ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4001/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4001/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursului civil de față,

constată următoarele:

Prin contestația

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă, la data de 5 martie

2007, sub nr. 1958/30/2007, reclamantul S.D. a solicitat anularea dispoziției

nr. 161 din 25 ianuarie 2007 emisă de Primarul municipiului Timișoara și

obligarea acestuia din urmă să emită o nouă dispoziție, prin care să admită

cererea petentului, referitoare la acordarea diferenței de valoare a imobilului

situat în Timișoara,

înscris în C.F. nr. 839 Timișoara,

nr.top.21/

1, calculată la valoarea actuală de circulație

stabilită pe bază de expertiză, din care urmează să se scadă suma acordată

inițial, conform cotei aferente din imobil.

În motivarea

cererii, reclamantul a arătat că, prin dispoziția contestată, s-au respins

notificările pe care le-a formulat pentru primirea diferenței de valoare sus­menționate

întrucât nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea

despăgubirii respective și nici a dreptului de proprietate invocat.

Prin hotărârea

nr. 832 din 11 septembrie 1997 a Comisiei județene pentru aplicarea Legii nr.

112/1995, s-a dispus acordarea către T.R., în prezent decedată, a sumei de

73.542.880 lei (ROL), aferentă cotei de 4/6 din suma totală de 139.434.720 lei

(ROL), reprezentând despăgubiri.

T.R. a întocmit un testament

în favoarea reclamantului, autentificat sub nr. 2878 din 26 noiembrie 1997,

prin care i-a testat suma de bani ce urmează a fi primită de aceasta, cu titlu

de despăgubiri, conform hotărârii nr. 832 din 11 septembrie 1997 a Comisiei

județene de aplicare a Legii nr. 112/1995, precum și orice alte drepturi

bănești ce vor exista la data încetării sale din viată.

În urma decesului

testatoarei, în calitate de legatar cu titlu particular, reclamantul a intrat

în posesia sumei de bani primită de autoarea sa, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Conform Legii nr.

10/2001, a apărut posibilitatea acordării valorii reale de circulație a cotei

de 4/6 din imobil, așa încât reclamantul s-a adresat, în acest sens, cu

notificare Primăriei.

Notificarea a fost

respinsă deoarece acesta nu avea calitatea de moștenitor legal sau testamentar,

în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deci nu era persoană

fizică îndreptățită la măsuri reparatorii, în temeiul legii respective.

Reclamantul a mai

susținut că, în cadrul noțiunii de moștenire testamentară, se includ și

legatele cu titlu particular.

Pe de altă parte,

tocmai din perspectiva posibilității recalculării sumei de bani acordate prin

hotărârea emisă în baza Legii nr. 112/1995, testatoarea a făcut vorbire în

cadrul testamentului despre „drepturi bănești", iar nu despre sume de bani

lichide.

Imperfecțiunea în

redactarea actului de testare nu poate fi interpretată decât în sensul amintit

mai sus, reevaluarea dreptului principal care i-a revenit reclamantului, fiind

cuvenită tot lui, în virtutea principiului „accesoriul urmează soarta

principalului".

Prin sentința civilă

nr. 1245 din 5 iunie 2007 a aceleiași instanțe, s-a respins acțiunea formulată

de reclamant.

În pronunțarea

acestei hotărâri, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a fost

proprietatea lui T.N. și T.R., fiind preluat în proprietatea statului prin

Decretul nr. 92/1950. Ulterior trecerii în proprietatea statului, imobilul a

fost dezmembrat în două parcele, una dintre acestea fiind afectată parțial de

construcția unui bloc, iar cealaltă rămânând ocupată de casa inițială, cu teren

în suprafață de 558 mp Această casă a fost împărțită în mai multe apartamente,

iar spațiile locative obținute au fost închiriate și vândute ulterior

chiriașilor, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, cu excepția

apartamentului nr. 6.

În baza actului

normativ sus-menționat, au solicitat despăgubiri pentru acest imobil mai multe

persoane, respectiv T.R., ca fostă proprietară, împreună cu defunctul său soț,

T.N., C.D. și T.S., acestora fiindu-le acordate sumele cuvenite cu titlu de

despăgubiri, prin hotărârea nr. 832 din 11 septembrie 1997 a Comisiei județene

pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.

