ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 707/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 707/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2 din 8 ianuarie 2009, Curtea

de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins cererea

formulată de pârâta A.V.A.S. București, primind calificarea

acțiunii reclamanților D.V. și D.A. drept contestație la

executare.

De asemenea, instanța a

respins excepțiile tardivității, autorității de lucru

judecat și inadmisibilității invocate de pârâtă ca

neîntemeiate, iar pe fond acțiunea formulată de reclamanții D.V.

și D.A. împotriva A.V.A.S. București a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Prin cererea adresată

instanței, petenții au solicitat să se constate că sumele

de 1.710.372,86 dolari S.U.A. și 952 lei pretinse de A.V.A.S. prin adresa din

9 septembrie 2008 reprezintă o plată nedatorată către

reclamanți prin raportare la sentința nr. 7 din 28 septembrie 1999 a

Tribunalului Iași (judecător sindic).

În drept petenții au

invocat prevederile art. 44 – art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998; art. 992 și

urm. C. civ., precum și cele ale art. 1092 C. civ.

În considerentele

sentinței, instanța fondului a reținut că excepțiile

privind calificarea acțiunii reclamantei ca fiind contestație la

executare, tardivitatea cererii, inadmisibilității și

autorității de lucru judecat sunt neîntemeiate pentru

următoarele considerente:

Prin petitul cererii de

chemare în judecată nu se tinde la anularea executării silite,

invocându-se nulitatea vreunui act de executare astfel că, în aceste

condiții, instanța a dat eficiență principiului

disponibilității părții, dreptului acesteia de a determina

natura și limitele cererii de chemare în judecată. Pe de altă

parte, s-a avut în vedere că dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998 nu se

referă exclusiv la contestații la executare.

În ce privește

tardivitatea cererii formulată în considerarea faptului că aceasta ar

avea caracterul unei contestații la executare s-a reținut că

termenul de decădere prevăzut de art. 401 lit. c) C. proc. civ. nu

are incidență în cauză, nefiind luată în considerare nici

eventuala prescripție extinctivă dată fiind adresa din 9

septembrie 2008.

Nici inadmisibilitatea

cererii nu a fost reținută câtă vreme cererea reclamanților

nu a fost întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

De asemenea, instanța a

considerat că este nefondată și excepția

autorității de lucru judecat, reținând că în raport de

decizia nr. 126 din 26 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția

a VI-a comercială, prin care a fost soluționată o

contestație la executare, nefiind îndeplinite prevederile art. 1201 C.

proc. civ. în privința identității de obiect.

Pe fondul cauzei

instanța a reținut că reclamanții au susținut că

prin sentința nr. 7/28 septembrie 1999 a Tribunalului Iași –

pronunțată în procedura insolvenței, împotriva debitorului SC D.T.T.T.

SRL – s-ar fi executat contractul de garanție imobiliară din 11

februarie 1994 prin care, reclamantul D.V. a garantat cu apartamentul

proprietatea sa pentru rambursarea creditului obținut de societatea

debitoare.

Petenții au mai

susținut că, judecătorul sindic a autorizat vânzarea de

către lichidator a apartamentului, iar terțul adjudecatar ar fi

achitat prin două chitanțe din 30 iulie 1999 – suma de 55.000.000 lei

care a fost repartizată către A.V.A.S., în cadrul procedurii.

Din sentința

invocată s-a reținut ca fiind relevant faptul că cele două

chitanțe vizate de lichidator au constituit doar oferta de preț pentru

cumpărarea apartamentului de către un terț, constituind doar

acte prealabile perfectării vânzării.

S-a mai avut în vedere

că, prin adresa din 2 noiembrie 2005 eliberată de lichidator

către A.V.A.S. s-a menționat că ofertantul nu s-a prezentat

pentru perfectarea contractului de vânzare – cumpărare, motiv pentru care

la 5 iunie 2007, imobilul în discuție figura tor în proprietatea

reclamantului, fiind afectat de sarcină, constând în contractul de

ipotecă din 1994.

