ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9003/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9003/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 189 din 12 martie

2008 pronunțată de Tribunalul Neamț s-a respins excepția

inadmisibilității contestației formulate de intimatul Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț.

S-a respins ca

nefondată excepția privind lipsa calității procesuale

active a contestatoarelor T.G., P.D.E., M.V. și P.M.D.D., invocată de

contestatoarea P.D.E.

S-a admis contestația,

astfel cum a fost modificată împotriva dispoziției din 20 februarie

2007 de respingere a notificării înregistrate la Biroul Executorului

Judecătoresc C.C. sub nr. 251/2001, emisă de intimatul Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a constatat

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor revendicate, constând în

construcția situată în municipiul Piatra Neamț, și terenul

aferent de 1586 m.p. S-a stabilit că acești contestatori sunt

îndreptățiți să primească despăgubiri

bănești acordate în condițiile legii speciale pentru aceste

imobile, în cotă de 1/3 împreună pentru contestatorii P.D.E., P.I.R.,

S.C.L., E.A.C. și P.E.E., în cotă de 1/3 pentru contestatoarea T.I.,

și în cotă de 1/3 pentru contestatorul M.D., acesta din urmă

condiționat de restituirea sumei de 106.317.840 lei vechi reprezentând

despăgubirile acordate prin Hotărârea nr. 98 din 3 decembrie 1996 a

fostei Comisii Județene Neamț pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995

defunctei sale mame P.L.

A fost obligat intimatul

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

să înainteze notificarea înregistrată la Biroul Executorului

Judecătoresc C.C. sub nr. 251/2001 împreună cu documentația

aferentă Secretariatului General al C.C.S.D. în vederea determinării

cuantumului despăgubirilor la care sunt îndreptățiți

acești contestatori.

S-a respins contestația

modificată cu privire la contestatorii T.G., P.M.V.F., P.M.D.D., întrucât

aceștia nu îndeplinesc cerințele art. 3 alin. (18) lit. a) și art.

4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru a fi considerate persoane

îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele

preluate în mod abuziv.

Au fost obligați

intimații Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț să

plătească reclamanților suma de 1.005,10 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că

referitor la excepția inadmisibilității acțiunii:

Potrivit art. 1 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989, precum și cele preluate în baza Legii nr. 139/1940

„se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi”, iar

dispozițiile din alineatele următoare reglementează

măsurile reparatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai

este posibilă.

În consecință,

Legea nr. 10/2001 constituie o reglementare cu caracter social ce oferă

cadrul juridic complet pentru restituirea în natură sau, după caz, în

echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, ce înlătură de la

aplicare reglementările anterioare, cu caracter general, întemeiate pe

prevederile C. civ. Reiese că acțiunile formulate de persoanele care

nu au utilizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, după

intrarea în vigoare a acesteia, sunt inadmisibile.

În speță,

deși contestația a fost introdusă pe rolul instanței

după acest moment, la 18 mai 2005, nu a fost întemeiată pe

prevederile Legii nr. 10/2001, ceea ce atrage inadmisibilitatea ei în forma sa

inițială. Dar, având în vedere că după emiterea

Dispoziției din 20 februarie 2007 obiectul cererii a fost precizat, în

sensul contestării acesteia, excepția rămâne fără

obiect, pentru că procedura de contestare a actului de dispoziție al

unității deținătoare a imobilului este prevăzută

de Legea nr. 10/2001.

Din acest motiv

instanța a respins ca nefondată excepția privind

inadmisibilitatea contestației.

În ce privește fondul

cauzei, instanța a reținut că potrivit art. 3 alin. (1) lit. a)

și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, au calitatea

de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii proprietarii

deposedați abuziv de imobilele lor, precum și moștenitorii

legali sau testamentari ai acestora.

Din certificatul nr. 90.291

din 18 august 1991 eliberat de D.G.A.S. (f. 13) reiese că autorul invocat,

Ș.V., deținea în anul 1948 un număr de cinci imobile pe raza

municipiului Piatra Neamț, astfel cum reiese din adresa din 18 martie 2004

a Primăriei municipiul Piatra Neamț (f. 17).

De asemenea, în anexa la

Decretul nr. 92/1952 figurează la nr. 87 Ș.V.V. ca fiind expropriat

de un număr de șapte apartamente (f. 101).

