ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6693/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6693/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei civile
de față, constată următoarele:
Reclamanta B.S. a solicitat în contradictoriu
cu pârâtele SC C. SA și A.V.A.S., anularea dispoziției nr. 1097 din 5 mai 2005
emisă de pârâta societate comercială și restituirea în natură a imobilului
teren situat în Craiova, în suprafață de 1469 m.p., iar, în subsidiar, acordarea
măsurilor reparatorii prin echivalent pentru acest imobil.
În motivarea cererii,
reclamanta a învederat că în mod greșit, prin dispoziția atacată, i-a fost
respinsă cererea de restituire în natură a imobilului menționat, deși terenul,
expropriat în scopul edificării unui cămin de nefamiliști, este ocupat în
prezent doar parțial de obiectivul menționat, fiind astfel posibilă restituirea
în natură a bunului.
În drept au fost
invocate dispozițiile art. 10 alin. (2) și art. 2 alin. (3), (7), (8) precum și
dispozițiile art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr.
24 din 20 ianuarie 2006, Tribunalul Dolj a respins ca neîntemeiată contestația
reclamantei în raport de noua reglementare a textului art. 27 din Legea nr. 10/2001
(în forma inițială), prin modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005, stabilind
că măsurile reparatorii cuvenite reclamantei sunt cele prin în echivalent, care
urmează a fi determinate și acordate în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin.
(7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul și stabilirii și
plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și că acestea
nu pot fi acordate înainte de epuizarea procedurii administrative.
Apelul declarat de
reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri, a fost admis prin Decizia nr. 703
din 27 iunie 2007 a Curții de Apel Craiova.
A fost schimbată în
parte sentința, în sensul că, a fost admisă în parte contestația reclamantei
față de pârâta A.V.A.S. și s-a constatat că reclamanta este îndreptățită la
măsuri reparatorii prin echivalent, conform procedurii speciale prevăzute de
Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 1175,39 m.p. situat în
Craiova, identificat prin expertiza efectuată în cauză.
Au fost menținute
restul dispozițiilor sentinței.
Instanța de apel a
reținut, în esență, ca legale dispozițiile primei instanțe privind constatarea
incidenței art. 27 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin
Legea nr. 247/2005, imobilul solicitat fiind evidențiat în patrimoniul
societății comerciale pârâte, integral privatizată la data apariției legii de
reparație.
Împotriva acestei
hotărâri, au declarat recurs reclamanta și pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru
nelegalitate, critici ce au fost încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
În recursul său
reclamanta B.S. a invocat greșita aplicare a legii, cât privește dispozițiile art.
1, 7, 11, 14 și 29 din Legea nr. 10/2001, fiind dovedită împrejurarea că o
porțiune din imobil, în acord cu dispozițiile legale invocate, poate să fie
restituit în natură.
Instanțele au făcut o
aplicare greșită a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât în
raport de situația de fapt rezultată din actele dosarului privind desfășurarea
contractului de privatizare pe perioada 1996-2004, nu se poate susține că la
momentul intrării în vigoare a legii de reparație, anul 2001, societatea pârâtă
ar fi fost integral privatizată în accepțiunea Legii nr. 10/2001, fiind astfel
incidente dispozițiile art. 21 alin. (1), (2) ale acestei legi.
S-a mai invocat, de
asemenea, încălcarea prevederilor art. 211-212 C. proc. civ., constând în
neregularități în administrarea probei cu expertiză tehnică dispusă în apel, și
care ar atrage refacerea lucrării efectuată în aceste condiții.
Pârâta A.V.A.S. a
susținut în recursul său, în esență, ca fiind greșită obligarea sa la
soluționarea cererii reclamantei, în cadrul contestației formulată de aceasta
împotriva dispoziției emisă de către deținătorul imobilului, înainte de
consumarea procedurii prealabile prevăzute de lege în contradictoriu cu partea
obligată.
Instanțele deveneau
competente în a se pronunța în sensul dispus prin decizia atacată, numai în
măsura în care procedura administrativă prevăzută de legea specială era
finalizată prin emiterea deciziei/dispoziției motivate de soluționare a
notificării, aceasta din urmă putând constitui obiectul controlului de
legalitate în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 6649
din 5 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte Casație și Justiție în Dosarul nr.
7231/54/2006, s-au admis recursurile declare de reclamanta B.S. și de pârâta A.V.A.S.
împotriva Deciziei nr. 703 din iunie 2007 a Curții de Apel Craiova, s-a casat
decizia și s-a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.
