ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6693/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Reclamanta B.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA și A.V.A.S., anularea dispoziției nr. 1097 din 5 mai 2005 emisă de pârâta societate comercială și restituirea în natură a imobilului teren situat în Craiova, în suprafață de 1469 m.p., iar, în subsidiar, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru acest imobil. În motivarea cererii, reclamanta a învederat că în mod greșit, prin dispoziția atacată, i-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului menționat, deși terenul, expropriat în scopul edificării unui cămin de nefamiliști, este ocupat în prezent doar parțial de obiectivul menționat, fiind astfel posibilă restituirea în natură a bunului.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 10 alin. (2) și art. 2 alin. (3), (7), (8) precum și dispozițiile art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 24 din 20 ianuarie 2006, Tribunalul Dolj a respins ca neîntemeiată contestația reclamantei în raport de noua reglementare a textului art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în forma inițială), prin modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005, stabilind că măsurile reparatorii cuvenite reclamantei sunt cele prin în echivalent, care urmează a fi determinate și acordate în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul și stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și că acestea nu pot fi acordate înainte de epuizarea procedurii administrative.

Apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri, a fost admis prin Decizia nr. 703 din 27 iunie 2007 a Curții de Apel Craiova. A fost schimbată în parte sentința, în sensul că, a fost admisă în parte contestația reclamantei față de pârâta A.V.A.S. și s-a constatat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, conform procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 1175,39 m.p. situat în Craiova, identificat prin expertiza efectuată în cauză. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. Instanța de apel a reținut, în esență, ca legale dispozițiile primei instanțe privind constatarea incidenței art. 27 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, imobilul solicitat fiind evidențiat în patrimoniul societății comerciale pârâte, integral privatizată la data apariției legii de reparație.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanta și pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au fost încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În recursul său reclamanta B.S. a invocat greșita aplicare a legii, cât privește dispozițiile art. 1, 7, 11, 14 și 29 din Legea nr. 10/2001, fiind dovedită împrejurarea că o porțiune din imobil, în acord cu dispozițiile legale invocate, poate să fie restituit în natură. Instanțele au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât în raport de situația de fapt rezultată din actele dosarului privind desfășurarea contractului de privatizare pe perioada 1996-2004, nu se poate susține că la momentul intrării în vigoare a legii de reparație, anul 2001, societatea pârâtă ar fi fost integral privatizată în accepțiunea Legii nr. 10/2001, fiind astfel incidente dispozițiile art. 21 alin. (1), (2) ale acestei legi.

S-a mai invocat, de asemenea, încălcarea prevederilor art. 211-212 C. proc. civ., constând în neregularități în administrarea probei cu expertiză tehnică dispusă în apel, și care ar atrage refacerea lucrării efectuată în aceste condiții. Pârâta A.V.A.S. a susținut în recursul său, în esență, ca fiind greșită obligarea sa la soluționarea cererii reclamantei, în cadrul contestației formulată de aceasta împotriva dispoziției emisă de către deținătorul imobilului, înainte de consumarea procedurii prealabile prevăzute de lege în contradictoriu cu partea obligată. Instanțele deveneau competente în a se pronunța în sensul dispus prin decizia atacată, numai în măsura în care procedura administrativă prevăzută de legea specială era finalizată prin emiterea deciziei/dispoziției motivate de soluționare a notificării, aceasta din urmă putând constitui obiectul controlului de legalitate în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 6649 din 5 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte Casație și Justiție în Dosarul nr. 7231/54/2006, s-au admis recursurile declare de reclamanta B.S. și de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 703 din iunie 2007 a Curții de Apel Craiova, s-a casat decizia și s-a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului. Instanța de casare a considerat că se impun verificări privind incidența sau nu în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2), verificarea valabilității titlului statului de preluare a bunului litigios, verificare impusă de constatarea, prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale a României, a neconstituționalității art. 29 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil", ceea ce face să devină aplicabile dispozițiile textului enunțat în redactarea inițială - art. 27 din Legea nr. 10/2001 și care impun atare cercetări.

