ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1093/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1093/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1454 din 12

noiembrie 2007 Tribunalul București secția a IV-a civilă, în dosarul nr.

15030/3/2004 s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului Ministerul

Justiției împotriva pârâților M.M.S.S., N.C.E.I. și N.B.S. și s-a respins

cererea reconvențională formulată de pârâții – reclamanți M.M.S.S., N.C.E.I. și

N.B.S., reținându-se următoarele considerente:

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că pârâții reclamanți au depus notificarea nr. 448/V în baza Legii nr.

10/2001, notificare prin care au solicitat reclamantei pârâte Ministerul de

Justiție restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, reprezentând

sediul Curții de Apel Craiova.

Cererea de restituire a fost

respinsă în cadrul procedurii administrative prin emiterea Ordinului nr. 77 c

din 15 ianuarie 2001 al Ministerului de Justiție.

Pârâții reclamanți au formulat

contestație întemeiată de prevederile Legii nr. 10/2001 ce a fost admisă prin

sentința civilă nr. 274 din 11 martie 2004, definitivă și irevocabilă, prin

neapelare, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV - a civilă, fiind

anulat Ordinul nr. 77 C din 15 ianuarie 2004 emis de Ministerul de Justiție,

pârâtul Ministerul de Justiție fiind obligat să emită decizie/dispoziție

motivată de restituire în natură a imobilului situat în Craiova, județul Dolj,

în prezent Curtea de Apel Craiova.

Urmare a pronunțării acestei

hotărâri, Ministerul Justiției a emis Ordinul nr. 1831/C din 7 iulie 2004 prin

care a dispus restituirea în natură în favoarea pârâților reclamanți din

prezenta cauză a imobilului în litigiu.

Analizând prima condiție a

îmbogățirii fără justă cauză, tribunalul a constatat că aceasta nu este

îndeplinită deoarece în prezenta cauză și dacă ar fi existat o mărire a patrimoniului

reclamantei, în detrimentul patrimoniului pârâților a existat o cauză, atât

practica cât și literatura de specialitate fiind unanim de acord în sensul că o

cauză a măririi unui patrimoniu și a diminuării în mod corespunzător a altui

patrimoniu poate fi și legea.

Astfel, Legea care reprezintă cauza

acestei posibilă măriri și micșorări este în speța de față Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut că în

conformitate cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 „imobilele preluate

în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în

natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de

orice sarcini”.

Așadar unitatea deținătoare, în

speță Ministerul Justiției avea obligația restituirii în natură a imobilului în

starea în care acesta se afla la data cererii de restituire, neputând pretinde

recuperarea unor cheltuieli, chiar și necesare și utile, făcute anterior

cererii de restituire.

Ministerul Justiției nu poate invoca

nici calitatea sa de titular al dreptului de administrare, calitate care i-ar

permite recuperarea acestor sume de bani.

Tribunalul a apreciat că în prezenta

cauză, urmare a faptului că pârâții reclamanți au dobândit imobilul urmând

procedura administrativă și apoi cea judiciară, prevăzută de Legea nr. 10/2001,

eventuala mărire a patrimoniului determinată de restituirea imobilului în

starea în care acesta se găsește, are un temei legitim, acest temei fiind

tocmai Legea nr. 10/2001.

Atâta timp cât îmbunătățirile nu au

fost efectuate de Ministerul Justiției prin folosirea unor fonduri proprii, ci

prin folosirea banilor de la bugetul de stat, nu se poate afirma micșorarea

patrimoniului acestui reclamant.

Urmare a constatării inexistenței

unei îmbogățiri fără just temei și capătul de cerere subsidiar privind dreptul

de retenție apare ca neîntemeiat.

Cu privire la cererea

reconvențională, prin care pârâții reclamanți au solicitat constatarea

dreptului lor de creanță constând în contravaloarea fructelor culese de

reclamantă pe perioada deținerii imobilului în calitate de posesor de rea

credință și obligarea la plata acestor sume de bani, tribunalul a constatat că

și această cerere este neîntemeiată, întrucât așa cum s-a arătat anterior,

pârâții reclamanți au dobândit imobilul urmând procedura specială instituită de

Legea nr. 10/2001, astfel încât aceștia nu pot pretinde despăgubiri pentru

lipsa de folosință pe perioada preluării abuzive, preluând în schimb imobilul

în starea în care acesta se găsește.

Sub acest aspect, devin inaplicabile

dispozițiile de drept comun cu privire la obligarea posesorului de rea-credință

la restituirea fructelor culese.