Instanța de casare a
considerat că se impun verificări privind incidența sau nu în cauză a
dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2), verificarea valabilității titlului
statului de preluare a bunului litigios, verificare impusă de constatarea, prin
Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale a României, a
neconstituționalității art. 29 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește
abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil", ceea ce face să
devină aplicabile dispozițiile textului enunțat în redactarea inițială - art. 27
din Legea nr. 10/2001 și care impun atare cercetări.
Constatând că, în mod
nelegal instanța de apel nu s-a pronunțat asupra fondului pricinii, în temeiul art.
312 alin. (5) C. proc. civ., recursurile au fost admise cu consecința casării
deciziei din apel și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea
apelului.
În rejudecare, Curtea
de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia
nr. 43 din 15 februarie 2010, a admis apelul declarat de reclamanta B.S., a
schimbat în totalitate sentința, a admis, în parte, contestația, a anulat
dispoziția atacată nr. 1097/2005, a respins cererea de restituire în natură a
imobilului în litigiu și a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri
reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005
pentru suprafața de 1469 m.p., teren imposibil de restituit în natură și, prin
urmare, a dispus înaintarea dosarului la A.N.R.P. București.
Pentru a se stabili
starea de fapt a imobilului și norma aplicabilă, instanța de apel a dispus
completarea probatoriului.
Curtea de apel nu a
găsit întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasivă a SC C. SA
Craiova, întrucât, fiind emitenta dispoziției nr. 1097/2005, deci a actului
administrativ atacat, este ocupanta suprafeței de teren în litigiu și chiar în
condițiile în care ar fi incidente dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea
nr. 10/2001, față de cele precizate, inclusiv în vederea opozabilității,
această societate, are calitate procesuală pasivă.
Cât privește
structura acționariatului, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – 14
februarie 2001, la SC C. SA figurau salariați persoane fizice - SIF cu 8,512 %
acțiuni iar FPS nu avea nici o acțiune, conform adresei din 29 ianuarie 2001.
În urma verificării
efectuate în registrul acționarilor (filele 60) la S.I.F. Oltenia SA Craiova,
la data de 14 februarie 2001, nu erau înscriși ca acționari statul sau alte
autorități ale administrației publice centrale sau locale.
Curtea de apel, față
de îndrumările deciziei de casare care au prevăzut verificări în privința
stabilirii incidenței a art. 21 sau 29 din Legea nr. 10/2001, după cum reiese
din paragraful 2 coroborat cu paragraful 5 din considerente, a reținut că la
data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul nu era acționar la SC C.
SA.
Întreprinderea
Reparații Auto Craiova societate cu capital de stat s-a transformat în temeiul
Legii nr. 15/1990, în SC C. SA Craiova. Procesul de privatizare a început încă
din anul 1993, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de
proprietate, continuând prin încheierea succesivă de contracte de privatizare nr.
541/1995 (15% din acțiuni), nr. 225/1995 (20% din acțiuni) sub egida Legii nr. 77/1994,
a Legii nr. 99/1999 și O.U.G. 88/1997. Diferența de capital social, așa cum a
rezultat din structura sintetică a acționariatului, este deținută de acționarii
persoane fizice care au subscris în cadrul „Programului Privatizării în
Masă", respectiv cei 1996 de acționari aflați pe lista structurării
consolidate a acționariatului SC C. SA, fiind la data intrării în vigoare a
legii o societate cu capital integral privat (chiar înainte de intrarea în
vigoare a legii), la care statul român nu era acționar (ad. și tabelele anexă,
adresa din 29 ianuarie 2001).
Instanța de apel a
reținut că, prin sentința civilă nr. 172/1996 a Judecătoriei Craiova, se atestă
că societatea era cu capital integral privat.
Prin urmare, la data
intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC C. SA, era societate integral
privatizată, astfel încât Curtea a apreciat incidente în speță dispoz. art. 29
din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 830
din 8 iulie 2008 publicată în M.Of. 550 din 24 iulie 2008 Curtea
Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1
pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și a constatat că, prin abrogarea
sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1)
din Legea nr. 10/2001, aceasta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16
alin. (1) din Constituție.
Față de prevederile art.
11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia pronunțată Curtea Constituțională
este obligatorie, astfel încât în prezenta cauză, instanța apel a avut drept
premisă neconstituționalitatea textului de lege menționat, în sensul celor
reținute prin decizia instanței de control constituțional.
Curtea a apreciat că,
din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la Decizia
nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, rezultă că (prin excepție de
regula restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001
consacrată expres de art. 7 din lege), pentru imobilele preluate cu titlu
valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate,
persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.