Constatând că, în mod nelegal instanța de apel nu s-a pronunțat asupra fondului pricinii, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursurile au fost admise cu consecința casării deciziei din apel și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului. În rejudecare, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 43 din 15 februarie 2010, a admis apelul declarat de reclamanta B.S., a schimbat în totalitate sentința, a admis, în parte, contestația, a anulat dispoziția atacată nr. 1097/2005, a respins cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu și a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafața de 1469 m.p., teren imposibil de restituit în natură și, prin urmare, a dispus înaintarea dosarului la A.N.R.P.

București. Pentru a se stabili starea de fapt a imobilului și norma aplicabilă, instanța de apel a dispus completarea probatoriului. Curtea de apel nu a găsit întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasivă a SC C. SA Craiova, întrucât, fiind emitenta dispoziției nr. 1097/2005, deci a actului administrativ atacat, este ocupanta suprafeței de teren în litigiu și chiar în condițiile în care ar fi incidente dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, față de cele precizate, inclusiv în vederea opozabilității, această societate, are calitate procesuală pasivă. Cât privește structura acționariatului, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – 14 februarie 2001, la SC C. SA figurau salariați persoane fizice - SIF cu 8,512 % acțiuni iar FPS nu avea nici o acțiune, conform adresei din 29 ianuarie 2001. În urma verificării efectuate în registrul acționarilor (filele 60) la S.I.F.

Oltenia SA Craiova, la data de 14 februarie 2001, nu erau înscriși ca acționari statul sau alte autorități ale administrației publice centrale sau locale. Curtea de apel, față de îndrumările deciziei de casare care au prevăzut verificări în privința stabilirii incidenței a art. 21 sau 29 din Legea nr. 10/2001, după cum reiese din paragraful 2 coroborat cu paragraful 5 din considerente, a reținut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul nu era acționar la SC C. SA. Întreprinderea Reparații Auto Craiova societate cu capital de stat s-a transformat în temeiul Legii nr. 15/1990, în SC C. SA Craiova. Procesul de privatizare a început încă din anul 1993, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, continuând prin încheierea succesivă de contracte de privatizare nr. 541/1995 (15% din acțiuni), nr. 225/1995 (20% din acțiuni) sub egida Legii nr. 77/1994, a Legii nr. 99/1999 și O.U.G.

88/1997. Diferența de capital social, așa cum a rezultat din structura sintetică a acționariatului, este deținută de acționarii persoane fizice care au subscris în cadrul „Programului Privatizării în Masă", respectiv cei 1996 de acționari aflați pe lista structurării consolidate a acționariatului SC C. SA, fiind la data intrării în vigoare a legii o societate cu capital integral privat (chiar înainte de intrarea în vigoare a legii), la care statul român nu era acționar (ad. și tabelele anexă, adresa din 29 ianuarie 2001). Instanța de apel a reținut că, prin sentința civilă nr. 172/1996 a Judecătoriei Craiova, se atestă că societatea era cu capital integral privat. Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC C. SA, era societate integral privatizată, astfel încât Curtea a apreciat incidente în speță dispoz.

art. 29 din Legea nr. 10/2001. Prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 publicată în M.Of. 550 din 24 iulie 2008 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție. Față de prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia pronunțată Curtea Constituțională este obligatorie, astfel încât în prezenta cauză, instanța apel a avut drept premisă neconstituționalitatea textului de lege menționat, în sensul celor reținute prin decizia instanței de control constituțional.

