriul urmează soarta principalului". Prin sentința civilă nr. 1245 din 5 iunie 2007 a aceleiași instanțe, s-a respins acțiunea formulată de reclamant. În pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea lui T.N. și T.R., fiind preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950.

Ulterior trecerii în proprietatea statului, imobilul a fost dezmembrat în două parcele, una dintre acestea fiind afectată parțial de construcția unui bloc, iar cealaltă rămânând ocupată de casa inițială, cu teren în suprafață de 558 mp Această casă a fost împărțită în mai multe apartamente, iar spațiile locative obținute au fost închiriate și vândute ulterior chiriașilor, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, cu excepția apartamentului nr. 6. În baza actului normativ sus-menționat, au solicitat despăgubiri pentru acest imobil mai multe persoane, respectiv T.R., ca fostă proprietară, împreună cu defunctul său soț, T.N., C.D. și T.S., acestora fiindu-le acordate sumele cuvenite cu titlu de despăgubiri, prin hotărârea nr. 832 din 11 septembrie 1997 a Comisiei județene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.

Prin testamentul autentificat sub nr. 36622 din 6 iulie 1995, T.R. a instituit legatare universale pe C.M. și S.M., iar prin testamentul nr. 2878 din 26 noiembrie 1997, aceasta a lăsat reclamantului suma de bani ce urma să fie încasată cu titlu de despăgubire, în baza hotărârii indicate mai sus, precum și „orice alte drepturi bănești ce vor exista" la data încetării sale din viată. Conform certificatului de moștenitor nr. 189 din 29 iunie 1998, s-a atribuit masa succesorală rămasă de pe urma defunctei T.R., decedată la 8 iunie 1998, celor două legatare universale, constatându-se că reclamantul este instituit legatar cu titlu particular.

După remiterea sumei de bani de către organele de stat, s-a eliberat și certificatul suplimentar nr. 242 din 10 septembrie 1998, prin care s-a constatat că intră în masa succesorală a defunctei și suma de 73.542.880 lei (ROL), acordată cu titlu de despăgubire pentru imobilul din Timișoara, aceasta fiind atribuită reclamantului, în calitatea sa menționată mai sus.

După adoptarea Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat Primăriei municipiului Timișoara și Prefecturii județului Timiș acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri bănești), reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și suma încasată în baza Legii nr. 112/1995, prin notificările expediate la 19 iunie 2001 și la 25 iunie 2001. Prefectura județului Timiș a constatat că nu este posibilă acordarea despăgubirilor bănești, motiv pentru care a înaintat cererile spre soluționare Primăriei municipiului Timișoara, care, prin dispoziția nr. 161 din 25 ianuarie 2007, a respins notificările, motivat de faptul că reclamantul este doar beneficiarul unui legat cu titlu particular, care nu îi conferă vocație la universalitatea succesiunii, așa încât nu face dovada calității de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și nici a dreptului de proprietate invocat.

Prima instanță a reținut că dispoziția este legală și temeinică deoarece Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și republicată, a fost adoptată pentru restituirea în natură a imobilelor preluate de către stat, aceasta constituind regula în materia măsurilor reparatorii reglementate prin normele sale, spre deosebire de Legea nr. 112/1995, care acorda doar în mod excepțional posibilitatea restituirii bunurilor către foștii proprietari. De altfel, restituirea în natură se impune, atunci când este posibilă, independent de natura măsurilor solicitate prin notificare, reparația prin echivalent constituind excepția de la această regulă. Instanța a reținut în sensul celor arătate dispozițiile art. 1, art. 7 din Legea nr. 10/2001, precum și dispozițiile corespunzătoare din Normele metodologice pentru aplicarea unitară a acestei legi, adoptate inițial prin H.G.