Per a contrario,
imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate,
care nu au fost preluate cu titlu valabil, vor fi restituite în natură
persoanei îndreptățite, în aplicarea principiului priorității acestei
modalități de restituire pentru imobilele al căror regim juridic intră în sfera
de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Curtea a reținut, ca
situație de fapt, că în vederea construirii în Municipiul Craiova a unui cămin
de nefamiliști, prin Decretul nr. 57 din 2 aprilie 1975, s-a expropriat și s-a
trecut în proprietatea statului suprafața de 2635 m.p. situată în Craiova,
între care și terenul de la nr. 104, în suprafață de 1469,7 m.p., proprietatea
numitului C.F.I.
Reclamanta B.S. este
singura moștenitoare legală a defunctului C.F.I. și, în această calitate, a
formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 (notificarea nr. 247/N/2001),
pentru restituirea în natură a terenului rămas liber și acordarea de măsuri
reparatorii în echivalent, pentru suprafața de teren ocupată de construcții.
Notificarea a fost
adresată SC C. SA Craiova, în evidențele căreia se află terenul în litigiu, iar
această societate a înaintat-o spre soluționare A.V.A.S. București după cum s-a
arătat, cu motivarea că în cauză sunt incidente dispozițiilor art. 27 din Legea
nr. 10/2001 (înainte de republicare), întrucât SC C. SA era privatizată
integral înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Deși A.V.A.S. a
confirmat în decembrie 2006 că notificarea a fost primită și înregistrată la
această instituție încă din 19 mai 2005 (adresa din 11 decembrie 2006) nici
până în prezent, notificarea nu a fost soluționată.
Or, această
tergiversare de peste 2 ani, în emiterea unei decizii de soluționare a
notificării, echivalează, în raport de principiile și finalitatea ce decurg din
lege, cu refuzul recunoașterii dreptului reclamantei la măsuri reparatorii.
În prezent întregul
teren este ocupat de către SC C. SA, potrivit raportului de expertiză (din care
reiese că doar parte din acest teren și anume suprafața de 746,61 m.p.
figurează în certificatul de atestare al dreptului de proprietate emis
societății) și conform tabelelor, filele 22 fond, din care reiese că deține și
căminul de nefamiliști și implicit aleea de acces. Acest aspect a fost
confirmat și de către Primăria Municipiului Craiova, care prin dispoziția nr. 4375/2005,
a înaintat dosarul pentru soluționarea notificării către SC C. SA fiind
entitatea deținătoare a terenului solicitat de reclamantă.
În fila anexă la
Decretul din 1975 figura autorul C.F.I. expropriat cu suprafața de 1469,7 m.p.,
iar la fila 46 fond există dispoziția de plată a despăgubirilor către acesta,
din 25 martie 1976, emisă de către I.R.A. Craiova.
Acest act la o analiză
atentă a probelor se coroborează cu adresa, emisă de I.R.A. Craiova (fila 44
fond), către autorul C.F.I., prin care se face cunoscut faptul că din suma ce
trebuie să primească aceasta ca despăgubiri pentru terenul expropriat în
vederea construirii căminul de nefamiliști I.R.A., s-a depus la Secția
Financiară a Municipiului Craiova cu dispoziție de plată, suma de 473 lei,
drept impozit datorat pe anul 1976, cum rezultă din adresa.
Deci, exproprierea
s-a tăcut pentru construirea căminelor de nefamiliști beneficiară fiind I.R.A.
Craiova, iar acest act de preluare a privit numai raportul dintre I.R.A.
Craiova, Stat și parte, neavând nici o legătură cu celelalte instituții, cum ar
fi Primăria Craiova, care a și înaintat dispoziția către SC C. SA, recunoscând
că nu are competență în soluționarea notificării, deoarece SC C. SA este
unitatea deținătoare.
Curtea a reținut că
așa se explică faptul că Primăria Craiova nu deține nici un act privitor la
această expropriere și nici cu privire la plata despăgubirilor.
Prin urmare, Curtea a
apreciat că titlul emis de către Stat, în vederea exproprierii, este valabil,
această expropriere făcându-se pentru interesul obștesc, astfel scopul acestei
măsuri a fost atins, atât timp cât nu s-a probat că titlul contravine legilor atunci
în vigoare sau Constituției, iar autorul expropriat a primit despăgubirile
cuvenite.
Aplicarea
dispozițiile art. 29 alin. (27) din Legea nr. 10/2001 exclud aplicarea
dispozițiilor art. 11 alin. (2) din lege de care se prevalează reclamanta,
întrucât art. 29 prevede o dispoziție specială pentru acest gen de situații,
distincte de cele reglementate prin art. 11, acestea din urmă nereferindu-se la
situația imobilelor evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale
privatizate.