Curtea a apreciat că, din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, rezultă că (prin excepție de regula restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 consacrată expres de art. 7 din lege), pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent. Per a contrario, imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, care nu au fost preluate cu titlu valabil, vor fi restituite în natură persoanei îndreptățite, în aplicarea principiului priorității acestei modalități de restituire pentru imobilele al căror regim juridic intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Curtea a reținut, ca situație de fapt, că în vederea construirii în Municipiul Craiova a unui cămin de nefamiliști, prin Decretul nr. 57 din 2 aprilie 1975, s-a expropriat și s-a trecut în proprietatea statului suprafața de 2635 m.p. situată în Craiova, între care și terenul de la nr. 104, în suprafață de 1469,7 m.p., proprietatea numitului C.F.I. Reclamanta B.S. este singura moștenitoare legală a defunctului C.F.I. și, în această calitate, a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 (notificarea nr. 247/N/2001), pentru restituirea în natură a terenului rămas liber și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru suprafața de teren ocupată de construcții. Notificarea a fost adresată SC C. SA Craiova, în evidențele căreia se află terenul în litigiu, iar această societate a înaintat-o spre soluționare A.V.A.S.

București după cum s-a arătat, cu motivarea că în cauză sunt incidente dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001 (înainte de republicare), întrucât SC C. SA era privatizată integral înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Deși A.V.A.S. a confirmat în decembrie 2006 că notificarea a fost primită și înregistrată la această instituție încă din 19 mai 2005 (adresa din 11 decembrie 2006) nici până în prezent, notificarea nu a fost soluționată. Or, această tergiversare de peste 2 ani, în emiterea unei decizii de soluționare a notificării, echivalează, în raport de principiile și finalitatea ce decurg din lege, cu refuzul recunoașterii dreptului reclamantei la măsuri reparatorii. În prezent întregul teren este ocupat de către SC C. SA, potrivit raportului de expertiză (din care reiese că doar parte din acest teren și anume suprafața de 746,61 m.p.

figurează în certificatul de atestare al dreptului de proprietate emis societății) și conform tabelelor, filele 22 fond, din care reiese că deține și căminul de nefamiliști și implicit aleea de acces. Acest aspect a fost confirmat și de către Primăria Municipiului Craiova, care prin dispoziția nr. 4375/2005, a înaintat dosarul pentru soluționarea notificării către SC C. SA fiind entitatea deținătoare a terenului solicitat de reclamantă. În fila anexă la Decretul din 1975 figura autorul C.F.I. expropriat cu suprafața de 1469,7 m.p., iar la fila 46 fond există dispoziția de plată a despăgubirilor către acesta, din 25 martie 1976, emisă de către I.R.A. Craiova. Acest act la o analiză atentă a probelor se coroborează cu adresa, emisă de I.R.A.

Craiova (fila 44 fond), către autorul C.F.I., prin care se face cunoscut faptul că din suma ce trebuie să primească aceasta ca despăgubiri pentru terenul expropriat în vederea construirii căminul de nefamiliști I.R.A., s-a depus la Secția Financiară a Municipiului Craiova cu dispoziție de plată, suma de 473 lei, drept impozit datorat pe anul 1976, cum rezultă din adresa. Deci, exproprierea s-a tăcut pentru construirea căminelor de nefamiliști beneficiară fiind I.R.A. Craiova, iar acest act de preluare a privit numai raportul dintre I.R.A. Craiova, Stat și parte, neavând nici o legătură cu celelalte instituții, cum ar fi Primăria Craiova, care a și înaintat dispoziția către SC C. SA, recunoscând că nu are competență în soluționarea notificării, deoarece SC C. SA este unitatea deținătoare.