În condițiile în care

nu s-a dovedit că ar fi intervenit vânzarea – cumpărarea

apartamentului, avându-se în vedere și contractul de garanție

imobiliară, instanța a considerat că reclamanții pot fi

urmăriți în continuare de creditoare pentru diferența de creanță

rămasă neachitată.

Împotriva sentinței au

declarat recurs reclamanții, care au invocat următoarele critici:

- Sentința atacată

este nelegală, fiind dată fără o analiză

laborioasă și judicioasă a situației de fapt și a

temeiului de drept.

Recurenții

consideră că, în mod inexplicabil s-a respins cererea lor prin care

au solicitat să se constate că sumele de 1.710.372,86 dolari S.U.A.

și 952 ron reprezintă o plată nedatorată prin raportare la

sentința nr. 7 din 28 septembrie 1999 a Tribunalului Galați,

sentință prin care s-a executat contractul de garanție

imobiliară în discuție, judecătorul sindic autorizând prin

sentința menționată, vânzarea imobilului proprietatea lor de

către lichidatorul judiciar în procedura insolvenței, distribuind

suma totală obținută de 61.000.000 rol creditoarei.

- Instanța a

încălcat toate dispozițiile legale atunci când a reținut că

cele două chitanțe au constituit doar oferta de preț pentru

cumpărarea apartamentului, nefiind perfectată convenția de

vânzare – cumpărare.

Se consideră că,

în cauză nu are relevanță dacă vânzarea – cumpărarea

s-a perfectat, instanța nefiind învestită cu o acțiune în

constatarea neîndeplinirii condițiilor de valabilitate ale unui act

juridic, ci cu o acțiune constând într-o plată nedatorată.

- Este greșită

susținerea instanței cu privire la faptul că ipoteca este pe

deplin valabilă și că debitorii pot fi urmăriți silit

în continuare, întrucât nu mai datorează nicio sumă de bani

către intimată întrucât conform dispozițiilor art. 399 alin. (1)

C. proc. civ., executarea silită s-a perimat, trecând mai mult de 6 luni

de la data îndeplinirii ultimului act de executare.

Se mai susține că

instanța a reținut în mod greșit că nu ar fi îndeplinite

din punct de vedere juridic condițiile plății nedatorate,

arătând că acțiunea s-a grefat pe adresa din 9 septembrie 2008

emisă de A.V.A.S. prin care s-a solicitat plata creanței.

De asemenea, se invocă

prevederile art. 44 din O.U.G. nr. 51/1998 motiv pentru care recurenții

susțin că au invocat și prevederile art. 389 alin. (1) C. proc.

civ.

Instanța a ignorat

decizia nr. 774 din 8 septembrie 2003 a Curții de Apel Iași prin care

a fost înlăturată răspunderea personală a administratorului

societății debitoare (D.V.), fiind înlăturată și

obligația cu privire la suportarea pasivului societății.

Cum procedura falimentului

declanșată împotriva SC D.T.T.T. SRL Pașcani a fost

închisă, instanța trebuia să aibă în vedere și

dispozițiile art. 1800 C. civ. privind modurile de stingere a ipotecilor

și privilegiilor.

Prin întâmpinarea

depusă la 25 septembrie 2009, intimata A.V.A.S. București a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Prin cererea adresată

instanței, petenții au solicitat să se constate că sumele

de 1.710.372,86 dolari S.U.A. și 952 ron pretinse de creditoarea A.V.A.S.

București reprezintă o plată nedatorată de ei, raportat la

sentința nr. 7 din 29 septembrie 1999 a Tribunalului Iași – prin

judecătorul sindic.

Petenții și-au întemeiat

demersul judiciar pe  prevederile art. 44 – art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998

și urm., art. 992 și art. 1092 C. civ.

Prima instanță,

respectând dreptul de disponibilitate al părților, care au

susținut în mod consecvent – sub aspectul denumirii și obiectului

acțiunii că este cel arătat prin cererea introductivă – a

statuat că în cauză sunt incidente prevederile art. 44 și art. 45

din O.U.G. nr. 51/1998 în ceea ce privește procedura aplicabilă,

fiind vorba de un litigiu ce se poartă în legătură cu

creanțele neperformante preluate la datoria publică, în care A.V.A.S.

este parte.