nr. 498/2003, iar în prezent, prin H.G. nr. 250/2007. Aceeași regulă se deduce și din prevederile art. 16 alin. (4) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Față de aceste dispoziții, justifică legitimarea de a solicita acordarea măsurilor reparatorii, persoanele indicate în art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, respectiv persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării lor, precum și moștenitorii lor legali sau testamentari, cu precizarea că, în condițiile art. 4 alin. (2) din actul normativ menționat, se acordă beneficiul măsurilor reparatorii doar acelor moștenitori legali sau testamentari care pot pretinde drepturi asupra imobilelor preluate de stat. Contestatorul nu se regăsește într-o asemenea situație deoarece nu i s-a conferit prin legatul cu titlu particular vreun drept asupra imobilului, care să intre în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, ci doar asupra unor sume de bani.

Acest aspect rezultă din analizarea naturii juridice a testamentului întocmit la 26 noiembrie 1997, care cuprinde un legat cu titlu particular, având, deci, un obiect determinat. Niciuna dintre clauzele testamentului nu determină concluzia că s-ar fi conferit contestatorului și drepturi asupra imobilului însuși, obiectul legatului fiind reprezentat doar de anumite sume de bani, bunuri mobile care nu intră în sfera de aplicare a legii în discuție. În consecință, reclamantul nu este o persoană îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 deoarece nu ar putea solicita restituirea în natură a imobilului. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în speță, este posibilă, cel puțin parțial, restituirea în natură a imobilului, nu toate apartamentele sale fiind înstrăinate.

De asemenea, imobilul nu se află în vreuna dintre situațiile în care persoana îndreptățită la măsuri reparatorii să poată opta între restituirea în natură și reparația prin echivalent, pentru a beneficia de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Lege. În sensul aplicării art. 20 alin. (1), însăși defuncta T.R., dacă s-ar mai afla în viață, ar fi obligată să solicite restituirea în natură a imobilului, cel puțin pentru partea neînstrăinată, având dreptul la despăgubiri doar în subsidiar, pentru apartamentele vândute în mod valabil chiriașilor. Primarul municipiului Timișoara a procedat la o corectă interpretare a dispozițiilor art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, referitoare la persoanele care au dreptul la măsuri reparatorii în temeiul acestui act normativ, din categoria cărora reclamantul nu face parte.

Susținerile acestuia din urmă privind interpretarea clauzelor testamentului nu pot determina o altă concluzie. În aplicarea extensivă a dispozițiilor art. 983 C. civ., clauzele echivoce din testamente se interpretează în favoarea moștenitorilor legali ori, în lipsa acestora, a legatarilor universali sau cu titlu universal, deoarece aceștia sunt ținuți de obligația de plată a legatelor cu titlu particular, care le diminuează emolumentul moștenirii. Această modalitate de interpretare rezultă și din faptul că, în actualul sistem de drept, moștenirea legală constituie regula, iar cea testamentară, excepția, așa încât cel care se manifestă în excepție trebuie să o facă într-o manieră clară și indiscutabilă.

Cum defuncta T.R. a instituit, în lipsă de moștenitori legali, două legatare universale, acestora le revine dreptul de a solicita restituirea în natură a imobilului, legatul cu titlu particular întocmit în favoarea reclamantului, neconținând expres un astfel de drept. Clauza testamentară referitoare la dreptul legatarului asupra „altor drepturi bănești ce vor exista la data încetării sale (a R.T.) din viață" nu justifică vreo pretenție a reclamantului asupra despăgubirilor aferente imobilului în discuție, ce ar putea fi acordate eventual altor persoane. Caracterul echivoc al acestei clauze impune aplicarea regulilor de interpretare a actelor juridice, înscrise în art. 978 C. civ., respectiv în sensul producerii efectelor juridice, iar nu în cel care le-a lipsit de asemenea efecte.

Conform art. 962-965 C. civ., pentru a fi valabil și a produce efecte, un act juridic trebuie să aibă un obiect determinat sau determinabil pe baza criteriilor stabilite în conținutul său. în măsura în care legatul cu titlu particular ar conferi reclamantului dreptul asupra altor sume de bani decât cele stabilite prin hotărârea emisă în baza Legii nr. 112/1995, aceste sume ar fi trebuit să poată fi determinate pe baza unor criterii menționate în testament, unicul criteriu astfel consacrat fiind cel al existenței sumelor în patrimoniul testatoarei la data încetării sale din viață.

Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare ulterior decesului testatoarei, așa încât, și dacă s-ar accepta ideea că actul normativ stabilea dreptul la acordarea unor sume de bani, măsură reparatorie înlocuită, în prezent, cu cea a despăgubirilor acordate în condițiile legii speciale (ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005), sumele de bani respective nu ar putea reveni reclamantului deoarece nu au intrat în patrimoniul defunctei până la data încetării sale din viață; de asemenea, testatoarea nici nu putea să prevadă adoptarea unui act normativ care să acorde și alte măsuri reparatorii pentru imobil, decât cele stabilite în baza Legii nr. 112/1995. În plus, măsurile reparatorii acordate conform Legii nr. 10/2001 nu constituie un accesoriu al celor din Legea nr. 112/1995, contrar celor susținute de către reclamant, având natură distinctă; restituirea în natură se impune în principal, măsurile reparatorii prin echivalent acordându-se doar în subsidiar.

Așadar, în speță, nu se aplică principiul potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului deoarece, dacă s-ar accepta această opinie, s-ar ajunge la concluzia că pot beneficia de măsurile conferite prin Legea nr. 10/2001, doar persoanele care au înțeles să solicite o reparație și în temeiul Legii nr. 112/1995. O asemenea interpretare contravine însă flagrant dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001. În realitate, pot solicita reparație în temeiul legii sus-menționate, oricare dintre persoanele îndreptățite, în sensul art. 3 și art. 4, indiferent dacă au mai beneficiat sau nu de măsuri reparatorii, în baza altor acte normative anterioare, față de care Legea nr. 10/2001 are caracter de complinire.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât, în mod greșit, prima instanță a reținut că nu s-a dovedit imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu, deși apartamentele au fost înstrăinate, iar apartamentul nr. 6 nu mai există, conform mențiunilor din extrasul de carte funciară. Aceeași instanță a procedat la o interpretare greșită a testamentului întocmit în favoarea apelantului, de către T.R., și a faptului că acesta nu ar justifica legitimarea de persoană îndreptățită la acordarea despăgubirilor în completare, față de cele primite de testatoare, prin hotărârea emisă în baza Legii nr. 112/1995. Drepturile bănești transmise prin legatul cu titlu particular se circumscriu în sfera măsurilor reparatorii care se acordă de către stat pentru imobilele preluate abuziv.

La data întocmirii testamentului era de notorietate că Legea nr. 112/1995 urma să fie modificată în contextul cerințelor europene și al Constituției în vigoare, în sensul acordării despăgubirilor reale și echitabile pentru asemenea bunuri preluate de către stat. Ca atare, acesta a fost sensul clauzei testamentare privind „și orice alte drepturi bănești ce vor exista la data încetării mele din viață". Mai susține apelantul că redactarea testamentului este imperfectă, notarul necunoscând posibilitatea acordării unor drepturi dobândite după încetarea din viață a defunctei (drepturi viitoare și drepturi eventuale). Instanța nu a procedat la o corectă interpretare a clauzelor testamentare, din perspectiva art. 977-979 C. civ., care prevăd că interpretarea se realizează după intenția comună a părților, iar nu după sensul literal al termenilor.

O clauză susceptibilă de două înțelesuri se interpretează în sensul producerii efectelor, iar nu în sensul inexistenței acestor efecte, Tribunalul apreciind în mod greșit că despăgubirile solicitate de reclamant ar reveni moștenitorilor legali sau legatarilor universali. Termenii care pot primi două înțelesuri se interpretează în sensul care se potrivește mai mult cu natura actului juridic. Prima instanță nu a dat eficiență prevederilor legale menționate. De asemenea, a procedat la o eronată interpretare a principiului „accesoriul urmează soarta principalului", atunci când a făcut referire la natura distinctă a dreptului acordat în condițiile Legii nr. 112/1995, față de cea a dreptului acordat prin Legea nr. 10/2001.