Curtea a reținut că așa se explică faptul că Primăria Craiova nu deține nici un act privitor la această expropriere și nici cu privire la plata despăgubirilor. Prin urmare, Curtea a apreciat că titlul emis de către Stat, în vederea exproprierii, este valabil, această expropriere făcându-se pentru interesul obștesc, astfel scopul acestei măsuri a fost atins, atât timp cât nu s-a probat că titlul contravine legilor atunci în vigoare sau Constituției, iar autorul expropriat a primit despăgubirile cuvenite. Aplicarea dispozițiile art. 29 alin. (27) din Legea nr. 10/2001 exclud aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) din lege de care se prevalează reclamanta, întrucât art. 29 prevede o dispoziție specială pentru acest gen de situații, distincte de cele reglementate prin art. 11, acestea din urmă nereferindu-se la situația imobilelor evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

Față de această situație de fapt reținută, Curtea a apreciat că imobilul în speță a fost preluat de stat în temeiul unui titlu valabil, și anume Decretul de expropriere nr. 57/1975, pentru construirea unui cămin de nefamiliști, scopul exproprierii fiind astfel atins prin edificarea căminului, chiar dacă nu s-a folosit integral suprafața expropriată. Totodată a reținut că potrivit art. 29 alin. (1) și (3) cu raportare la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, iar, în ceea ce privește întinderea dreptului, potrivit probelor administrate, este vorba de suprafața de 1469 m.p., așa cum a rezultat din probele administrate.

Suprafața mai mică ce a fost constatată de către expert, este suprafața reieșită la măsurători, așa cum recunoaște și expertul, datorită neregularității terenului și insuficienței preciziei în determinarea suprafeței terenul expropriat, neexistând detalii privind dimensiunile suprafeței și nici instrumentele și metoda de calcul. Curtea a dat eficiență întinderii dreptului ce poartă asupra imobilului în suprafața efectiv expropriată inițial, interesând cât a fost expropriat și ce a avut autorul în patrimoniu său la momentul preluării, iar dovada s-a făcut pentru 1469 m.p.

Prin urmare, constatând că imobilul în litigiu, aflat în prezent patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, a fost preluat cu titlu valabil, în temeiul art. 7 din Legea nr. 10/2001 și prin interpretarea art. 29 (art. 27) din Legii nr. 10/2001, în sensul reținut prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, Curtea a constatat că reclamanta nu este îndreptățită la restituirea în natură a imobilului în litigiu. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât terenul față de modul de ocupare, nu este teren liber în sensul art. 9 și art. 11 din Legea nr. 10/2001 și ca atare, din acest punct de vedere, nu putea forma obiectul restituirii în natură. Curtea a stabilit că nu se vor cuantifica despăgubirile întrucât, dispoziția nr. 1097/2005 nu este o decizie pe fond, de soluționare a notificării, ci o decizie de redirecționare către A.V.A.S.

București, care nici aceasta nu a emis vreo dispoziție în a ceea ce privește soluționarea pe fond a notificării. Neexistând nici o dispoziție emisă pe fondul notificării în acest sens, ci numai de înaintare spre competentă soluționare către A.V.A.S. aceasta dispoziție și răspunsul apreciat negativ de către instanță în lipsa soluționării notificării de către A.V.A.S. prin neemiterea dispoziției, nu face parte din categoria celor la care se referă Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, care stabilea că pentru dispozițiile emise linte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța avea atributul de a dermina cuantumul despăgubirilor.

În cazul când nu s-a emis încă dispoziție, aceasta situație echivalează cu faptul ca decizia nu a fost emisă anterior și deci se aplică regulile de după intrarea in vigoare a Legii nr. 247/2005. Prin urmare, atâta vreme cât procedura legii speciale nu a fost consumată, Curtea a constatat doar îndreptățirea reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005 pentru suprafața de teren de 1469 m.p. imposibil de restituit în natură, instanța neputând cuantifica despăgubirile cuvenite acesteia. Atât reclamanta B.S. cât și pârâta A.V.A.S., nemulțumite de hotărârea instanței de apel au atacat-o cu recurs. Reclamanta B.S. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a formulat următoarele critici de nelegalitate ale deciziei atacate: - în raport de situația de fapt reținută, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 11, art. 14, art. 29 din Legea nr. 10/2001 față de nerestituirea în natură a suprafeței libere de 746, 61 m.p., teren neafectat de detalii de sistematizare sau de utilitate publică, imobil deținut de pârâta SC C. SA; - instanța de apel în mod greșit nu a stabilit cuantumul despăgubirilor care i se cuvin, deși acestea au fost calculate prin expertiza tehnică efectuată în cauză. În susținerea acestei critici reclamanta a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că instituția care poate acorda măsurile reparatorii este doar Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor.