De asemenea, instanța avut

în vedere, la calificarea acțiunii și prevederile art. 45 din

același act normativ potrivit cu care – cererile de orice natură

privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele

bancare preluate de A.V.A.S. București sunt de competența curții

de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

său, după caz, domiciliul pârâtului.

Cu privire la creanța

pentru care A.V.A.S. a pornit executarea silită se reține că,

aceasta derivă dintr-un contract de garanție ipotecară prin care

petenții au garantat cu apartamentul proprietatea lor, creditul acordat de

B.A. SA societății SC D.T.T.T. SRL Pașcani.

Cu raportare strictă la

motivele de recurs invocate de recurenți, Înalta Curte, având în vedere

faptul că aceștia s-au prevalat în demersul lor judiciar de

situația că intimata ar fi pornit executarea silită pentru o

sumă nedatorată (invocând incidența art. 992 și art. 1092 C.

civ.), constată că acestea sunt nefondate, instanța

anterioară pronunțând o sentință legală și

temeinică.

Astfel, față de

susținerea reclamanților conform căreia imobilul cu care s-a

garantat creditul societății ar fi fost vândut în cadrul procedurii

de lichidare ce s-a derulat împotriva societății debitoare, iar suma

obținută ar fi fost distribuită creditoarei, se impun o serie de

observații.

Pe de o parte, în cadrul

procedurii de executare colectivă a creanțelor deținute împotriva

societății debitoare (Legea nr. 64/1995 – la acea dată) pot fi

urmărite doar bunurile societății, iar nu și cele ale

terțelor persoane față de procedură, cărora legea nu

le-a atribuit calitatea de participanți în cadrul acesteia.

Reclamanții erau

terți față de procedura de insolvență, iar bunul

proprietatea lor nu putea fi urmărit eventual, decât pe calea unei

executări silite în condițiile dreptului comun astfel că, erau

îndreptățiți să intervină pe calea unei

contestații în cadrul procedurii insolvenței pentru a-și proteja

bunul.

Or, în condițiile în

care recurentul D.V. a avut calitatea de administrator social al debitoarei

deși a avut cunoștință de executarea bunului proprietatea

sa, în cadrul procedurii speciale îndreptată împotriva

societății, a preferat să stea în pasivitate.

Pe de altă parte,

așa cum a constatat și prima instanță, în cauză nu s-a

făcut pe deplin dovada că imobilul ipotecat ar fi fost

înstrăinat în condițiile arătate câtă vreme pretinsele

dovezi de plată sunt anterioare hotărârii judecătorului sindic

prin care s-a autorizat vânzarea imobilului, iar formalitățile

ulterioare de perfectare a actului de vânzare, de efectuare a mențiunilor

necesare la C.F. și de radiere a ipotecii nu s-a mai făcut, drept

dovadă fiind actele din care rezultă că imobilul figurează

tot în proprietatea reclamanților și că ipoteca nu a fost radiată.

Chiar și în

situația în care s-ar fi putut stabili cu exactitate că imobilul ar

fi fost executat silit, interes în promovarea unei contestații la

executarea silită pornită de A.V.A.S. ar fi avut noii proprietari ai

acestuia și nu contestatorii care au pierdut proprietatea asupra

imobilului în discuție.

Nu pot fi primite nici

criticile privind pretinsa interpretare și aplicare greșită a

prevederilor art. 992 și art. 109 C. civ., instanța reținând în

mod corect că acestea nu au aplicabilitate în cauză.

Este adevărat că

orice plată presupune existența unei datorii și că,

dacă această datorie nu există, plata trebuie să fie

restituită celui care a făcut-o numai că, în cauză,

reclamanții nu au făcut dovada efectuării unei plăți

din eroare, în lipsa unei creanțe.

În atare situație,

constatând că sentința atacată este legală și

temeinică, urmează a fi menținută prin respingerea

recursului ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții D.V. și D.A. împotriva

sentinței nr. 2 din 8 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția

a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 februarie 2010.