Dreptul subiectiv s-a născut în condițiile primei dintre legile enumerate mai sus, fiind valorificat sub această lege, iar Legea nr. 10/2001 conferă doar accesoriul dreptului dobândit, respectiv recalcularea diferenței de valoare. Prin decizia civilă nr. 414 din 27 septembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins apelul declarat, ca nefondat. Instanța de apel a reluat, în esență, argumentele primei instanțe, reținând calitatea de legatar cu titlu particular a reclamantului, în această calitate fiindu-i atribuită suma cuvenită cu titlu de despăgubiri, conform certificatului suplimentar de moștenitor nr. 242 din 10 septembrie 1998. Susținerile apelantului referitoare la întocmirea eronată a testamentului de către notar au fost înlăturate întrucât testamentul autentic este înscrisul care exprimă voința testatorului, întocmit de notar cu respectarea dispozițiilor art. 860, art. 1171 C. civ.

și art. 65 din Legea nr. 36/1995. Afirmația sus-menționată reprezintă o interpretare proprie, dată de reclamant, actului ce consemnat voința testatoarei și nu se constituie în argumente și nici în căi procedurale din care să rezulte că notarul ar fi deformat intenția testatoarei. Pe de altă parte, actele ce atestă calitatea de legatar particular în persoana apelantului nu au fost contestate sub aspectul calității conferite acestuia, așa încât partea este un legatar cu titlu particular și beneficiază de drepturile recunoscute de lege pentru categoria de moștenitori arătată. în acest sens, din interpretarea dispozițiilor art. 887 și art. 894 alin. (2) C. civ., rezultă că legatul cu titlu particular conferă legatarului vocație succesorală pentru unul sau mai multe bunuri determinate sau determinabile.

În ceea ce privește sintagma „alte drepturi bănești ce vor exista la data încetării mele din viață", reclamantul a susținut în mod greșit că aceasta trebuie raportată, în vederea determinării, la despăgubirile primite în baza Legii nr. 112/1995. De asemenea, partea a făcut referire și la iminența modificării acestei legi, la data redactării testamentului. Este dificil de acceptat însă previzibilitatea unei asemenea modificări, la nivelul lui noiembrie 1997, cu atât mai mult cu cât, la începutul anului respectiv, se procedase deja la modificarea și republicarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 (aprobate prin H.G. nr. 20/2996), modificări ce nu lăsau să se întrevadă existența vreunei intenții legislative, în sensul acordării de despăgubiri integrale pentru bunurile abuziv preluate de stat.

Dacă T.R. ar fi intenționat să testeze în favoarea reclamantului și despăgubirile viitoare pentru imobil, nimic nu ar fi împiedicat-o să consemneze o asemenea intenție în cuprinsul testamentului. De asemenea, dacă aceasta ar fi înțeles să lege drepturile bănești testate de eventualele despăgubiri ce vor decurge din preluarea imobilului, în integralitatea lor, nu s-ar fi referit la momentul precis determinat al încetării sale din viață. în concluzie, aceasta a testat în favoarea reclamantului un drept de proprietate asupra sumei de bani primite cu titlu de despăgubiri și eventualele drepturi de creanță care s-ar fi găsit în patrimoniul ei, la data decesului. La această dată, în patrimoniul defunctei nu se născuse un drept de creanță având ca obiect despăgubiri bănești pentru imobil, altul decât cel valorificat prin cererea formulată și soluționată în baza Legii nr. 112/1995.