Cum pârâta A.V.A.S. nu a soluționat notificarea timp de doi ani, instanța, în virtutea rolului activ, putea să dispună acordarea măsurilor reparatorii în cuantumul stabilit de expert, întrucât A.V.A.S. a fost parte în dosar și putea fi obligată să emită o dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii în cuantumul stabilit în urma probatoriului administrat în cauză, respectiv expertiza tehnică de specialitate care a stabilit că aceste despăgubiri sunt în cuantum total de 1.008.218 lei (806.705 lei + 201.513,35 lei). Pârâta A.V.A.S. a confirmat primirea notificării încă din 19 mai 2005, așa cum rezultă din adresa din 11 decembrie 2006, dar nici până în prezent notificarea nu a fost soluționată, fiind depășind cu mult termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării, aspecte reținute ca atare de către instanța de apel.

Instanța de apel doar i-a constatat dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, pe considerentul că procedura legii speciale nu a fost finalizată, deși instanța, în virtutea principiului disponibilității, putea după verificarea calității de persoană îndreptățită, să îi asigure repararea prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului, în măsura în care acest lucru era posibil, iar pentru diferența de teren nerestituită, să oblige intimatele la acordarea de despăgubiri cuantificate, neputându-se reține că procedura administrativă nu a fost finalizată. Reclamanta a invocat cauza Păduraru împotriva României, unde statul roman a fost condamnat pentru că a încălcat obligația de a reacționa în timp util și coerent în fața chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare.

Pârâta A.V.A.S. a formulat următoarele critici în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: - Prima critică se referă la faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, atunci când a stabilit în sarcina A.V.A.S. obligația de a acorda reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul revendicat în prezentul litigiu. Se arată, în susținerea acestei critici, că A.V.A.S., potrivit legislației în vigoare, are numai competența de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii, neavând și o obligație de a plăti efectiv sume de bani. Propunerea privind acordarea despăgubirilor se înaintează instituției competente, respectiv Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Potrivit O.U.G. nr. 81/2007, în baza deciziilor emise de Comisia Centrală și ținând cont de opțiunile persoanelor îndreptățite, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților emite un titlu de conversie și/sau un titlu de plată, conform legii. Pârâta învederează că, în acest sens, practica judiciară este constantă, în sensul că masurile reparatorii/despăgubiri solicitate in condițiile Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/22 iulie 2005, O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007, se acordă efectiv numai de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

A doua critică vizează faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Astfel, potrivit textului legal, era obligatoriu ca notificarea să fie comunicata către A.V.A.S., numai pentru analiza si emiterea unei decizii cu propunerea de acordare de despăgubiri in condițiile legii speciale, Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv. A.V.A.S. a fost notificată in condițiile Legii nr. 10/2001, dar nu a soluționat aceasta notificare, deoarece, pe de o parte, reclamanta a insistat in restituirea in natura a imobilului, iar, pe de altă parte, dosarul administrativ întocmit de A.V.A.S.

nu a fost completat cu actele doveditoare, in condițiile art. 22 si art. 29 din Legea nr. 10/2001, din culpa părții interesate. Atât timp cât, potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării, rezultă că A.V.A.S. este încă în termen pentru a da o dezlegare acesteia. Astfel nu i se poate reține o culpă deoarece reclamanta nu a făcut demersurile necesare completării dosarului administrativ, A.V.A.S. respectându-și toate obligațiile legale, depunând toate diligențele în vederea informării, clarificării si soluționării notificării privind imobilul revendicat.