Având în vedere respingerea în

totalitate a cererii de chemare în judecată precum și faptul că cheltuielile de

judecată pretinse de reclamantă au fost efectuate exclusiv în scopul admiterii

acțiunii – onorariu expertiză încuviințată la solicitarea reclamantei și

cuprinzând obiectivele propuse de acesta – tribunalul, conform art. 274 C.

proc. civ. a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

Întrucât cheltuielile efectuate de

pârâții reclamanți – onorariu avocat conform chitanței nr. 578400 din 5

noiembrie 2007, au fost determinate atât de apărările pe acțiunea reclamantei

ce a fost respinsă, dar și de propria cerere reconvențională, la rândul ei,

respinsă, tribunalul a admis în parte cererea acestora de cheltuieli de

judecată, obligând reclamanta să plătească suma de 750 lei – jumătate din

onorariul avocațial, cu acest titlu.

Prin sentința civilă nr. 1454 din 12

noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a

respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâții

reclamanți; s-a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâților la

plata cheltuielilor de judecată și a fost obligată reclamanta să plătească

pârâților suma de 750 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta pârâtă Ministerul Justiției, criticând-o ca nelegală

și netemeinică.

Astfel prin decizia civilă nr. 758

din 15 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

admis apelul reclamantului Ministerul Justiției s-a schimbat în parte sentința

civilă nr. 1454 din 12 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, în sensul admiterii acțiunii principale și a constatării efectuării

îmbunătățirilor evidențiate în raportul de expertiză efectuat de expertul C.M.).

Au fost obligați pârâții și la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 582.009 lei și s-a stabilit un drept de

retenție pentru reclamant până la achitarea integrală a sumei.

Astfel instanța de apel a reținut

următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr. 237/2004 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pârâții au fost recunoscuți ca

proprietari ai imobilului, fiind anulat Ordinul nr. 77/c din 15 ianuarie 2004

emisă de Ministerul Justiției în procedura Legii nr. 10/2001, fiind obligat

emitentul acestui ordin să emită o dispoziție motivată din Craiova.

Astfel în temeiul acestei hotărâri

s-a emis Ordinul nr. 1831/c din 7 august 2004 de către Ministerul Justiției și

s-a dispus restituirea în natură către intimații pârâți, a imobilului mai sus

menționat.

La acest imobil, Ministerul

Justiției a efectuat lucrări de reparații ce s-au desfășurat în perioada 1993 –

2003 (fila 3 și următoarele din dosarul de fond) fiind titularul unui drept de

administrare confirmat prin H.G. nr. 450/1993.

Lucrările efectuate au avut în

vedere că imobilul urma să aibă destinația unei instituții publice, astfel că

trebuia să fie apt de a fi utilizat potrivit scopului pentru care a fost

atribuit.

Nu se poate reține teza edificării

unor lucrări cu rea credință, deoarece aceste lucrări la data formulării

notificării de către pârâții reclamanți, lucrările erau derulate fiind

realizate pe baza unor fonduri bugetare special alocate.

În cauză fiind reținute cerințele

art. 992 C. civ., și cum lucrările erau de consolidare și reparare, lucrări

necesare și utile, patrimoniul pârâților s-a mărit, motiv pentru care s-a

reținut de către instanța de apel incidența dispozițiilor art. 992 C. civ.

Nu pot fi aplicate în speță

dispozițiile art. 48-49 din Legea nr. 10/2001, deoarece textele invocate se

referă expres la situația imobilelor cu destinație de locuință, ceea ce nu este

cazul imobilului în discuție.

Tăcerea legii cu privire la situația

imobilelor cu altă destinație nu poate fi interpretată ca închizând dreptul

persoanelor ce au avut în administrare aceste imobile, de a solicita

despăgubiri pentru investițiile efectuate, o asemenea interdicție fiind necesar

a fi explicit inclusă într-un act normativ, în caz contrar aplicându-se

dispozițiile legii generale în materie.

Împrejurarea subordonării

Ministerului Justiției față de bugetul de stat, este de asemenea irelevantă,

deoarece chiar dacă este o instituție de stat, Ministerul Justiției are alocat

un buget propriu, având posibilitatea să formuleze cereri pentru recuperarea

sumelor cuprinse în acest buget.