Față de această
situație de fapt reținută, Curtea a apreciat că imobilul în speță a fost
preluat de stat în temeiul unui titlu valabil, și anume Decretul de expropriere
nr. 57/1975, pentru construirea unui cămin de nefamiliști, scopul exproprierii
fiind astfel atins prin edificarea căminului, chiar dacă nu s-a folosit
integral suprafața expropriată.
Totodată a reținut că
potrivit art. 29 alin. (1) și (3) cu raportare la art. 26 alin. (1) din Legea nr.
10/2001, reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, iar,
în ceea ce privește întinderea dreptului, potrivit probelor administrate, este
vorba de suprafața de 1469 m.p., așa cum a rezultat din probele administrate.
Suprafața mai mică ce
a fost constatată de către expert, este suprafața reieșită la măsurători, așa
cum recunoaște și expertul, datorită neregularității terenului și insuficienței
preciziei în determinarea suprafeței terenul expropriat, neexistând detalii
privind dimensiunile suprafeței și nici instrumentele și metoda de calcul.
Curtea a dat eficiență
întinderii dreptului ce poartă asupra imobilului în suprafața efectiv
expropriată inițial, interesând cât a fost expropriat și ce a avut autorul în
patrimoniu său la momentul preluării, iar dovada s-a făcut pentru 1469 m.p.
Prin urmare,
constatând că imobilul în litigiu, aflat în prezent patrimoniul unei societăți
comerciale privatizate, a fost preluat cu titlu valabil, în temeiul art. 7 din
Legea nr. 10/2001 și prin interpretarea art. 29 (art. 27) din Legii nr. 10/2001,
în sensul reținut prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții
Constituționale, Curtea a constatat că reclamanta nu este îndreptățită la
restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Aceasta, cu atât mai
mult, cu cât terenul față de modul de ocupare, nu este teren liber în sensul art.
9 și art. 11 din Legea nr. 10/2001 și ca atare, din acest punct de vedere, nu
putea forma obiectul restituirii în natură.
Curtea a stabilit că
nu se vor cuantifica despăgubirile întrucât, dispoziția nr. 1097/2005 nu este o
decizie pe fond, de soluționare a notificării, ci o decizie de redirecționare
către A.V.A.S. București, care nici aceasta nu a emis vreo dispoziție în a ceea
ce privește soluționarea pe fond a notificării.
Neexistând nici o
dispoziție emisă pe fondul notificării în acest sens, ci numai de înaintare
spre competentă soluționare către A.V.A.S. aceasta dispoziție și răspunsul
apreciat negativ de către instanță în lipsa soluționării notificării de către A.V.A.S.
prin neemiterea dispoziției, nu face parte din categoria celor la care se
referă Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în
recurs în interesul legii, care stabilea că pentru dispozițiile emise linte de
intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța avea atributul de a dermina
cuantumul despăgubirilor. În cazul când nu s-a emis încă dispoziție, aceasta
situație echivalează cu faptul ca decizia nu a fost emisă anterior și deci se
aplică regulile de după intrarea in vigoare a Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, atâta
vreme cât procedura legii speciale nu a fost consumată, Curtea a constatat doar
îndreptățirea reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile
Titlului VII din Legea 247/2005 pentru suprafața de teren de 1469 m.p.
imposibil de restituit în natură, instanța neputând cuantifica despăgubirile
cuvenite acesteia.
Atât reclamanta B.S.
cât și pârâta A.V.A.S., nemulțumite de hotărârea instanței de apel au atacat-o
cu recurs.
Reclamanta B.S. și-a
întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a formulat
următoarele critici de nelegalitate ale deciziei atacate:
- în raport de
situația de fapt reținută, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1
alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 11, art. 14, art. 29 din Legea nr. 10/2001
față de nerestituirea în natură a suprafeței libere de 746, 61 m.p., teren
neafectat de detalii de sistematizare sau de utilitate publică, imobil deținut
de pârâta SC C. SA;
- instanța de apel în
mod greșit nu a stabilit cuantumul despăgubirilor care i se cuvin, deși acestea
au fost calculate prin expertiza tehnică efectuată în cauză.
În susținerea acestei
critici reclamanta a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că
instituția care poate acorda măsurile reparatorii este doar Comisia Centrală
pentru Acordarea Despăgubirilor.