Prin testamentul

autentificat sub nr. 36622 din 6 iulie 1995, T.R. a instituit legatare

universale pe C.M. și S.M., iar prin testamentul nr. 2878 din 26 noiembrie

1997, aceasta a lăsat reclamantului suma de bani ce urma să fie încasată cu

titlu de despăgubire, în baza hotărârii indicate mai sus, precum și „orice alte

drepturi bănești ce vor exista" la data încetării sale din viată.

Conform

certificatului de moștenitor nr. 189 din 29 iunie 1998, s-a atribuit masa

succesorală rămasă de pe urma defunctei T.R., decedată la 8 iunie 1998, celor

două legatare universale, constatându-se că reclamantul este instituit legatar

cu titlu particular.

După remiterea sumei

de bani de către organele de stat, s-a eliberat și certificatul suplimentar nr.

242 din 10 septembrie 1998, prin care s-a constatat că intră în masa

succesorală a defunctei și suma de 73.542.880 lei (ROL), acordată cu titlu de

despăgubire pentru imobilul din Timișoara, aceasta fiind atribuită

reclamantului, în calitatea sa menționată mai sus.

După adoptarea Legii

nr. 10/2001, reclamantul a solicitat Primăriei municipiului Timișoara și Prefecturii

județului Timiș acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri

bănești), reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și

suma încasată în baza Legii nr. 112/1995, prin notificările expediate la 19

iunie 2001 și la 25 iunie 2001.

Prefectura județului

Timiș a constatat că nu este posibilă acordarea despăgubirilor bănești, motiv

pentru care a înaintat cererile spre soluționare Primăriei municipiului

Timișoara, care, prin dispoziția nr. 161 din 25 ianuarie 2007, a respins

notificările, motivat de faptul că reclamantul este doar beneficiarul unui

legat cu titlu particular, care nu îi conferă vocație la universalitatea

succesiunii, așa încât nu face dovada calității de persoană îndreptățită la

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și nici a dreptului de

proprietate invocat.

Prima instanță a

reținut că dispoziția este legală și temeinică deoarece Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și republicată, a fost

adoptată pentru restituirea în natură a imobilelor preluate de către stat,

aceasta constituind regula în materia măsurilor reparatorii reglementate prin

normele sale, spre deosebire de Legea nr. 112/1995, care acorda doar în mod

excepțional posibilitatea restituirii bunurilor către foștii proprietari.

De altfel,

restituirea în natură se impune, atunci când este posibilă, independent de

natura măsurilor solicitate prin notificare, reparația prin echivalent

constituind excepția de la această regulă. Instanța a reținut în sensul celor

arătate dispozițiile art. 1, art. 7 din Legea nr. 10/2001, precum și

dispozițiile corespunzătoare din Normele metodologice pentru aplicarea unitară

a acestei legi, adoptate inițial prin H.G. nr. 498/2003, iar în prezent, prin

H.G. nr. 250/2007. Aceeași regulă se deduce și din prevederile art. 16 alin. (4)

și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Față de aceste

dispoziții, justifică legitimarea de a solicita acordarea măsurilor

reparatorii, persoanele indicate în art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001,

respectiv persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării lor,

precum și moștenitorii lor legali sau testamentari, cu precizarea că, în

condițiile art. 4 alin. (2) din actul normativ menționat, se acordă beneficiul

măsurilor reparatorii doar acelor moștenitori legali sau testamentari care pot

pretinde drepturi asupra imobilelor preluate de stat. Contestatorul nu se

regăsește într-o asemenea situație deoarece nu i s-a conferit prin legatul cu

titlu particular vreun drept asupra imobilului, care să intre în sfera de

aplicare a Legii nr. 10/2001, ci doar asupra unor sume de bani.

Acest aspect rezultă

din analizarea naturii juridice a testamentului întocmit la 26 noiembrie 1997,

care cuprinde un legat cu titlu particular, având, deci, un obiect determinat.

