ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 707/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 2 din 8 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins cererea formulată de pârâta A.V.A.S. București, primind calificarea acțiunii reclamanților D.V. și D.A. drept contestație la executare. De asemenea, instanța a respins excepțiile tardivității, autorității de lucru judecat și inadmisibilității invocate de pârâtă ca neîntemeiate, iar pe fond acțiunea formulată de reclamanții D.V. și D.A. împotriva A.V.A.S. București a fost respinsă ca neîntemeiată. Prin cererea adresată instanței, petenții au solicitat să se constate că sumele de 1.710.372,86 dolari S.U.A. și 952 lei pretinse de A.V.A.S.

prin adresa din 9 septembrie 2008 reprezintă o plată nedatorată către reclamanți prin raportare la sentința nr. 7 din 28 septembrie 1999 a Tribunalului Iași (judecător sindic). În drept petenții au invocat prevederile art. 44 – art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998; art. 992 și urm. C. civ., precum și cele ale art. 1092 C. civ. În considerentele sentinței, instanța fondului a reținut că excepțiile privind calificarea acțiunii reclamantei ca fiind contestație la executare, tardivitatea cererii, inadmisibilității și autorității de lucru judecat sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente: Prin petitul cererii de chemare în judecată nu se tinde la anularea executării silite, invocându-se nulitatea vreunui act de executare astfel că, în aceste condiții, instanța a dat eficiență principiului disponibilității părții, dreptului acesteia de a determina natura și limitele cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, s-a avut în vedere că dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998 nu se referă exclusiv la contestații la executare. În ce privește tardivitatea cererii formulată în considerarea faptului că aceasta ar avea caracterul unei contestații la executare s-a reținut că termenul de decădere prevăzut de art. 401 lit. c) C. proc. civ. nu are incidență în cauză, nefiind luată în considerare nici eventuala prescripție extinctivă dată fiind adresa din 9 septembrie 2008. Nici inadmisibilitatea cererii nu a fost reținută câtă vreme cererea reclamanților nu a fost întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. De asemenea, instanța a considerat că este nefondată și excepția autorității de lucru judecat, reținând că în raport de decizia nr. 126 din 26 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, prin care a fost soluționată o contestație la executare, nefiind îndeplinite prevederile art. 1201 C. proc.

civ. în privința identității de obiect. Pe fondul cauzei instanța a reținut că reclamanții au susținut că prin sentința nr. 7/28 septembrie 1999 a Tribunalului Iași – pronunțată în procedura insolvenței, împotriva debitorului SC D.T.T.T. SRL – s-ar fi executat contractul de garanție imobiliară din 11 februarie 1994 prin care, reclamantul D.V. a garantat cu apartamentul proprietatea sa pentru rambursarea creditului obținut de societatea debitoare. Petenții au mai susținut că, judecătorul sindic a autorizat vânzarea de către lichidator a apartamentului, iar terțul adjudecatar ar fi achitat prin două chitanțe din 30 iulie 1999 – suma de 55.000.000 lei care a fost repartizată către A.V.A.S., în cadrul procedurii.

Din sentința invocată s-a reținut ca fiind relevant faptul că cele două chitanțe vizate de lichidator au constituit doar oferta de preț pentru cumpărarea apartamentului de către un terț, constituind doar acte prealabile perfectării vânzării. S-a mai avut în vedere că, prin adresa din 2 noiembrie 2005 eliberată de lichidator către A.V.A.S. s-a menționat că ofertantul nu s-a prezentat pentru perfectarea contractului de vânzare – cumpărare, motiv pentru care la 5 iunie 2007, imobilul în discuție figura tor în proprietatea reclamantului, fiind afectat de sarcină, constând în contractul de ipotecă din 1994. În condițiile în care nu s-a dovedit că ar fi intervenit vânzarea – cumpărarea apartamentului, avându-se în vedere și contractul de garanție imobiliară, instanța a considerat că reclamanții pot fi urmăriți în continuare de creditoare pentru diferența de creanță rămasă neachitată.

Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții, care au invocat următoarele critici: - Sentința atacată este nelegală, fiind dată fără o analiză laborioasă și judicioasă a situației de fapt și a temeiului de drept. Recurenții consideră că, în mod inexplicabil s-a respins cererea lor prin care au solicitat să se constate că sumele de 1.710.372,86 dolari S.U.A. și 952 ron reprezintă o plată nedatorată prin raportare la sentința nr. 7 din 28 septembrie 1999 a Tribunalului Galați, sentință prin care s-a executat contractul de garanție imobiliară în discuție, judecătorul sindic autorizând prin sentința menționată, vânzarea imobilului proprietatea lor de către lichidatorul judiciar în procedura insolvenței, distribuind suma totală obținută de 61.000.000 rol creditoarei.

- Instanța a încălcat toate dispozițiile legale atunci când a reținut că cele două chitanțe au constituit doar oferta de preț pentru cumpărarea apartamentului, nefiind perfectată convenția de vânzare – cumpărare. Se consideră că, în cauză nu are relevanță dacă vânzarea – cumpărarea s-a perfectat, instanța nefiind învestită cu o acțiune în constatarea neîndeplinirii condițiilor de valabilitate ale unui act juridic, ci cu o acțiune constând într-o plată nedatorată. - Este greșită susținerea instanței cu privire la faptul că ipoteca este pe deplin valabilă și că debitorii pot fi urmăriți silit în continuare, întrucât nu mai datorează nicio sumă de bani către intimată întrucât conform dispozițiilor art. 399 alin. (1) C. proc.

civ., executarea silită s-a perimat, trecând mai mult de 6 luni de la data îndeplinirii ultimului act de executare. Se mai susține că instanța a reținut în mod greșit că nu ar fi îndeplinite din punct de vedere juridic condițiile plății nedatorate, arătând că acțiunea s-a grefat pe adresa din 9 septembrie 2008 emisă de A.V.A.S. prin care s-a solicitat plata creanței. De asemenea, se invocă prevederile art. 44 din O.U.G. nr. 51/1998 motiv pentru care recurenții susțin că au invocat și prevederile art. 389 alin. (1) C. proc. civ. Instanța a ignorat decizia nr. 774 din 8 septembrie 2003 a Curții de Apel Iași prin care a fost înlăturată răspunderea personală a administratorului societății debitoare (D.V.), fiind înlăturată și obligația cu privire la suportarea pasivului societății.