Cum pârâta A.V.A.S.
nu a soluționat notificarea timp de doi ani, instanța, în virtutea rolului
activ, putea să dispună acordarea măsurilor reparatorii în cuantumul stabilit
de expert, întrucât A.V.A.S. a fost parte în dosar și putea fi obligată să
emită o dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii în cuantumul stabilit în
urma probatoriului administrat în cauză, respectiv expertiza tehnică de
specialitate care a stabilit că aceste despăgubiri sunt în cuantum total de
1.008.218 lei (806.705 lei + 201.513,35 lei).
Pârâta A.V.A.S. a
confirmat primirea notificării încă din 19 mai 2005, așa cum rezultă din adresa
din 11 decembrie 2006, dar nici până în prezent notificarea nu a fost
soluționată, fiind depășind cu mult termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr.
10/2001 pentru soluționarea notificării, aspecte reținute ca atare de către
instanța de apel.
Instanța de apel doar
i-a constatat dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, pe considerentul
că procedura legii speciale nu a fost finalizată, deși instanța, în virtutea
principiului disponibilității, putea după verificarea calității de persoană
îndreptățită, să îi asigure repararea prejudiciului cauzat prin restituirea în
natură a imobilului, în măsura în care acest lucru era posibil, iar pentru
diferența de teren nerestituită, să oblige intimatele la acordarea de
despăgubiri cuantificate, neputându-se reține că procedura administrativă nu a
fost finalizată.
Reclamanta a invocat
cauza Păduraru împotriva României, unde statul roman a fost condamnat pentru că
a încălcat obligația de a reacționa în timp util și coerent în fața chestiunii
de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor
intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare.
Pârâta A.V.A.S. a
formulat următoarele critici în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
- Prima critică se
referă la faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat
dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, atunci când a stabilit
în sarcina A.V.A.S. obligația de a acorda reclamantei măsuri reparatorii în
echivalent pentru imobilul revendicat în prezentul litigiu.
Se arată, în
susținerea acestei critici, că A.V.A.S., potrivit legislației în vigoare, are
numai competența de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii,
neavând și o obligație de a plăti efectiv sume de bani. Propunerea privind
acordarea despăgubirilor se înaintează instituției competente, respectiv
Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorității
Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) Titlul
VII din Legea nr. 247/2005.
Potrivit O.U.G. nr. 81/2007,
în baza deciziilor emise de Comisia Centrală și ținând cont de opțiunile
persoanelor îndreptățite, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților
emite un titlu de conversie și/sau un titlu de plată, conform legii.
Pârâta învederează
că, în acest sens, practica judiciară este constantă, în sensul că masurile
reparatorii/despăgubiri solicitate in condițiile Legii nr. 10/2001, după
intrarea în vigoare a Legii nr. 247/22 iulie 2005, O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007,
se acordă efectiv numai de către Comisia Centrala pentru Stabilirea
Despăgubirilor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea
Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
A doua critică
vizează faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 29 alin.
(3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Astfel, potrivit
textului legal, era obligatoriu ca notificarea să fie comunicata către A.V.A.S.,
numai pentru analiza si emiterea unei decizii cu propunerea de acordare de
despăgubiri in condițiile legii speciale, Legea nr. 247/2005 - Titlul VII,
privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor aferente imobilelor
preluate in mod abuziv.
A.V.A.S. a fost
notificată in condițiile Legii nr. 10/2001, dar nu a soluționat aceasta
notificare, deoarece, pe de o parte, reclamanta a insistat in restituirea in
natura a imobilului, iar, pe de altă parte, dosarul administrativ întocmit de A.V.A.S.
nu a fost completat cu actele doveditoare, in condițiile art. 22 si art. 29 din
Legea nr. 10/2001, din culpa părții interesate.
Atât timp cât,
potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele
doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării, rezultă că A.V.A.S.
este încă în termen pentru a da o dezlegare acesteia.
Astfel nu i se poate
reține o culpă deoarece reclamanta nu a făcut demersurile necesare completării
dosarului administrativ, A.V.A.S. respectându-și toate obligațiile legale,
depunând toate diligențele în vederea informării, clarificării si soluționării
notificării privind imobilul revendicat.
În raport de caracterul
imperativ si prioritar al normelor ce reglementează procedura prevăzuta de art.
29 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru emiterea deciziei cu propunerea
de acordarea de masuri reparatorii nu s-a dovedit ca a fost urmată această
procedură administrativă și că intimatul a făcut dovada drepturilor sale
legale.
Cea de a treia
critică vizează faptul că instanța de apel a greșit omologând raportul de
expertiză, deoarece a fost încălcată procedura administrativă specială
prevăzuta de Legea nr. 247/2005.