Niciuna dintre clauzele testamentului nu determină concluzia că s-ar fi

conferit contestatorului și drepturi asupra imobilului însuși, obiectul

legatului fiind reprezentat doar de anumite sume de bani, bunuri mobile care nu

intră în sfera de aplicare a legii în discuție.

În consecință,

reclamantul nu este o persoană îndreptățită la măsurile reparatorii

reglementate de Legea nr. 10/2001 deoarece nu ar putea solicita restituirea în

natură a imobilului.

Această concluzie se

impune cu atât mai mult cu cât, în speță, este posibilă, cel puțin parțial,

restituirea în natură a imobilului, nu toate apartamentele sale fiind

înstrăinate. De asemenea, imobilul nu se află în vreuna dintre situațiile în

care persoana îndreptățită la măsuri reparatorii să poată opta între

restituirea în natură și reparația prin echivalent, pentru a beneficia de

dispozițiile art. 7 alin. (2) din Lege. În sensul aplicării art. 20 alin. (1),

însăși defuncta T.R., dacă s-ar mai afla în viață, ar fi obligată să solicite

restituirea în natură a imobilului, cel puțin pentru partea neînstrăinată,

având dreptul la despăgubiri doar în subsidiar, pentru apartamentele vândute în

mod valabil chiriașilor.

Primarul municipiului

Timișoara a procedat la o corectă interpretare a dispozițiilor art. 3 și art. 4

din Legea nr. 10/2001, referitoare la persoanele care au dreptul la măsuri

reparatorii în temeiul acestui act normativ, din categoria cărora reclamantul

nu face parte.

Susținerile acestuia

din urmă privind interpretarea clauzelor testamentului nu pot determina o altă

concluzie.

În aplicarea

extensivă a dispozițiilor art. 983 C. civ., clauzele echivoce din testamente se

interpretează în favoarea moștenitorilor legali ori, în lipsa acestora, a

legatarilor universali sau cu titlu universal, deoarece aceștia sunt ținuți de

obligația de plată a legatelor cu titlu particular, care le diminuează

emolumentul moștenirii.

Această modalitate de

interpretare rezultă și din faptul că, în actualul sistem de drept, moștenirea

legală constituie regula, iar cea testamentară, excepția, așa încât cel care se

manifestă în excepție trebuie să o facă într-o manieră clară și indiscutabilă.

Cum defuncta T.R. a

instituit, în lipsă de moștenitori legali, două legatare universale, acestora

le revine dreptul de a solicita restituirea în natură a imobilului, legatul cu

titlu particular întocmit în favoarea reclamantului, neconținând expres un

astfel de drept.

Clauza testamentară

referitoare la dreptul legatarului asupra „altor drepturi bănești ce vor exista

la data încetării sale (a R.T.) din viață" nu justifică vreo pretenție a

reclamantului asupra despăgubirilor aferente imobilului în discuție, ce ar

putea fi acordate eventual altor persoane.

Caracterul echivoc al

acestei clauze impune aplicarea regulilor de interpretare a actelor juridice,

înscrise în art. 978 C. civ., respectiv în sensul producerii efectelor

juridice, iar nu în cel care le-a lipsit de asemenea efecte.

Conform art. 962-965 C.

civ., pentru a fi valabil și a produce efecte, un act juridic trebuie să aibă un

obiect determinat sau determinabil pe baza criteriilor stabilite în conținutul

său. în măsura în care legatul cu titlu particular ar conferi reclamantului

dreptul asupra altor sume de bani decât cele stabilite prin hotărârea emisă în

baza Legii nr. 112/1995, aceste sume ar fi trebuit să poată fi determinate pe

baza unor criterii menționate în testament, unicul criteriu astfel consacrat

fiind cel al existenței sumelor în patrimoniul testatoarei la data încetării

sale din viață. Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare ulterior decesului

testatoarei, așa încât, și dacă s-ar accepta ideea că actul normativ stabilea

dreptul la acordarea unor sume de bani, măsură reparatorie înlocuită, în

prezent, cu cea a despăgubirilor acordate în condițiile legii speciale (ale

Titlului VII din Legea nr. 247/2005), sumele de bani respective nu ar putea

reveni reclamantului deoarece nu au intrat în patrimoniul defunctei până la

data încetării sale din viață; de asemenea, testatoarea nici nu putea să

prevadă adoptarea unui act normativ care să acorde și alte măsuri reparatorii

pentru imobil, decât cele stabilite în baza Legii nr. 112/1995.