Dacă un asemenea drept s-ar fi născut în patrimoniul testatoarei până la data decesului, fără ca aceasta să-1 fi putut valorifica până la momentul respectiv, el s-ar fi cuvenit reclamantului, dar nu în virtutea faptului că ar fi derivat din obligația statului de dezdăunare pentru imobilul preluat abuziv, ci pentru că ar fi intrat în categoria de „alte drepturi bănești ce vor exista la data" morții testatoarei. În consecință, drepturile bănești derivate din abuziva preluare a imobilului, care s-ar fi cuvenit reclamantului, sunt cele care s-ar fi aflat în patrimoniul testatoarei la data decesului și nu cele care își au izvorul într-o reglementare legală ulterioară. Legea nr. 10/2001 are ca scop repararea prejudiciului cauzat foștilor proprietari, prin preluarea abuzivă a imobilelor, dar nu are un caracter accesoriu, în raport de Legea nr. 112/1995, ci cuprinde reglementări independente de legea anterioară.

Noua lege acordă prioritate principiului restituirii în natură a imobilelor și faptul că foștii proprietari nu au urmat căile procedurale puse la dispoziția lor de Legea nr. 112/1995, pentru recuperarea bunurilor, nu îi împiedică să uzeze de prevederile noului act de reparație, în acest scop. Reglementarea, printre altele, a situației unor categorii de imobile avute în vedere și de Legea nr. 112/1995, nu plasează Legea nr. 10/2001 într-o poziție de accesorialitate față de legea anterioară. Astfel, prima instanță a dat o corectă interpretare legatului și a stabilit în mod legal limitele acestuia. Pe cale de consecință, o eventuală cerere de restituire în natură sau în despăgubiri, având ca temei Legea nr. 10/2001, poate fi formulată de ceilalți legatari, universali, așa încât susținerile apelantului vizând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului sunt nerelevante.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul, criticând hotărârea în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., pentru aceleași motive prezentate și în cererea de apel. Astfel, a susținut că ambele instanțe nu au făcut o corectă reținere a situației de fapt, au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, pronunțând o soluție nelegală. Clauza testamentară în discuție face referire la sume de bani ce derivă din dreptul subiectiv al testatoarei privind despăgubirile cuvenite în condițiile legislației reparatorii privind imobilele preluate abuziv. Din interpretarea corectă a actului juridic, rezultă că drepturile bănești ce au fost transmise prin legatul cu titlu particular se circumscriu în sfera măsurilor reparatorii, respectiv a despăgubirilor bănești care se acordau de stat pentru asemenea imobile.

La data întocmirii testamentului, era de notorietate că Legea nr. 112/1995 urma să se modifice, în sensul acordării despăgubirilor reale și echitabile, acesta fiind sensul clauzei testamentare. Notarul a întocmit eronat testamentul, fără să cunoască posibilitatea acordării unor drepturi dobândite ulterior încetării din viață a testatoarei. Instanța nu a procedat la o interpretare corectă a clauzei testamentare, din perspectiva art. 977-979 C. civ., și a considerat greșit asupra naturii distincte a dreptului acordat în condițiile Legii nr. 112/1995, față de cel acordat conform Legii nr. 10/2001, în sensul că nu ar exista un raport de accesorialitate între cele două drepturi. Recurentul a solicitat admiterea căii de atac și, pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Deși legal citat cu mențiunea depunerii întâmpinării, intimatul pârât nu a înregistrat acest act procedural în dosar. Analizând decizia civilă recurată, raportat la criticile formulate și la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În primul rând, recurentul a invocat în mod greșit motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 din Cod, susținerile sale neputând fi examinate din perspectiva cerințelor textului de lege menționat. Acest motiv de recurs vizează nelegalitatea hotărârii în cazul în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului dedus judecății ori înțelesul lui, instanța de apel a reținut un cu totul alt act juridic sau conținut.

Greșita reținere a situației de fapt, invocată de recurent, nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic și nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei. Astfel, cele două motive de recurs, care presupuneau reaprecierea situației de fapt în raport de o greșită interpretare a probelor sau de o insuficientă examinare a acestora, de către instanța de apel, existente în Codul de procedură civilă, într-o formă anterioară celei actuale (pct. 10 și 11 din art. 304), au fost abrogate prin art. I pct. 111 1 din O.U.G. nr. 138/2000, introdus prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv prin art. I pct. 112 din aceeași ordonanță de urgență.

