ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1093/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 1454 din 12 noiembrie 2007 Tribunalul București secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 15030/3/2004 s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului Ministerul Justiției împotriva pârâților M.M.S.S., N.C.E.I. și N.B.S. și s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâții – reclamanți M.M.S.S., N.C.E.I. și N.B.S., reținându-se următoarele considerente: Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că pârâții reclamanți au depus notificarea nr. 448/V în baza Legii nr. 10/2001, notificare prin care au solicitat reclamantei pârâte Ministerul de Justiție restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, reprezentând sediul Curții de Apel Craiova.

Cererea de restituire a fost respinsă în cadrul procedurii administrative prin emiterea Ordinului nr. 77 c din 15 ianuarie 2001 al Ministerului de Justiție. Pârâții reclamanți au formulat contestație întemeiată de prevederile Legii nr. 10/2001 ce a fost admisă prin sentința civilă nr. 274 din 11 martie 2004, definitivă și irevocabilă, prin neapelare, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV - a civilă, fiind anulat Ordinul nr. 77 C din 15 ianuarie 2004 emis de Ministerul de Justiție, pârâtul Ministerul de Justiție fiind obligat să emită decizie/dispoziție motivată de restituire în natură a imobilului situat în Craiova, județul Dolj, în prezent Curtea de Apel Craiova. Urmare a pronunțării acestei hotărâri, Ministerul Justiției a emis Ordinul nr. 1831/C din 7 iulie 2004 prin care a dispus restituirea în natură în favoarea pârâților reclamanți din prezenta cauză a imobilului în litigiu.

Analizând prima condiție a îmbogățirii fără justă cauză, tribunalul a constatat că aceasta nu este îndeplinită deoarece în prezenta cauză și dacă ar fi existat o mărire a patrimoniului reclamantei, în detrimentul patrimoniului pârâților a existat o cauză, atât practica cât și literatura de specialitate fiind unanim de acord în sensul că o cauză a măririi unui patrimoniu și a diminuării în mod corespunzător a altui patrimoniu poate fi și legea. Astfel, Legea care reprezintă cauza acestei posibilă măriri și micșorări este în speța de față Legea nr. 10/2001. Tribunalul a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini”.

Așadar unitatea deținătoare, în speță Ministerul Justiției avea obligația restituirii în natură a imobilului în starea în care acesta se afla la data cererii de restituire, neputând pretinde recuperarea unor cheltuieli, chiar și necesare și utile, făcute anterior cererii de restituire. Ministerul Justiției nu poate invoca nici calitatea sa de titular al dreptului de administrare, calitate care i-ar permite recuperarea acestor sume de bani. Tribunalul a apreciat că în prezenta cauză, urmare a faptului că pârâții reclamanți au dobândit imobilul urmând procedura administrativă și apoi cea judiciară, prevăzută de Legea nr. 10/2001, eventuala mărire a patrimoniului determinată de restituirea imobilului în starea în care acesta se găsește, are un temei legitim, acest temei fiind tocmai Legea nr. 10/2001.

Atâta timp cât îmbunătățirile nu au fost efectuate de Ministerul Justiției prin folosirea unor fonduri proprii, ci prin folosirea banilor de la bugetul de stat, nu se poate afirma micșorarea patrimoniului acestui reclamant. Urmare a constatării inexistenței unei îmbogățiri fără just temei și capătul de cerere subsidiar privind dreptul de retenție apare ca neîntemeiat.

Cu privire la cererea reconvențională, prin care pârâții reclamanți au solicitat constatarea dreptului lor de creanță constând în contravaloarea fructelor culese de reclamantă pe perioada deținerii imobilului în calitate de posesor de rea credință și obligarea la plata acestor sume de bani, tribunalul a constatat că și această cerere este neîntemeiată, întrucât așa cum s-a arătat anterior, pârâții reclamanți au dobândit imobilul urmând procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, astfel încât aceștia nu pot pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință pe perioada preluării abuzive, preluând în schimb imobilul în starea în care acesta se găsește. Sub acest aspect, devin inaplicabile dispozițiile de drept comun cu privire la obligarea posesorului de rea-credință la restituirea fructelor culese.