În plus, măsurile

reparatorii acordate conform Legii nr. 10/2001 nu constituie un accesoriu al

celor din Legea nr. 112/1995, contrar celor susținute de către reclamant, având

natură distinctă; restituirea în natură se impune în principal, măsurile

reparatorii prin echivalent acordându-se doar în subsidiar. Așadar, în speță,

nu se aplică principiul potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului

deoarece, dacă s-ar accepta această opinie, s-ar ajunge la concluzia că pot

beneficia de măsurile conferite prin Legea nr. 10/2001, doar persoanele care au

înțeles să solicite o reparație și în temeiul Legii nr. 112/1995. O asemenea

interpretare contravine însă flagrant dispozițiilor art. 20 din Legea nr.

10/2001.

În realitate, pot

solicita reparație în temeiul legii sus-menționate, oricare dintre persoanele

îndreptățite, în sensul art. 3 și art. 4, indiferent dacă au mai beneficiat sau

nu de măsuri reparatorii, în baza altor acte normative anterioare, față de care

Legea nr. 10/2001 are caracter de complinire.

Împotriva acestei

sentințe civile a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie întrucât, în mod greșit, prima instanță a reținut că nu s-a

dovedit imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu, deși

apartamentele au fost înstrăinate, iar apartamentul nr. 6 nu mai există,

conform mențiunilor din extrasul de carte funciară.

Aceeași instanță a

procedat la o interpretare greșită a testamentului întocmit în favoarea

apelantului, de către T.R., și a faptului că acesta nu ar justifica legitimarea

de persoană îndreptățită la acordarea despăgubirilor în completare, față de

cele primite de testatoare, prin hotărârea emisă în baza Legii nr. 112/1995.

Drepturile bănești transmise prin legatul cu titlu particular se circumscriu în

sfera măsurilor reparatorii care se acordă de către stat pentru imobilele

preluate abuziv. La data întocmirii testamentului era de notorietate că Legea

nr. 112/1995 urma să fie modificată în contextul cerințelor europene și al

Constituției în vigoare, în sensul acordării despăgubirilor reale și echitabile

pentru asemenea bunuri preluate de către stat. Ca atare, acesta a fost sensul

clauzei testamentare privind „și orice alte drepturi bănești ce vor exista la

data încetării mele din viață".

Mai susține apelantul

că redactarea testamentului este imperfectă, notarul necunoscând posibilitatea

acordării unor drepturi dobândite după încetarea din viață a defunctei

(drepturi viitoare și drepturi eventuale).

Instanța nu a

procedat la o corectă interpretare a clauzelor testamentare, din perspectiva

art. 977-979 C. civ., care prevăd că interpretarea se realizează după intenția

comună a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. O clauză

susceptibilă de două înțelesuri se interpretează în sensul producerii

efectelor, iar nu în sensul inexistenței acestor efecte, Tribunalul apreciind

în mod greșit că despăgubirile solicitate de reclamant ar reveni moștenitorilor

legali sau legatarilor universali. Termenii care pot primi două înțelesuri se

interpretează în sensul care se potrivește mai mult cu natura actului juridic.

Prima instanță nu a dat eficiență prevederilor legale menționate.

De asemenea, a procedat

la o eronată interpretare a principiului „accesoriul urmează soarta

principalului", atunci când a făcut referire la natura distinctă a

dreptului acordat în condițiile Legii nr. 112/1995, față de cea a dreptului

acordat prin Legea nr. 10/2001. Dreptul subiectiv s-a născut în condițiile

primei dintre legile enumerate mai sus, fiind valorificat sub această lege, iar

Legea nr. 10/2001 conferă doar accesoriul dreptului dobândit, respectiv

recalcularea diferenței de valoare.