Cum procedura falimentului declanșată împotriva SC D.T.T.T. SRL Pașcani a fost închisă, instanța trebuia să aibă în vedere și dispozițiile art. 1800 C. civ. privind modurile de stingere a ipotecilor și privilegiilor. Prin întâmpinarea depusă la 25 septembrie 2009, intimata A.V.A.S. București a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin cererea adresată instanței, petenții au solicitat să se constate că sumele de 1.710.372,86 dolari S.U.A. și 952 ron pretinse de creditoarea A.V.A.S. București reprezintă o plată nedatorată de ei, raportat la sentința nr. 7 din 29 septembrie 1999 a Tribunalului Iași – prin judecătorul sindic. Petenții și-au întemeiat demersul judiciar pe prevederile art. 44 – art. 46 din O.U.G.

nr. 51/1998 și urm., art. 992 și art. 1092 C. civ. Prima instanță, respectând dreptul de disponibilitate al părților, care au susținut în mod consecvent – sub aspectul denumirii și obiectului acțiunii că este cel arătat prin cererea introductivă – a statuat că în cauză sunt incidente prevederile art. 44 și art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 în ceea ce privește procedura aplicabilă, fiind vorba de un litigiu ce se poartă în legătură cu creanțele neperformante preluate la datoria publică, în care A.V.A.S. este parte. De asemenea, instanța avut în vedere, la calificarea acțiunii și prevederile art. 45 din același act normativ potrivit cu care – cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.S.

București sunt de competența curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul său, după caz, domiciliul pârâtului. Cu privire la creanța pentru care A.V.A.S. a pornit executarea silită se reține că, aceasta derivă dintr-un contract de garanție ipotecară prin care petenții au garantat cu apartamentul proprietatea lor, creditul acordat de B.A. SA societății SC D.T.T.T. SRL Pașcani. Cu raportare strictă la motivele de recurs invocate de recurenți, Înalta Curte, având în vedere faptul că aceștia s-au prevalat în demersul lor judiciar de situația că intimata ar fi pornit executarea silită pentru o sumă nedatorată (invocând incidența art. 992 și art. 1092 C. civ.), constată că acestea sunt nefondate, instanța anterioară pronunțând o sentință legală și temeinică.

Astfel, față de susținerea reclamanților conform căreia imobilul cu care s-a garantat creditul societății ar fi fost vândut în cadrul procedurii de lichidare ce s-a derulat împotriva societății debitoare, iar suma obținută ar fi fost distribuită creditoarei, se impun o serie de observații. Pe de o parte, în cadrul procedurii de executare colectivă a creanțelor deținute împotriva societății debitoare (Legea nr. 64/1995 – la acea dată) pot fi urmărite doar bunurile societății, iar nu și cele ale terțelor persoane față de procedură, cărora legea nu le-a atribuit calitatea de participanți în cadrul acesteia. Reclamanții erau terți față de procedura de insolvență, iar bunul proprietatea lor nu putea fi urmărit eventual, decât pe calea unei executări silite în condițiile dreptului comun astfel că, erau îndreptățiți să intervină pe calea unei contestații în cadrul procedurii insolvenței pentru a-și proteja bunul.

Or, în condițiile în care recurentul D.V. a avut calitatea de administrator social al debitoarei deși a avut cunoștință de executarea bunului proprietatea sa, în cadrul procedurii speciale îndreptată împotriva societății, a preferat să stea în pasivitate. Pe de altă parte, așa cum a constatat și prima instanță, în cauză nu s-a făcut pe deplin dovada că imobilul ipotecat ar fi fost înstrăinat în condițiile arătate câtă vreme pretinsele dovezi de plată sunt anterioare hotărârii judecătorului sindic prin care s-a autorizat vânzarea imobilului, iar formalitățile ulterioare de perfectare a actului de vânzare, de efectuare a mențiunilor necesare la C.F. și de radiere a ipotecii nu s-a mai făcut, drept dovadă fiind actele din care rezultă că imobilul figurează tot în proprietatea reclamanților și că ipoteca nu a fost radiată.

Chiar și în situația în care s-ar fi putut stabili cu exactitate că imobilul ar fi fost executat silit, interes în promovarea unei contestații la executarea silită pornită de A.V.A.S. ar fi avut noii proprietari ai acestuia și nu contestatorii care au pierdut proprietatea asupra imobilului în discuție. Nu pot fi primite nici criticile privind pretinsa interpretare și aplicare greșită a prevederilor art. 992 și art. 109 C. civ., instanța reținând în mod corect că acestea nu au aplicabilitate în cauză. Este adevărat că orice plată presupune existența unei datorii și că, dacă această datorie nu există, plata trebuie să fie restituită celui care a făcut-o numai că, în cauză, reclamanții nu au făcut dovada efectuării unei plăți din eroare, în lipsa unei creanțe.

În atare situație, constatând că sentința atacată este legală și temeinică, urmează a fi menținută prin respingerea recursului ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.V. și D.A. împotriva sentinței nr. 2 din 8 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2010.