Având în vedere respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată precum și faptul că cheltuielile de judecată pretinse de reclamantă au fost efectuate exclusiv în scopul admiterii acțiunii – onorariu expertiză încuviințată la solicitarea reclamantei și cuprinzând obiectivele propuse de acesta – tribunalul, conform art. 274 C. proc. civ. a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât cheltuielile efectuate de pârâții reclamanți – onorariu avocat conform chitanței nr. 578400 din 5 noiembrie 2007, au fost determinate atât de apărările pe acțiunea reclamantei ce a fost respinsă, dar și de propria cerere reconvențională, la rândul ei, respinsă, tribunalul a admis în parte cererea acestora de cheltuieli de judecată, obligând reclamanta să plătească suma de 750 lei – jumătate din onorariul avocațial, cu acest titlu.

Prin sentința civilă nr. 1454 din 12 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâții reclamanți; s-a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată și a fost obligată reclamanta să plătească pârâților suma de 750 lei cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta pârâtă Ministerul Justiției, criticând-o ca nelegală și netemeinică. Astfel prin decizia civilă nr. 758 din 15 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamantului Ministerul Justiției s-a schimbat în parte sentința civilă nr. 1454 din 12 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în sensul admiterii acțiunii principale și a constatării efectuării îmbunătățirilor evidențiate în raportul de expertiză efectuat de expertul C.M.).

Au fost obligați pârâții și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 582.009 lei și s-a stabilit un drept de retenție pentru reclamant până la achitarea integrală a sumei. Astfel instanța de apel a reținut următoarele considerente: Prin sentința civilă nr. 237/2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pârâții au fost recunoscuți ca proprietari ai imobilului, fiind anulat Ordinul nr. 77/c din 15 ianuarie 2004 emisă de Ministerul Justiției în procedura Legii nr. 10/2001, fiind obligat emitentul acestui ordin să emită o dispoziție motivată din Craiova. Astfel în temeiul acestei hotărâri s-a emis Ordinul nr. 1831/c din 7 august 2004 de către Ministerul Justiției și s-a dispus restituirea în natură către intimații pârâți, a imobilului mai sus menționat.

La acest imobil, Ministerul Justiției a efectuat lucrări de reparații ce s-au desfășurat în perioada 1993 – 2003 (fila 3 și următoarele din dosarul de fond) fiind titularul unui drept de administrare confirmat prin H.G. nr. 450/1993. Lucrările efectuate au avut în vedere că imobilul urma să aibă destinația unei instituții publice, astfel că trebuia să fie apt de a fi utilizat potrivit scopului pentru care a fost atribuit. Nu se poate reține teza edificării unor lucrări cu rea credință, deoarece aceste lucrări la data formulării notificării de către pârâții reclamanți, lucrările erau derulate fiind realizate pe baza unor fonduri bugetare special alocate. În cauză fiind reținute cerințele art. 992 C. civ., și cum lucrările erau de consolidare și reparare, lucrări necesare și utile, patrimoniul pârâților s-a mărit, motiv pentru care s-a reținut de către instanța de apel incidența dispozițiilor art. 992 C. civ.

Nu pot fi aplicate în speță dispozițiile art. 48-49 din Legea nr. 10/2001, deoarece textele invocate se referă expres la situația imobilelor cu destinație de locuință, ceea ce nu este cazul imobilului în discuție. Tăcerea legii cu privire la situația imobilelor cu altă destinație nu poate fi interpretată ca închizând dreptul persoanelor ce au avut în administrare aceste imobile, de a solicita despăgubiri pentru investițiile efectuate, o asemenea interdicție fiind necesar a fi explicit inclusă într-un act normativ, în caz contrar aplicându-se dispozițiile legii generale în materie. Împrejurarea subordonării Ministerului Justiției față de bugetul de stat, este de asemenea irelevantă, deoarece chiar dacă este o instituție de stat, Ministerul Justiției are alocat un buget propriu, având posibilitatea să formuleze cereri pentru recuperarea sumelor cuprinse în acest buget.