Prin decizia civilă

nr. 414 din 27 septembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a

respins apelul declarat, ca nefondat.

Instanța de apel a

reluat, în esență, argumentele primei instanțe, reținând calitatea de legatar

cu titlu particular a reclamantului, în această calitate fiindu-i atribuită

suma cuvenită cu titlu de despăgubiri, conform certificatului suplimentar de

moștenitor nr. 242 din 10 septembrie 1998.

Susținerile apelantului

referitoare la întocmirea eronată a testamentului de către notar au fost

înlăturate întrucât testamentul autentic este înscrisul care exprimă voința

testatorului, întocmit de notar cu respectarea dispozițiilor art. 860, art. 1171

C. civ. și art. 65 din Legea nr. 36/1995. Afirmația sus-menționată reprezintă o

interpretare proprie, dată de reclamant, actului ce consemnat voința

testatoarei și nu se constituie în argumente și nici în căi procedurale din

care să rezulte că notarul ar fi deformat intenția testatoarei.

Pe de altă parte,

actele ce atestă calitatea de legatar particular în persoana apelantului nu au

fost contestate sub aspectul calității conferite acestuia, așa încât partea

este un legatar cu titlu particular și beneficiază de drepturile recunoscute de

lege pentru categoria de moștenitori arătată. în acest sens, din interpretarea

dispozițiilor art. 887 și art. 894 alin. (2) C. civ., rezultă că legatul cu

titlu particular conferă legatarului vocație succesorală pentru unul sau mai

multe bunuri determinate sau determinabile.

În ceea ce privește

sintagma „alte drepturi bănești ce vor exista la data încetării mele din

viață", reclamantul a susținut în mod greșit că aceasta trebuie raportată,

în vederea determinării, la despăgubirile primite în baza Legii nr. 112/1995.

De asemenea, partea a făcut referire și la iminența modificării acestei legi,

la data redactării testamentului. Este dificil de acceptat însă

previzibilitatea unei asemenea modificări, la nivelul lui noiembrie 1997, cu

atât mai mult cu cât, la începutul anului respectiv, se procedase deja la

modificarea și republicarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.

112/1995 (aprobate prin H.G. nr. 20/2996), modificări ce nu lăsau să se

întrevadă existența vreunei intenții legislative, în sensul acordării de

despăgubiri integrale pentru bunurile abuziv preluate de stat. Dacă T.R. ar fi

intenționat să testeze în favoarea reclamantului și despăgubirile viitoare

pentru imobil, nimic nu ar fi împiedicat-o să consemneze o asemenea intenție în

cuprinsul testamentului.

De asemenea, dacă

aceasta ar fi înțeles să lege drepturile bănești testate de eventualele

despăgubiri ce vor decurge din preluarea imobilului, în integralitatea lor, nu

s-ar fi referit la momentul precis determinat al încetării sale din viață. în

concluzie, aceasta a testat în favoarea reclamantului un drept de proprietate

asupra sumei de bani primite cu titlu de despăgubiri și eventualele drepturi de

creanță care s-ar fi găsit în patrimoniul ei, la data decesului. La această dată,

în patrimoniul defunctei nu se născuse un drept de creanță având ca obiect

despăgubiri bănești pentru imobil, altul decât cel valorificat prin cererea

formulată și soluționată în baza Legii nr. 112/1995. Dacă un asemenea drept

s-ar fi născut în patrimoniul testatoarei până la data decesului, fără ca

aceasta să-1 fi putut valorifica până la momentul respectiv, el s-ar fi cuvenit

reclamantului, dar nu în virtutea faptului că ar fi derivat din obligația

statului de dezdăunare pentru imobilul preluat abuziv, ci pentru că ar fi

intrat în categoria de „alte drepturi bănești ce vor exista la data"

morții testatoarei.

În consecință,

drepturile bănești derivate din abuziva preluare a imobilului, care s-ar fi

cuvenit reclamantului, sunt cele care s-ar fi aflat în patrimoniul testatoarei

la data decesului și nu cele care își au izvorul într-o reglementare legală

ulterioară.

Legea nr.