În raport de caracterul imperativ si prioritar al normelor ce reglementează procedura prevăzuta de art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru emiterea deciziei cu propunerea de acordarea de masuri reparatorii nu s-a dovedit ca a fost urmată această procedură administrativă și că intimatul a făcut dovada drepturilor sale legale. Cea de a treia critică vizează faptul că instanța de apel a greșit omologând raportul de expertiză, deoarece a fost încălcată procedura administrativă specială prevăzuta de Legea nr. 247/2005. Astfel în stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii este obligatorie parcurgerea procedurii de specialitate reglementate de art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, in baza căreia se va întocmi raportul de evaluare, care va fi comunicat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aceasta având atribuții în stabilirea cuantumului despăgubirilor datorate persoanei îndreptățite.

Prin ultima critică formulată, A.V.A.S. își exprimă nemulțumirea în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, întrucât nu i se poate reține o culpă procesuală, iar pe de altă parte suma nu se justifică prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului. Structurând criticile formulate prin cele două recursuri, în ordinea în care cercetarea motivelor de recurs o impune, Înalta Curte reține, ca nefondate, unele dintre acestea, pentru următoarele considerente: Prima critică din recursul reclamantei, referitoare la încălcarea de către instanța de apel a principiului priorității restituirii în natură, consacrat de Legea nr. 10/2001 și la temeinicia unei asemenea pretenții, față de nerestituirea în natură a suprafeței de 746,61 m.p.

teren nu poate fi primită. În conformitate cu dispozițiile de ansamblul ale Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referință a acesteia este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepție, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, unitatea deținătoare a bunului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării, este obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită.

În forma inițială a Legii nr. 10/2001, art. 27 alin. (1) prevedea că pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la masuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate. Ulterior, prin Legea nr. 247/2005 acest text - devenit art. 29 după republicare - a fost modificat, prin aceea că s-a eliminat referirea la preluarea cu titlu a imobilelor, ceea ce a condus la concluzia că s-au exclus de la restituirea în natură toate imobilele aflate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, indiferent că au fost preluate cu sau fără titlu valabil.

Prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 Curtea Constituțională a României a declarat neconstituțională abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 al Legii nr. 10/2001, reținând, printre altele, că legea nouă modifică în mod esențial regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal cu încălcarea principiului tempus regit actum și a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție privind neretroactivitatea. În acest context legislativ, prin Decizia de casare nr. 6649 din 5 noiembrie 2008 Înalta Curte a indicat ca în rejudecarea cauzei, (soluție procesuală ce s-a impus ca urmare a admiterii recursurilor formulate de reclamanta B.S.

și pârâta A.V.A.S.), instanța de apel să cerceteze dacă imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil sau nu și dacă, la data formulării notificării, imobilul era deja evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate cu respectarea legii, în condițiile dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, astfel cum era textul legal în vigoare la data formulării notificării. Aceasta deoarece distincția dintre imobilele preluate cu sau fără titlu valabil prezintă interes atât din punctul de vedere al măsurilor reparatorii ce se pot acorda potrivit legii speciale de reparație, cât și din acela al entității obligate potrivit legii la a le acorda. În raport de ansamblul probelor administrate, instanța de apel a reținut ca situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ., că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, că pârâta SC C. SA era o societate comercială integral privatizată la data notificării, iar, în ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate, i s-a recunoscut reclamantei îndreptățirea asupra a 1469 m.p. teren, suprafață ce a fost expropriată și care se regăsește evidențiată în patrimoniul societății pârâte anterior menționate. În prezenta fază procesuală, recurenta-reclamantă nu contestă însă constatarea instanței de apel că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil.