Astfel în stabilirea
cuantumului măsurilor reparatorii este obligatorie parcurgerea procedurii de specialitate
reglementate de art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, in baza căreia se va
întocmi raportul de evaluare, care va fi comunicat Comisiei Centrale pentru
Stabilirea Despăgubirilor aceasta având atribuții în stabilirea cuantumului
despăgubirilor datorate persoanei îndreptățite.
Prin ultima critică
formulată, A.V.A.S. își exprimă nemulțumirea în ceea ce privește obligarea sa
la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, întrucât nu i se poate
reține o culpă procesuală, iar pe de altă parte suma nu se justifică prin
dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului.
Structurând criticile
formulate prin cele două recursuri, în ordinea în care cercetarea motivelor de
recurs o impune, Înalta Curte reține, ca nefondate, unele dintre acestea,
pentru următoarele considerente:
Prima critică din
recursul reclamantei, referitoare la încălcarea de către instanța de apel a
principiului priorității restituirii în natură, consacrat de Legea nr. 10/2001
și la temeinicia unei asemenea pretenții, față de nerestituirea în natură a
suprafeței de 746,61 m.p. teren nu poate fi primită.
În conformitate cu
dispozițiile de ansamblul ale Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a
imobilelor preluate în perioada de referință a acesteia este regula în materia
măsurilor reparatorii, iar prin excepție, atunci când există o imposibilitate
obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii
prin echivalent.
Potrivit
dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care
restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, unitatea deținătoare a
bunului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării, este
obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde persoanei
îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de
despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată
a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în
care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana
îndreptățită.
În forma inițială a
Legii nr. 10/2001, art. 27 alin. (1) prevedea că pentru imobilele preluate cu
titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate
cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la
masuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la
societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare
nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii
imobilelor solicitate.
Ulterior, prin Legea nr.
247/2005 acest text - devenit art. 29 după republicare - a fost modificat, prin
aceea că s-a eliminat referirea la preluarea cu titlu a imobilelor, ceea ce a
condus la concluzia că s-au exclus de la restituirea în natură toate imobilele
aflate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, indiferent că au
fost preluate cu sau fără titlu valabil.
Prin Decizia nr. 830
din 8 iulie 2008 Curtea Constituțională a României a declarat neconstituțională
abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29
al Legii nr. 10/2001, reținând, printre altele, că legea nouă modifică în mod
esențial regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal
cu încălcarea principiului tempus regit actum și a dispozițiilor art. 15 alin.
(2) din Constituție privind neretroactivitatea.
În acest context
legislativ, prin Decizia de casare nr. 6649 din 5 noiembrie 2008 Înalta Curte a
indicat ca în rejudecarea cauzei, (soluție procesuală ce s-a impus ca urmare a
admiterii recursurilor formulate de reclamanta B.S. și pârâta A.V.A.S.),
instanța de apel să cerceteze dacă imobilul a fost preluat de stat cu titlu
valabil sau nu și dacă, la data formulării notificării, imobilul era deja
evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate cu
respectarea legii, în condițiile dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001,
astfel cum era textul legal în vigoare la data formulării notificării.
Aceasta deoarece
distincția dintre imobilele preluate cu sau fără titlu valabil prezintă interes
atât din punctul de vedere al măsurilor reparatorii ce se pot acorda potrivit
legii speciale de reparație, cât și din acela al entității obligate potrivit
legii la a le acorda.
În raport de
ansamblul probelor administrate, instanța de apel a reținut ca situație de
fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304
C. proc. civ., că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, că pârâta
SC C. SA era o societate comercială integral privatizată la data notificării,
iar, în ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate, i s-a recunoscut
reclamantei îndreptățirea asupra a 1469 m.p. teren, suprafață ce a fost
expropriată și care se regăsește evidențiată în patrimoniul societății pârâte
anterior menționate.
În prezenta fază
procesuală, recurenta-reclamantă nu contestă însă constatarea instanței de apel
că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil.
Având în vedere
dezlegarea juridică dată de instanța de apel în rejudecare, analiză la care
fusese obligată prin decizia de casare cu trimitere, nu se mai poate cerceta,
la acest moment, posibilitatea restituirii în natură a imobilului, atât timp
cât s-a stabilit incidența în speță a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea
nr. 10/2001, varianta anterioară republicării, iar reclamanta nu a formulat o
critică de nelegalitate în acest sens.
Cum instanța de apel,
în analizarea cererii de restituire în natură a imobilului, a verificat aplicabilitatea
art. 27 al Legii nr. 10/2001, în forma inițială, respectiv a cenzurat devolutiv
dacă imobilul au fost preluat de stat cu sau fără titlu valabil și, respectiv,
dacă la data formulării notificării imobilul era deja evidențiat în patrimoniul
unei societăți comerciale integral privatizate cu respectarea legii, această
critică se privește ca nefondată.