Faptul că în procesul ce s-a derulat

în procedura Legii nr. 10/2001 și care s-a finalizat cu obligarea Ministerului

Justiției de a restitui imobilul în natură, nu s-au discutat pretențiile

proprii ale Ministerului Justiției cu privire la investiția efectuată, nu

reprezintă o achiesare a acestuia la o restituire fără condiții către intimați,

dat fiind caracterul special al normelor care guvernează contestația împotriva

deciziei emise pentru soluționarea notificării. Astfel, calitate de contestator

poate avea doar persoana îndreptățită, iar contestația vizează exclusiv, fie

recunoașterea calității de persoană îndreptățită, fie natura sau întinderea

măsurilor reparatorii stabilite.

De altfel în speță, apărările

Ministerului Justiției în procesul pornit de foștii proprietari pentru

desființarea ordinului prin care se respinsese cererea lor de restituire în

natură, au vizat strict interpretarea și aplicarea art. 16 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 10/2001, respectiv încadrarea bunului ca bun de utilitate publică,

aflat în domeniul public.

Rezultă deci că pentru alte

pretenții ale deținătorului imobilului, față de persoana îndreptățită aceasta

nu are decât calea dreptului comun.

În ceea ce privește art. 9 din Legea

nr. 10/2001, care prevede că imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 se

restituie în starea în care sunt libere de orice sarcini, textul mai sus

menționat nu are în vedere situația dreptului la despăgubire al unității

deținătoare, ci împrejurarea constituirii unor sarcini reale asupra imobilului

(ipotecă, etc.).

În cauză s-a efectuat un raport de

expertiză prin comisie rogatorie de către experții J.C. și D.M. care a stabilit

că valoarea efectivă la data execuției a fost de 267.758,4 RON, iar valoarea

actualizată la nivelul lunii septembrie a anului 2006 este de 582.009 lei.

Din cuprinsul acestui raport rezultă

că aceste lucrări au fost în cea mai mare parte lucrări necesare pentru

reabilitarea construcției și câteva pentru buna funcționare a Curții de Apel

Craiova.

Lucrările cuprinse în anexele 5, 6

și 7 au fost definite de experți ca fiind „lucrări pentru buna funcționare a

Curții de Apel Craiova”. Instanța de apel a mai apreciat că din studiul

anexelor, că acestea reprezintă tot tencuieli exterioare și interioare,

instalații electrice și realizarea unor construcții noi.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs pârâții M.M.S.S., N.C.I. și N.B.S.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma

dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel se susține că instanța de

apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care

dispozițiile art. 48-49 din Legea nr. 10/2001 prevede dreptul chemaților la

despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului, omițând faptul că

Ministerul Justiției nu a avut calitatea de chiriaș.

Tot greșit (susțin recurenții) s-a

reținut existența unei îmbogățiri fără just temei fără a se avea în vedere

reaua credință după efectuarea lucrărilor.

O altă critică adusă hotărârii instanței

de apel vizează stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului.

Față de aspectele învederate

recurenții susțin că dispozițiile art. 48 (fost art. 49) din Legea nr. 10/2001

se aplică în limitele și situațiile prevăzute de lege, în situația în care

procedura restituirii imobilelor se desfășoară în cadrul stabilit de Legea nr.

10/2001 și exclude situațiile în care restituirea imobilelor s-a făcut în baza

Legii nr. 10/2001 iar acțiunea în despăgubiri este întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, pe dispozițiile art. 992 C. civ.

Recurenții mai învederează că atâta

timp cât statul ca unic proprietar este obligat în baza Legii nr. 10/2001 să

restituie imobilul în starea în care se află, fără a putea pretinde vreo sumă

cheltuită cu întreținerea lui, cu atât mai puțin pentru cei care aveau un drept

de administrare asupra imobilului nu pot pretinde despăgubiri de la

proprietarii deposedați abuziv, deoarece noțiunea și principiile echității sociale

îi împiedică să se considere prejudiciați pentru investițiile necesare și

altele făcute imobilului.

Se susține că este logica socială

care a stat la baza logicii juridice avute în vedere de legiuitor atunci când a

reglementat în mod restrictiv prin derogare de la dreptul comun, obligația de

despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor preluate în mod abuziv.

Ca atare, susțin recurenții,

despăgubirile nu pot fi cerute pe dreptul comun prin aplicarea principiului

îmbogățirii fără justă cauză, de către stat sau instituțiile care au avut în

administrare asemenea imobile în cazul restituirii imobilelor preluate abuziv

prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Se susține că în materia

despăgubirilor, dreptul comun este exclus în acest caz, despăgubirile putând fi

cerute potrivit dispozițiilor art. 48 care sunt de strictă interpretare și care

constituie legea specială în materie.