Având în vedere dezlegarea juridică dată de instanța de apel în rejudecare, analiză la care fusese obligată prin decizia de casare cu trimitere, nu se mai poate cerceta, la acest moment, posibilitatea restituirii în natură a imobilului, atât timp cât s-a stabilit incidența în speță a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, varianta anterioară republicării, iar reclamanta nu a formulat o critică de nelegalitate în acest sens. Cum instanța de apel, în analizarea cererii de restituire în natură a imobilului, a verificat aplicabilitatea art. 27 al Legii nr. 10/2001, în forma inițială, respectiv a cenzurat devolutiv dacă imobilul au fost preluat de stat cu sau fără titlu valabil și, respectiv, dacă la data formulării notificării imobilul era deja evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate cu respectarea legii, această critică se privește ca nefondată.

A doua critică formulată de către recurenta-pârâtă A.V.A.S. nu este fondată. Este adevărat că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării. Însă sintagma „până la data soluționării notificării” trebuie, înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea entității notificate, sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.

Nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de persoană îndreptățită, în etapa administrativă de soluționare a notificării, nu poate avea drept consecință decât pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza acestor acte depuse și în termenul dispus de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 25 alin. (1) după republicare), dosarul administrativ neputând rămâne în nelucrare, pe acest motiv, sine die.

Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, partea care formulează cererea de acordare de măsuri reparatorii (ca urmare a lipsei răspunsului unității deținătoare la notificarea de restituire) are posibilitatea să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, teza contrară echivalând în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Rezultă că, întemeindu-și soluția și pe acte doveditoare care nu au fost depuse în etapa administrativă de soluționare a notificării, ci direct în instanță, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel încât critica recurentei-pârâte pe acest aspect nu poate fi primită.

Cea de a treia critică formulată de A.V.A.S., respectiv că instanța de apel a încălcat procedura administrativă specială reglementată de Legea nr. 247/2005 atunci când a omologat raportul de expertiză privind cuantumul despăgubirilor, se privește ca lipsită de pertinență, atât timp cât instanța de apel nu a stabilit cuantumul despăgubirilor și nici nu a obligat această pârâtă să emită decizie cu propunere de despăgubiri, ci doar a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și a dispus înaintarea dosarului la A.N.R.P. București. Cea de a patra critică din recursul A.V.A.S., referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, se privește ca nefondată, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Dispoziția legală menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut. Reținând că A.V.A.S este instituția publică care a efectuat privatizarea, instanța de apel a stabilit în raport de prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 obligațiile ce îi incumbă acestei pârâte. Din susținerile formulate prin întâmpinare, reluate prin criticile formulate în căile de atac, rezultă că recurenta A.V.A.S.

a contestat împrejurarea că reclamanta nu a completat integral dosarul administrativ cu probele ce i-ar fi fost necesare soluționării notificării în această etapă, situație care ar atrage culpa procesuală a acestei părți. Cu toate acestea A.V.A.S. a adoptat o poziție procesuală neschimbată în raport de actele depuse în faza judecătorească, astfel încât, față de soluția adoptată și de solicitarea formulată de reclamantă de acordare a cheltuielilor de judecată, sunt incidente în cauză dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., privind obligarea A.V.A.S., ca parte care a căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată. Făcând o analiză comună a nemulțumirii recurentelor, exprimate prin cea de a doua critică din recursul reclamantei și prima critică din recursul pârâtei A.V.A.S., în raport de conținutul rezumativ al speței, Înalta Curte exercitând controlul judiciar din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., constată că recursurile sunt fondate în limitele și pentru următoarele argumente: Actul administrativ supus controlului judecătoresc în prezenta speță este dispoziția SC C. SA nr. 1097 din 5 mai 2005, emisă anterior modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005. Este adevărat că prin această dispoziție unitatea deținătoare nu a soluționat propriu-zis notificarea reclamantei, prin aceasta, de fapt, dispunându-se redirecționarea notificării către A.V.A.S., instituție publică care a efectuat privatizarea. Cu toate acestea, cum instanța de apel a reținut că A.V.A.S.