Faptul că în procesul ce s-a derulat în procedura Legii nr. 10/2001 și care s-a finalizat cu obligarea Ministerului Justiției de a restitui imobilul în natură, nu s-au discutat pretențiile proprii ale Ministerului Justiției cu privire la investiția efectuată, nu reprezintă o achiesare a acestuia la o restituire fără condiții către intimați, dat fiind caracterul special al normelor care guvernează contestația împotriva deciziei emise pentru soluționarea notificării. Astfel, calitate de contestator poate avea doar persoana îndreptățită, iar contestația vizează exclusiv, fie recunoașterea calității de persoană îndreptățită, fie natura sau întinderea măsurilor reparatorii stabilite.

De altfel în speță, apărările Ministerului Justiției în procesul pornit de foștii proprietari pentru desființarea ordinului prin care se respinsese cererea lor de restituire în natură, au vizat strict interpretarea și aplicarea art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv încadrarea bunului ca bun de utilitate publică, aflat în domeniul public. Rezultă deci că pentru alte pretenții ale deținătorului imobilului, față de persoana îndreptățită aceasta nu are decât calea dreptului comun. În ceea ce privește art. 9 din Legea nr. 10/2001, care prevede că imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 se restituie în starea în care sunt libere de orice sarcini, textul mai sus menționat nu are în vedere situația dreptului la despăgubire al unității deținătoare, ci împrejurarea constituirii unor sarcini reale asupra imobilului (ipotecă, etc.).

În cauză s-a efectuat un raport de expertiză prin comisie rogatorie de către experții J.C. și D.M. care a stabilit că valoarea efectivă la data execuției a fost de 267.758,4 RON, iar valoarea actualizată la nivelul lunii septembrie a anului 2006 este de 582.009 lei. Din cuprinsul acestui raport rezultă că aceste lucrări au fost în cea mai mare parte lucrări necesare pentru reabilitarea construcției și câteva pentru buna funcționare a Curții de Apel Craiova. Lucrările cuprinse în anexele 5, 6 și 7 au fost definite de experți ca fiind „lucrări pentru buna funcționare a Curții de Apel Craiova”. Instanța de apel a mai apreciat că din studiul anexelor, că acestea reprezintă tot tencuieli exterioare și interioare, instalații electrice și realizarea unor construcții noi.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții M.M.S.S., N.C.I. și N.B.S. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care dispozițiile art. 48-49 din Legea nr. 10/2001 prevede dreptul chemaților la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului, omițând faptul că Ministerul Justiției nu a avut calitatea de chiriaș. Tot greșit (susțin recurenții) s-a reținut existența unei îmbogățiri fără just temei fără a se avea în vedere reaua credință după efectuarea lucrărilor.

O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului. Față de aspectele învederate recurenții susțin că dispozițiile art. 48 (fost art. 49) din Legea nr. 10/2001 se aplică în limitele și situațiile prevăzute de lege, în situația în care procedura restituirii imobilelor se desfășoară în cadrul stabilit de Legea nr. 10/2001 și exclude situațiile în care restituirea imobilelor s-a făcut în baza Legii nr. 10/2001 iar acțiunea în despăgubiri este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, pe dispozițiile art. 992 C. civ.

Recurenții mai învederează că atâta timp cât statul ca unic proprietar este obligat în baza Legii nr. 10/2001 să restituie imobilul în starea în care se află, fără a putea pretinde vreo sumă cheltuită cu întreținerea lui, cu atât mai puțin pentru cei care aveau un drept de administrare asupra imobilului nu pot pretinde despăgubiri de la proprietarii deposedați abuziv, deoarece noțiunea și principiile echității sociale îi împiedică să se considere prejudiciați pentru investițiile necesare și altele făcute imobilului. Se susține că este logica socială care a stat la baza logicii juridice avute în vedere de legiuitor atunci când a reglementat în mod restrictiv prin derogare de la dreptul comun, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor preluate în mod abuziv.