10/2001 are ca scop repararea prejudiciului cauzat foștilor proprietari, prin

preluarea abuzivă a imobilelor, dar nu are un caracter accesoriu, în raport de

Legea nr. 112/1995, ci cuprinde reglementări independente de legea anterioară.

Noua lege acordă prioritate principiului restituirii în natură a imobilelor și

faptul că foștii proprietari nu au urmat căile procedurale puse la dispoziția

lor de Legea nr. 112/1995, pentru recuperarea bunurilor, nu îi împiedică să

uzeze de prevederile noului act de reparație, în acest scop. Reglementarea,

printre altele, a situației unor categorii de imobile avute în vedere și de

Legea nr. 112/1995, nu plasează Legea nr. 10/2001 într-o poziție de

accesorialitate față de legea anterioară.

Astfel, prima

instanță a dat o corectă interpretare legatului și a stabilit în mod legal

limitele acestuia. Pe cale de consecință, o eventuală cerere de restituire în

natură sau în despăgubiri, având ca temei Legea nr. 10/2001, poate fi formulată

de ceilalți legatari, universali, așa încât susținerile apelantului vizând

imposibilitatea restituirii în natură a imobilului sunt nerelevante.

Împotriva

acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul, criticând hotărârea în

temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., pentru aceleași motive prezentate

și în cererea de apel.

Astfel, a

susținut că ambele instanțe nu au făcut o corectă reținere a situației de fapt,

au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, pronunțând o soluție

nelegală.

Clauza

testamentară în discuție face referire la sume de bani ce derivă din dreptul

subiectiv al testatoarei privind despăgubirile cuvenite în condițiile

legislației reparatorii privind imobilele preluate abuziv. Din interpretarea

corectă a actului juridic, rezultă că drepturile bănești ce au fost transmise

prin legatul cu titlu particular se circumscriu în sfera măsurilor reparatorii,

respectiv a despăgubirilor bănești care se acordau de stat pentru asemenea

imobile.

La data

întocmirii testamentului, era de notorietate că Legea nr. 112/1995 urma să se

modifice, în sensul acordării despăgubirilor reale și echitabile, acesta fiind

sensul clauzei testamentare.

Notarul a

întocmit eronat testamentul, fără să cunoască posibilitatea acordării unor

drepturi dobândite ulterior încetării din viață a testatoarei.

Instanța nu a

procedat la o interpretare corectă a clauzei testamentare, din perspectiva art.

977-979 C. civ., și a considerat greșit asupra naturii distincte a dreptului

acordat în condițiile Legii nr. 112/1995, față de cel acordat conform Legii nr.

10/2001, în sensul că nu ar exista un raport de accesorialitate între cele două

drepturi.

Recurentul a

solicitat admiterea căii de atac și, pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a

fost formulată.

Deși legal

citat cu mențiunea depunerii întâmpinării, intimatul pârât nu a înregistrat

acest act procedural în dosar.

Analizând

decizia civilă recurată, raportat la criticile formulate și la dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

În primul

rând, recurentul a invocat în mod greșit motivul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 8 din Cod, susținerile sale neputând fi examinate din perspectiva

cerințelor textului de lege menționat.

Acest motiv

de recurs vizează nelegalitatea hotărârii în cazul în care, deși rezultă fără

dubiu natura juridică a actului dedus judecății ori înțelesul lui, instanța de

apel a reținut un cu totul alt act juridic sau conținut.

Greșita

reținere a situației de fapt, invocată de recurent, nu justifică invocarea

motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic și nu constituie motiv

de casare ori de modificare a deciziei. Astfel, cele două motive de recurs,

care presupuneau reaprecierea situației de fapt în raport de o greșită

interpretare a probelor sau de o insuficientă examinare a acestora, de către

instanța de apel, existente în Codul de procedură civilă, într-o formă

anterioară celei actuale (pct. 10 și 11 din art. 304), au fost abrogate prin

art.

I

pct. 111

1

din O.U.G. nr. 138/2000,

introdus prin art.

I

pct. 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv

prin art.

I

pct. 112 din aceeași ordonanță de urgență.