a primit notificarea reclamantei în data de 19 mai 2005 (adresa din 11 februarie 2006), rezultă fără tăgadă că învestirea acestei entități a fost anterioară apariției Legii nr. 247/2005, act normativ prin care procedura acordării măsurilor reparatorii a fost divizată în două etape: într-o procedură prealabilă desfășurată în fața unității/entității deținătoare în cadrul căreia se stabilește calitatea de persoană îndreptățită și procedura ulterioară, în fața Comisiei Centrale, care stabilește, pe baza evaluărilor efectuate de către experți, cuantumul despăgubirilor. Prin urmare, recurenta-pârâtă A.V.A.S. a fost legal învestită cu soluționarea notificării, entitatea sesizată de reclamantă procedând la redirecționarea notificării către entitatea competentă să o soluționeze, așa cum se prevede la pct. 27.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Aprecierea de nelegalitate sub acest aspect poate fi primită, în condițiile în care refuzul A.V.A.S. de a soluționa notificarea, pe care a primit-o în data de 19 mai 2005, fapt pe care nu l-a contestat, echivalează ca efecte cu un răspuns negativ, ce a deschis reclamantei accesul la justiție. În acest sens, de altfel, s-a pronunțat Înalta Curte, când, soluționând un recurs în interesul legii, a pronunțat Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, prin care a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Astfel, în cauză sunt aplicabile prevederile dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii prin echivalent se propun de instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, instituția care în speță este recurenta-pârâtă A.V.A.S. În vederea unificării practicii, prin decizia în interesul Legii nr. 52 din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că pentru dispozițiile emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 instanța are atributul de a determina cuantumul despăgubirilor. În speță însă, așa cum s-a arătat, A.V.A.S. a fost învestită cu notificarea reclamantei la un moment la care dispozițiile modificatoare nu intraseră în vigoare, astfel încât, în virtutea plenitudinii jurisdicționale, cu ocazia controlului de legalitate, instanța este cea competentă în determinarea întinderii despăgubirilor.

Totodată, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii 247/2005, astfel încât A.V.A.S., ca instituție implicată în procesul de privatizare a SC C. SA Craiova, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este obligată să acorde efectiv despăgubiri, ci să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, evaluat provizoriu la suma stabilită prin expertiză de 1.008.218 lei.

În acest context al analizei și având în vedere considerațiile anterior expuse, instanța apreciind asupra acestor despăgubiri va stabili cuantumul acestora la suma reprezentând valoarea de circulație a bunului, orice altă interpretare a textului echivalând cu denegare de dreptate (sancționată de prevederile art. 3 C. civ.) și cu limitarea dreptului de acces la instanță, garantat de prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. A trimite reclamanții după parcurgerea unei proceduri judiciare să urmeze o altă etapă administrativă cu posibilitatea de a urma o nouă etapă judiciară constituie o ingerință în dreptul reclamanților de a primi despăgubirea, recunoscut de Legea nr. 10/2001 și incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Astfel, se va cenzura decizia atacată, în sensul că, A.V.A.S. va fi obligată să emită decizie de stabilire a dreptului reclamantei la despăgubiri la valoarea de piață a imobilului, având în vedere deopotrivă prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, precum și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care presupun ca deciziile conținând propuneri de măsuri reparatorii să fie înaintate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul A.N.R.P., instituție abilitată să definitiveze ulterior titlurile de despăgubiri. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte consideră că recursurile sunt fondate și în baza art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. le va admite și va modifica parțial decizia recurată, în sensul că, obligă pârâta A.V.A.S.

să emită decizie cu propunere de despăgubiri în limitele sumei de 10.082,18 lei în favoarea reclamantei B.S., în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 1469 m.p. situat în Craiova și să înainteze dosarul la A.N.R.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta B.S. și pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 43 din 15 februarie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică, în parte, decizia atacată, în sensul că, obligă pârâta A.V.A.S. să emită decizie cu propunere de despăgubiri în limitele sumei de 1008218 lei în favoarea reclamantei B.S., în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 1469 m.p. situat în Craiova și să înainteze dosarul la A.N.R.P. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2010.