A doua critică
formulată de către recurenta-pârâtă A.V.A.S. nu este fondată.
Este adevărat că
potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005,
actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul
moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data
soluționării notificării.
Însă sintagma „până
la data soluționării notificării” trebuie, înțeleasă ca referindu-se la
soluționarea notificării în oricare din cele două etape – administrativă,
înaintea entității notificate, sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a
instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele
două faze procesuale de soluționare a notificării.
Nedepunerea de către
titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de
proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de
persoană îndreptățită, în etapa administrativă de soluționare a notificării, nu
poate avea drept consecință decât pronunțarea deciziei/dispoziției
administrative pe baza acestor acte depuse și în termenul dispus de art. 23 alin.
(1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 25 alin. (1) după republicare), dosarul
administrativ neputând rămâne în nelucrare, pe acest motiv, sine die.
Întrucât
administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, partea
care formulează cererea de acordare de măsuri reparatorii (ca urmare a lipsei răspunsului
unității deținătoare la notificarea de restituire) are posibilitatea să
administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza
cărora instanța să-și întemeieze soluția, teza contrară echivalând în fapt cu o
judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul
dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Rezultă că,
întemeindu-și soluția și pe acte doveditoare care nu au fost depuse în etapa
administrativă de soluționare a notificării, ci direct în instanță, curtea de
apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 23 din
Legea nr. 10/2001, astfel încât critica recurentei-pârâte pe acest aspect nu
poate fi primită.
Cea de a treia
critică formulată de A.V.A.S., respectiv că instanța de apel a încălcat
procedura administrativă specială reglementată de Legea nr. 247/2005 atunci
când a omologat raportul de expertiză privind cuantumul despăgubirilor, se privește
ca lipsită de pertinență, atât timp cât instanța de apel nu a stabilit
cuantumul despăgubirilor și nici nu a obligat această pârâtă să emită decizie
cu propunere de despăgubiri, ci doar a constatat dreptul reclamantei la măsuri
reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005
și a dispus înaintarea dosarului la A.N.R.P. București.
Cea de a patra
critică din recursul A.V.A.S., referitoare la obligarea sa la plata
cheltuielilor de judecată, se privește ca nefondată, față de dispozițiile art. 274
alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi
obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziția legală
menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile
litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul
desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții,
adică să fi pierdut.
Reținând că A.V.A.S
este instituția publică care a efectuat privatizarea, instanța de apel a
stabilit în raport de prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 obligațiile ce
îi incumbă acestei pârâte.
Din susținerile
formulate prin întâmpinare, reluate prin criticile formulate în căile de atac,
rezultă că recurenta A.V.A.S. a contestat împrejurarea că reclamanta nu a
completat integral dosarul administrativ cu probele ce i-ar fi fost necesare
soluționării notificării în această etapă, situație care ar atrage culpa
procesuală a acestei părți.
Cu toate acestea A.V.A.S.
a adoptat o poziție procesuală neschimbată în raport de actele depuse în faza
judecătorească, astfel încât, față de soluția adoptată și de solicitarea
formulată de reclamantă de acordare a cheltuielilor de judecată, sunt incidente
în cauză dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., privind obligarea A.V.A.S.,
ca parte care a căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată.
Făcând o analiză
comună a nemulțumirii recurentelor, exprimate prin cea de a doua critică din
recursul reclamantei și prima critică din recursul pârâtei A.V.A.S., în raport
de conținutul rezumativ al speței, Înalta Curte exercitând controlul judiciar
din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că
recursurile sunt fondate în limitele și pentru următoarele argumente:
Actul administrativ
supus controlului judecătoresc în prezenta speță este dispoziția SC C. SA nr. 1097
din 5 mai 2005, emisă anterior modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea
nr. 247/2005.
Este adevărat că prin
această dispoziție unitatea deținătoare nu a soluționat propriu-zis notificarea
reclamantei, prin aceasta, de fapt, dispunându-se redirecționarea notificării
către A.V.A.S., instituție publică care a efectuat privatizarea.
Cu toate acestea, cum
instanța de apel a reținut că A.V.A.S. a primit notificarea reclamantei în data
de 19 mai 2005 (adresa din 11 februarie 2006), rezultă fără tăgadă că
învestirea acestei entități a fost anterioară apariției Legii nr. 247/2005, act
normativ prin care procedura acordării măsurilor reparatorii a fost divizată în
două etape: într-o procedură prealabilă desfășurată în fața unității/entității
deținătoare în cadrul căreia se stabilește calitatea de persoană îndreptățită
și procedura ulterioară, în fața Comisiei Centrale, care stabilește, pe baza
evaluărilor efectuate de către experți, cuantumul despăgubirilor.