Pe de altă

parte, recurentul a solicitat pe tot parcursul procesului o anumită

interpretare, corectă, în opinia lui, a clauzei testamentare în discuție,

susținând inclusiv eroarea în care s-a aflat notarul cu ocazia redactării

actului, cauzată de necunoașterea posibilității testării unor drepturi eventuale

sau viitoare. Or, aceste susțineri, care implică intenția recurentului de a

obține o anumită interpretare a clauzei testamentare din partea instanțelor de

judecată, denotă că mențiunea respectivă este susceptibilă, chiar în viziunea

părții, de mai multe înțelesuri, ceea ce înlătură caracterul ei lămurit și

vădit neîndoielnic și, deci, posibilitatea de a verifica recursul din

perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Cu alte

cuvinte, când se pune problema interpretării clauzelor unui act juridic, solicitându-se

de către parte o anumită interpretare care să fie dată de instanță, motivul de

recurs sus-menționat nu se încadrează și nu poate fi examinat din perspectiva

textului de lege enunțat mai sus.

Criticile

reclamantului care vizează încălcarea art. 977-979 C. civ. și a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Recurentul

susține, în esență, că instanța a interpretat greșit clauzele testamentului,

încălcând dispozițiile art. 977 - 979 C. civ., cu consecința înlăturării lui de

la beneficiul despăgubirilor în echivalent, reglementate de Legea nr. 10/2001.

Conform art. 977

din Cod, interpretarea actului se face potrivit intenției autorului, iar nu

sensului literal al termenilor.

Stabilind

limitele drepturilor conferite reclamantului prin testamentul întocmit de T.R.,

la suma de bani încasată de aceasta în baza Legii nr. 112/1995 și la drepturile

bănești existente în patrimoniul succesoral, la data decesului ei, instanța de

apel a avut în vedere intenția persoanei menționate, argumentându-și motivarea

soluției tocmai pe acest criteriu prevăzut în Codul civil.

Astfel,

Curtea de Apel a reținut că, în cazul în care autoarea reclamantului ar fi

intenționat să-i testeze și despăgubirile viitoare, cuvenite pentru imobil, nu

ar fi existat nici un impediment să consemneze această intenție în cuprinsul

actului.

De asemenea,

dacă ar fi înțeles să raporteze drepturile bănești la eventualele despăgubiri

ce vor decurge din preluarea imobilului, în integralitatea lor, nu ar fi

determinat precis momentul încetării sale din viață, ca limită a drepturilor

cuvenite legatarului.

Pentru aceste

considerente, care vizează, în principal, voința testatoarei, instanța de apel

a concluzionat că reclamantul avea vocație, conform testamentului, la suma de

bani primită de autoarea sa în temeiul Legii nr. 112/1995 și le eventualele

drepturi de creanță existente în patrimoniul ei, la data decesului, din care nu

fac parte drepturile reglementate printr-o lege ulterioară.

Ținând seama

de voința testatoarei la redactarea actului, instanța de apel a aplicat corect

criteriul stabilit de lege pentru interpretarea testamentului.

În ceea ce

privește dispozițiile art. 978-979 C. civ., deși recurentul a invocat în mod

generic încălcarea celor două texte de lege, nu a arătat în mod concret în ce

constă nelegalitatea hotărârii recurate sub acest aspect.

În realitate,

prin criticile formulate, partea intenționează să obțină o altă interpretare a

clauzelor testamentare decât cea dată de instanțele anterioare, prin

reaprecierea situației de fapt, raportat la probele administrate în cauză și la

împrejurări care exced motivelor de nelegalitate. Or, modul în care instanța de

apel a stabilit situația de fapt în funcție de probele administrate nu mai poate

face obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile abrogării cazului de

casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., astfel cum deja s-a arătat.

De asemenea,

și susținerile referitoare la pretinsele erori săvârșite de notar cu ocazia

redactării actului sau la iminența modificării Legii nr. 112/1995, de natură să

configureze o anumită intenție a testatoarei în legătură cu sfera drepturilor

conferite reclamantului, reprezintă circumstanțe de fapt, care nu pot fi

analizate de instanța de recurs.