Pe de altă parte, recurentul a solicitat pe tot parcursul procesului o anumită interpretare, corectă, în opinia lui, a clauzei testamentare în discuție, susținând inclusiv eroarea în care s-a aflat notarul cu ocazia redactării actului, cauzată de necunoașterea posibilității testării unor drepturi eventuale sau viitoare. Or, aceste susțineri, care implică intenția recurentului de a obține o anumită interpretare a clauzei testamentare din partea instanțelor de judecată, denotă că mențiunea respectivă este susceptibilă, chiar în viziunea părții, de mai multe înțelesuri, ceea ce înlătură caracterul ei lămurit și vădit neîndoielnic și, deci, posibilitatea de a verifica recursul din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Cu alte cuvinte, când se pune problema interpretării clauzelor unui act juridic, solicitându-se de către parte o anumită interpretare care să fie dată de instanță, motivul de recurs sus-menționat nu se încadrează și nu poate fi examinat din perspectiva textului de lege enunțat mai sus. Criticile reclamantului care vizează încălcarea art. 977-979 C. civ. și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul susține, în esență, că instanța a interpretat greșit clauzele testamentului, încălcând dispozițiile art. 977 - 979 C. civ., cu consecința înlăturării lui de la beneficiul despăgubirilor în echivalent, reglementate de Legea nr. 10/2001.

Conform art. 977 din Cod, interpretarea actului se face potrivit intenției autorului, iar nu sensului literal al termenilor. Stabilind limitele drepturilor conferite reclamantului prin testamentul întocmit de T.R., la suma de bani încasată de aceasta în baza Legii nr. 112/1995 și la drepturile bănești existente în patrimoniul succesoral, la data decesului ei, instanța de apel a avut în vedere intenția persoanei menționate, argumentându-și motivarea soluției tocmai pe acest criteriu prevăzut în Codul civil. Astfel, Curtea de Apel a reținut că, în cazul în care autoarea reclamantului ar fi intenționat să-i testeze și despăgubirile viitoare, cuvenite pentru imobil, nu ar fi existat nici un impediment să consemneze această intenție în cuprinsul actului.

De asemenea, dacă ar fi înțeles să raporteze drepturile bănești la eventualele despăgubiri ce vor decurge din preluarea imobilului, în integralitatea lor, nu ar fi determinat precis momentul încetării sale din viață, ca limită a drepturilor cuvenite legatarului. Pentru aceste considerente, care vizează, în principal, voința testatoarei, instanța de apel a concluzionat că reclamantul avea vocație, conform testamentului, la suma de bani primită de autoarea sa în temeiul Legii nr. 112/1995 și le eventualele drepturi de creanță existente în patrimoniul ei, la data decesului, din care nu fac parte drepturile reglementate printr-o lege ulterioară. Ținând seama de voința testatoarei la redactarea actului, instanța de apel a aplicat corect criteriul stabilit de lege pentru interpretarea testamentului.

În ceea ce privește dispozițiile art. 978-979 C. civ., deși recurentul a invocat în mod generic încălcarea celor două texte de lege, nu a arătat în mod concret în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate sub acest aspect. În realitate, prin criticile formulate, partea intenționează să obțină o altă interpretare a clauzelor testamentare decât cea dată de instanțele anterioare, prin reaprecierea situației de fapt, raportat la probele administrate în cauză și la împrejurări care exced motivelor de nelegalitate. Or, modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt în funcție de probele administrate nu mai poate face obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile abrogării cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., astfel cum deja s-a arătat. De asemenea, și susținerile referitoare la pretinsele erori săvârșite de notar cu ocazia redactării actului sau la iminența modificării Legii nr. 112/1995, de natură să configureze o anumită intenție a testatoarei în legătură cu sfera drepturilor conferite reclamantului, reprezintă circumstanțe de fapt, care nu pot fi analizate de instanța de recurs. Pe de altă parte, și în ipoteza unei voințe mai largi a testatoarei în legătură cu drepturile reclamantului, în sensul dorit și susținut de el, aceasta nu poate fi reținută de instanță, față de valoarea probatorie a actului juridic, care, ca înscris autentic, face dovadă deplină în privința conținutului său, până la desființare actului.