Se susține în aceeași idee, că nu

sunt îndeplinite cerințele îmbogățirii fără just temei, pentru că o condiție

constă în absența unei cauze legitime, a măririi patrimoniului unei persoane în

detrimentul unei alte persoane.

Or, susțin reclamanții în cauză

există un temei legitim și anume chiar dispozițiile Legii nr. 10/2001, (art. 48

și art. 9).

Se mai susține că Statul a fost un

simplu detentor precar și posesor de rea credință procedura instituită pe Legea

nr. 10/2001 este una specială, derogatorie de la dreptul comun prin care Statul

înțelege să repare prejudiciile suferite ca urmare a preluării unor imobile în

mod abuziv cu sau fără titlu.

Recurenții mai critică hotărârea

instanței de apel și raportat la instituirea dreptului de retenție, nefiind

îndeplinite condițiile necesare instituirii lui asupra imobilului din litigiu.

Prin întâmpinarea depusă la filele

21 – 23 intimatul Ministerul Justiției s-a opus admiterii recursului.

Recurenții au depus și concluzii

scrise existente la filele 92 – 96 și respectiv 52 – 56.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Față de obiectul dedus judecății, de

temeiul de drept invocat art. 992 C. civ. instanța de apel a făcut o legală

interpretare și aplicare a legii.

Cum dispozițiile art. 48-49 din

Legea nr. 10/2001 vizează imobilele cu destinația de locuință, și nu imobilul

din litigiu nu a avut această destinație, instanța de apel în mod legal și

corect a reținut că dispozițiile legale sus evocate nu sunt incidente în cauză

și că temeiul de drept al acțiunii îl constituie dispozițiile art. 992 C. civ.

Astfel, este de reținut, raportat la

dispozițiile art. 48-49 din Legea nr. 10/2001, că în absența unei interdicții

exprese, posibilitatea de a solicita și obține despăgubiri pentru sporul de

valoare adus imobilului rezultat din îmbunătățirile necesare și utile) se

circumscrie condițiilor prevăzute de art. 992 C. civ.

Ca atare, prin prisma instituției

juridice a îmbogățirii fără just temei instanța de apel a analizat raporturile

juridice dintre părți, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 992 C.

civ.

Expertiza efectuată în cauză, a

statuat fără posibilitate de echivoc, că lucrările efectuate la imobilul din

litigiu se încadrează în noțiunea de „lucrări necesare pentru reabilitarea

construcției” cu atât mai mult cu cât „imobilul face parte din monumentele de

arhitectură (filele 57 dosar 2253/2006 a Tribunalului București în care a fost

efectuată comisia rogatorie privind administrarea probei cu expertiza tehnică

de stabilire a îmbunătățirilor aduse imobilului) și pentru executarea

lucrărilor a existat și avizul Comisiei zonale a monumentelor și siturilor

istorice (fila 55).

Astfel prin prisma acestor aspecte,

și a faptului că nu sunt incidente dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001,

instanța de apel a reținut că instituția îmbogățirii fără just temei este

incidentă în cauză.

În ce privește dreptul de retenție

instituit de instanța de apel este de reținut că dreptul de retenție este un

drept real imperfect ce conferă retentorului numai o simplă detenție precară,

până la achitarea integrală a datoriei.

Dreptul de retenție poate fi invocat

ori de câte ori există o legătură de conexitate între lucru și creanță și

descrie o conexitate materială sau juridică.

Astfel există drept de retenție, nu

numai când creanța s-a născut în legătură cu lucrul, ci și atunci când

deținerea lucrului de către retentor și creanță, izvorăsc din același raport

juridic.

Dreptul de retenție nu este o simplă

favoarea pe care instanța o acordă, de la caz la caz, ci este un drept

recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanțe s-au născut în legătură cu

bunurile supuse restituirii. El apare astfel ca o garanție a realizării prin

plată a acelor creanțe.

Prin urmare, existența unei creanțe

substanțiale în legătură cu imobilul din litigiu, face incidentă instituția

dreptului de retenție, astfel cum a fost stabilit în favoarea reclamanților.

Din perspectiva celor expuse

susținerile recurenților nu întrunesc cerințele prevăzute de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., motiv pentru care recursul fiind nefondat urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâții M.M.S.S., N.C.E.I. și N.B. împotriva deciziei nr. 758 din

15 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 februarie 2010

.