Ca atare, susțin recurenții, despăgubirile nu pot fi cerute pe dreptul comun prin aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză, de către stat sau instituțiile care au avut în administrare asemenea imobile în cazul restituirii imobilelor preluate abuziv prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Se susține că în materia despăgubirilor, dreptul comun este exclus în acest caz, despăgubirile putând fi cerute potrivit dispozițiilor art. 48 care sunt de strictă interpretare și care constituie legea specială în materie. Se susține în aceeași idee, că nu sunt îndeplinite cerințele îmbogățirii fără just temei, pentru că o condiție constă în absența unei cauze legitime, a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul unei alte persoane.

Or, susțin reclamanții în cauză există un temei legitim și anume chiar dispozițiile Legii nr. 10/2001, (art. 48 și art. 9). Se mai susține că Statul a fost un simplu detentor precar și posesor de rea credință procedura instituită pe Legea nr. 10/2001 este una specială, derogatorie de la dreptul comun prin care Statul înțelege să repare prejudiciile suferite ca urmare a preluării unor imobile în mod abuziv cu sau fără titlu. Recurenții mai critică hotărârea instanței de apel și raportat la instituirea dreptului de retenție, nefiind îndeplinite condițiile necesare instituirii lui asupra imobilului din litigiu. Prin întâmpinarea depusă la filele 21 – 23 intimatul Ministerul Justiției s-a opus admiterii recursului.

Recurenții au depus și concluzii scrise existente la filele 92 – 96 și respectiv 52 – 56. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Față de obiectul dedus judecății, de temeiul de drept invocat art. 992 C. civ. instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii. Cum dispozițiile art. 48-49 din Legea nr. 10/2001 vizează imobilele cu destinația de locuință, și nu imobilul din litigiu nu a avut această destinație, instanța de apel în mod legal și corect a reținut că dispozițiile legale sus evocate nu sunt incidente în cauză și că temeiul de drept al acțiunii îl constituie dispozițiile art. 992 C. civ.

Astfel, este de reținut, raportat la dispozițiile art. 48-49 din Legea nr. 10/2001, că în absența unei interdicții exprese, posibilitatea de a solicita și obține despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului rezultat din îmbunătățirile necesare și utile) se circumscrie condițiilor prevăzute de art. 992 C. civ. Ca atare, prin prisma instituției juridice a îmbogățirii fără just temei instanța de apel a analizat raporturile juridice dintre părți, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 992 C. civ.

Expertiza efectuată în cauză, a statuat fără posibilitate de echivoc, că lucrările efectuate la imobilul din litigiu se încadrează în noțiunea de „lucrări necesare pentru reabilitarea construcției” cu atât mai mult cu cât „imobilul face parte din monumentele de arhitectură (filele 57 dosar 2253/2006 a Tribunalului București în care a fost efectuată comisia rogatorie privind administrarea probei cu expertiza tehnică de stabilire a îmbunătățirilor aduse imobilului) și pentru executarea lucrărilor a existat și avizul Comisiei zonale a monumentelor și siturilor istorice (fila 55). Astfel prin prisma acestor aspecte, și a faptului că nu sunt incidente dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că instituția îmbogățirii fără just temei este incidentă în cauză.

În ce privește dreptul de retenție instituit de instanța de apel este de reținut că dreptul de retenție este un drept real imperfect ce conferă retentorului numai o simplă detenție precară, până la achitarea integrală a datoriei. Dreptul de retenție poate fi invocat ori de câte ori există o legătură de conexitate între lucru și creanță și descrie o conexitate materială sau juridică. Astfel există drept de retenție, nu numai când creanța s-a născut în legătură cu lucrul, ci și atunci când deținerea lucrului de către retentor și creanță, izvorăsc din același raport juridic. Dreptul de retenție nu este o simplă favoarea pe care instanța o acordă, de la caz la caz, ci este un drept recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanțe s-au născut în legătură cu bunurile supuse restituirii.

El apare astfel ca o garanție a realizării prin plată a acelor creanțe. Prin urmare, existența unei creanțe substanțiale în legătură cu imobilul din litigiu, face incidentă instituția dreptului de retenție, astfel cum a fost stabilit în favoarea reclamanților. Din perspectiva celor expuse susținerile recurenților nu întrunesc cerințele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul fiind nefondat urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții M.M.S.S., N.C.E.I. și N.B. împotriva deciziei nr. 758 din 15 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2010 .