În raport de situația de fapt stabilită de Curtea de Apel și de limitele drepturilor conferite recurentului prin testamentul întocmit de autoarea sa, instanța menționată a procedat și la o corectă aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, excluzându-1 pe reclamant din categoria persoanelor îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii, în temeiul acestei legi. Astfel, chiar dacă, în principiu, dispoziția legală sus-menționată nu face distincție între diferitele categorii de moștenitori legali sau testamentari, care să poată beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin acest act normativ, nefiind excluși legatarii cu titlu particular, în raport de limitele obiectului testamentului în cauză, reclamantul nu face parte din categoria persoanelor îndreptățite să solicite acordarea unor asemenea reparații.

Ca atare, opțiunea eventualelor persoane îndreptățite la beneficiul legii actuale de reparație, de exemplu, legatarele universale C.M. și S.M., în legătură cu declanșarea sau nu a procedurii de obținere a măsurilor reparatorii, nu are niciun fel de relevanță pentru situația reclamantului. Neavând în patrimoniu niciun drept în legătură cu despăgubirile care ar putea fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, recurentul nu este nici condiționat și nici influențat de voința persoanelor amintite. În ceea ce privește lipsa raportului de accesorialitate între cele două acte normative, ambele instanțe au reținut corect acest aspect, contrar susținerilor recurentului. în principiu, singura chestiune comună legilor de reparație este, parțial, domeniul de aplicare, ambele legi referindu-se la imobile preluate de către stat într-o anumită perioadă.

Chiar și din acest punct de vedere însă, actele normative sunt distincte. Legea nr. 112/1995 vizează imobilele preluate cu titlu de către stat, în timp ce Legea nr. 10/2001 se referă la toate categoriile de imobile trecute în patrimoniul statului, inclusiv cele preluate fără titlu sau fără titlu valabil. Măsurile reparatorii sunt, de asemenea, diferite. Legea nr. 112/1995 prevede restituirea în natură către foștii proprietari doar dacă aceștia locuiau în imobil sau bunul era liber, în timp ce actuala lege reglementează prioritar restituirea în natură, măsurile excepționale fiind cele prin echivalent. Dacă ar exista un asemenea raport, de la principal la accesoriu, între cele două legi, demersul persoanei îndreptățite în temeiul Legii nr. 10/2001 ar fi condiționat de declanșarea procedurii instituite de Legea nr. 112/1995, ceea ce nu este reglementat în actul normativ actual.

Cum posibilitățile de restituire în baza celor două acte normative se fundamentează pe criterii diferite, nici nu poate fi concepută o asemenea interdependență. Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede în domeniul său de aplicare și categoria imobilelor preluate cu titlu valabil, care au format și obiectul Legii nr. 112/1995, conținând diverse dispoziții în legătură cu asemenea bunuri sau cu cei care le-au dobândit prin cumpărare, nu generează relația invocată de recurent între cele două legi, care, la rândul ei, să justifice dreptul părții, la despăgubirile pretinse în temeiul legii actuale de reparație. În concluzie, instanța de apel, menținând hotărârea Tribunalului, nu a săvârșit nicio nelegalitate cu ocazia interpretării clauzelor testamentare și a limitelor conferite de acestea în ceea ce privește drepturile reclamantului, așa încât nu sunt incidente cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. pentru modificarea deciziei recurate. Pentru toate aceste motive, în baza art. 312 alin. (1) din Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.D. împotriva deciziei nr. 414 din 27 septembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2008 .