Pe de altă

parte, și în ipoteza unei voințe mai largi a testatoarei în legătură cu

drepturile reclamantului, în sensul dorit și susținut de el, aceasta nu poate

fi reținută de instanță, față de valoarea probatorie a actului juridic, care,

ca înscris autentic, face dovadă deplină în privința conținutului său, până la

desființare actului.

În raport de

situația de fapt stabilită de Curtea de Apel și de limitele drepturilor

conferite recurentului prin testamentul întocmit de autoarea sa, instanța

menționată a procedat și la o corectă aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, excluzându-1 pe reclamant din categoria persoanelor

îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii, în temeiul acestei legi.

Astfel, chiar

dacă, în principiu, dispoziția legală sus-menționată nu face distincție între

diferitele categorii de moștenitori legali sau testamentari, care să poată

beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin acest act normativ, nefiind

excluși legatarii cu titlu particular, în raport de limitele obiectului

testamentului în cauză, reclamantul nu face parte din categoria persoanelor

îndreptățite să solicite acordarea unor asemenea reparații.

Ca atare,

opțiunea eventualelor persoane îndreptățite la beneficiul legii actuale de

reparație, de exemplu, legatarele universale C.M. și S.M., în legătură cu

declanșarea sau nu a procedurii de obținere a măsurilor reparatorii, nu are

niciun fel de relevanță pentru situația reclamantului. Neavând în patrimoniu

niciun drept în legătură cu despăgubirile care ar putea fi acordate în temeiul

Legii nr. 10/2001, recurentul nu este nici condiționat și nici influențat de

voința persoanelor amintite.

În ceea ce

privește lipsa raportului de accesorialitate între cele două acte normative,

ambele instanțe au reținut corect acest aspect, contrar susținerilor

recurentului. în principiu, singura chestiune comună legilor de reparație este,

parțial, domeniul de aplicare, ambele legi referindu-se la imobile preluate de

către stat într-o anumită perioadă. Chiar și din acest punct de vedere însă,

actele normative sunt distincte. Legea nr. 112/1995 vizează imobilele preluate

cu titlu de către stat, în timp ce Legea nr. 10/2001 se referă la toate

categoriile de imobile trecute în patrimoniul statului, inclusiv cele preluate

fără titlu sau fără titlu valabil.

Măsurile

reparatorii sunt, de asemenea, diferite. Legea nr. 112/1995 prevede restituirea

în natură către foștii proprietari doar dacă aceștia locuiau în imobil sau

bunul era liber, în timp ce actuala lege reglementează prioritar restituirea în

natură, măsurile excepționale fiind cele prin echivalent.

Dacă ar

exista un asemenea raport, de la principal la accesoriu, între cele două legi,

demersul persoanei îndreptățite în temeiul Legii nr. 10/2001 ar fi condiționat

de declanșarea procedurii instituite de Legea nr. 112/1995, ceea ce nu este

reglementat în actul normativ actual. Cum posibilitățile de restituire în baza

celor două acte normative se fundamentează pe criterii diferite, nici nu poate

fi concepută o asemenea interdependență.

Faptul că

Legea nr. 10/2001 prevede în domeniul său de aplicare și categoria imobilelor

preluate cu titlu valabil, care au format și obiectul Legii nr. 112/1995,

conținând diverse dispoziții în legătură cu asemenea bunuri sau cu cei care

le-au dobândit prin cumpărare, nu generează relația invocată de recurent între

cele două legi, care, la rândul ei, să justifice dreptul părții, la

despăgubirile pretinse în temeiul legii actuale de reparație.

În concluzie,

instanța de apel, menținând hotărârea Tribunalului, nu a săvârșit nicio

nelegalitate cu ocazia interpretării clauzelor testamentare și a limitelor

conferite de acestea în ceea ce privește drepturile reclamantului, așa încât nu

sunt incidente cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru modificarea

deciziei recurate.

Pentru toate

aceste motive, în baza art. 312 alin. (1) din Cod, Înalta Curte va respinge

recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.D. împotriva deciziei nr. 414 din

27 septembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 iunie 2008

.