Prin urmare,
recurenta-pârâtă A.V.A.S. a fost legal învestită cu soluționarea notificării,
entitatea sesizată de reclamantă procedând la redirecționarea notificării către
entitatea competentă să o soluționeze, așa cum se prevede la pct. 27.1 din
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.
nr. 250/2007.
Aprecierea de
nelegalitate sub acest aspect poate fi primită, în condițiile în care refuzul A.V.A.S.
de a soluționa notificarea, pe care a primit-o în data de 19 mai 2005, fapt pe
care nu l-a contestat, echivalează ca efecte cu un răspuns negativ, ce a
deschis reclamantei accesul la justiție.
În acest sens, de
altfel, s-a pronunțat Înalta Curte, când, soluționând un recurs în interesul
legii, a pronunțat Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, prin care a stabilit că
instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai
contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor
prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci
și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității
deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Astfel, în cauză sunt
aplicabile prevederile dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea 10/2001,
potrivit cărora măsurile reparatorii prin echivalent se propun de instituția
publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, instituția care
în speță este recurenta-pârâtă A.V.A.S.
În vederea unificării
practicii, prin decizia în interesul Legii nr. 52 din 4 iunie 2007 a Secțiilor
Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că pentru
dispozițiile emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 instanța
are atributul de a determina cuantumul despăgubirilor.
În speță însă, așa
cum s-a arătat, A.V.A.S. a fost învestită cu notificarea reclamantei la un
moment la care dispozițiile modificatoare nu intraseră în vigoare, astfel
încât, în virtutea plenitudinii jurisdicționale, cu ocazia controlului de
legalitate, instanța este cea competentă în determinarea întinderii
despăgubirilor.
Totodată, în cauză
sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii 247/2005,
astfel încât A.V.A.S., ca instituție implicată în procesul de privatizare a SC
C. SA Craiova, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este
obligată să acorde efectiv despăgubiri, ci să emită dispoziție cu propunere de
acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu,
evaluat provizoriu la suma stabilită prin expertiză de 1.008.218 lei.
În acest context al
analizei și având în vedere considerațiile anterior expuse, instanța apreciind
asupra acestor despăgubiri va stabili cuantumul acestora la suma reprezentând
valoarea de circulație a bunului, orice altă interpretare a textului echivalând
cu denegare de dreptate (sancționată de prevederile art. 3 C. civ.) și cu
limitarea dreptului de acces la instanță, garantat de prevederile art. 21 din
Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și
Libertăților Fundamentale ale Omului.
A trimite reclamanții
după parcurgerea unei proceduri judiciare să urmeze o altă etapă administrativă
cu posibilitatea de a urma o nouă etapă judiciară constituie o ingerință în
dreptul reclamanților de a primi despăgubirea, recunoscut de Legea nr. 10/2001
și incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Astfel, se va cenzura
decizia atacată, în sensul că, A.V.A.S. va fi obligată să emită decizie de
stabilire a dreptului reclamantei la despăgubiri la valoarea de piață a
imobilului, având în vedere deopotrivă prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001,
precum și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care presupun ca deciziile
conținând propuneri de măsuri reparatorii să fie înaintate Comisiei Centrale
pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul A.N.R.P., instituție abilitată să
definitiveze ulterior titlurile de despăgubiri.
Având în vedere
considerentele expuse, Înalta Curte consideră că recursurile sunt fondate și în
baza art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. le va
admite și va modifica parțial decizia recurată, în sensul că, obligă pârâta A.V.A.S.
să emită decizie cu propunere de despăgubiri în limitele sumei de 10.082,18 lei
în favoarea reclamantei B.S., în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005
pentru terenul în suprafață de 1469 m.p. situat în Craiova și să înainteze
dosarul la A.N.R.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile
declarate de reclamanta B.S. și pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 43
din 15 februarie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze
cu minori și de familie.
Modifică, în parte,
decizia atacată, în sensul că, obligă pârâta A.V.A.S. să emită decizie cu
propunere de despăgubiri în limitele sumei de 1008218 lei în favoarea
reclamantei B.S., în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru
terenul în suprafață de 1469 m.p. situat în Craiova și să înainteze dosarul la
A.N.R.P.
Menține celelalte
dispoziții ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 10 decembrie 2010.