Ori, din prevederile art. 24

din Legea nr. 10/2001 republicată, instanța reține că, în

absența unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută

în actul normativ sau de autorități prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive iar persoana individualizată în acesta este

presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Reiese că, în

cauză, anexa la Decretul nr. 92/1952 îndeplinește și rolul de

înscris probator al dreptului de proprietate al autorului invocat asupra

imobilului în discuție.

Deși în anexa de mai

sus inițiala autorului contestatorilor este schimbată, respectiv „V”.

în loc de „C”, că este vorba despre o greșeală materială

reiese din coroborarea înscrierilor din acest act cu cele din certificatul nr. 90.291

din 18 august 1991, unde se fac referiri la aceleași imobile, precum și

din faptul că niciunul dintre acestea nu a fost revendicat de vreun

moștenitor al unui pretins Ș.V.V.

De asemenea, din actele de

stare civilă depuse la dosar instanța a reținut că P.D.E.,

P.I.R., S.C.L. și E.A.C. sunt soția supraviețuitoare, respectiv

copiii lui P.L., care la rândul lui a fost nepotul autorului după fiica

acestuia Ș. (căsătorită P.) F., în timp ce P.R.E., T.G.M.,

W.I.M. sunt soția supraviețuitoare, respectiv copiii lui P.F.I., un

alt fiu al lui Ș.F. (căsătorită P.). Cum W.I.M. a decedat

la 11 octombrie 2005, drepturile sale succesorale s-au transmis copiilor

săi P.M.V.F. și P.M.D.D.

Tot astfel, instanța a

reținut că T.I. este nepoata autorului invocat după fiul

acestuia Ș.A.S., iar M.D. este nepot după Ș.L., o altă

fiică a autorului.

Având în vedere că

acest autor a decedat la 19 noiembrie 1959 (conform certificatului de deces de

la fila 23), reiese că autorul Ș.C.V. a avut calitatea de proprietar

al imobilului din municipiul Piatra Neamț, iar contestatorii – cu

excepția lui P.M.V.F. și P.M.D.D. – au calitatea de persoane

îndreptățite în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 republicată, întrucât sunt moștenitori ai

autorului abuziv deposedat.

Neîndeplinirea

cerințelor pentru a avea această calitate de către contestatorii

T.G.M., P.M.V.F. și P.M.D.D. reiese din prevederile art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 republicată, care au repus în termenul de acceptare a

moștenirii – cu privire la imobilele preluate abuziv – numai pe

succesibilii care nu au acceptat-o după data de 6 martie 1945, nu și

pe succesibilii renunțători la moștenire.

Ori, din certificatul de

moștenitor nr. 67 din 7 mai 1996 (f. 69 reiese că, contestatoarea T.G.M.

și sora sa W.I.M. – care este mama contestatorilor P.M.V.F. și P.M.D.D.

– au renunțat la moștenirea tatălui lor P.F.I., care, așa

cum s-a arătat mai sus, era la rândul său nepotul autorului invocat.

Dar, întrucât atât T.G.M. cât

și W.I.M. figurează în notificarea nr. 251/2001, aceasta nu o

lipsește pe prima, nici pe moștenitorii celei de-a doua de calitatea

procesuală activă necesară atacării dispoziției prin

care această notificare a fost respinsă.

Pentru aceste considerente,

instanța a respins ca nefondată excepția privind lipsa

calității procesuale active a contestatorilor T.G.M., P.M.V.F. și

P.M.D.D.

În ce privește

capătul din cererea contestatorilor privind constatarea

valabilității titlului statului asupra imobilelor revendicate, din

ansamblul prevederilor Legtii nr. 10/2001 instanța a reținut că

aceasta reprezintă de fapt o etapă preliminară și

obligatorie în procedura de analizare a notificărilor, când se

stabilește dacă notificatorul întrunește cerințele pentru a

fi considerată „persoană îndreptățită” în

înțelesul acestei legi. În acest scop trebuie să se verifice

dacă preluarea imobilului se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1)

din lege, cu precizarea că art. 2 alin. (1) lit. a) califică ca fiind

abuzivă naționalizarea imobilului realizată în baza Decretului nr.

92/1950 iar potrivit art. 11 din lege preluarea se consideră a fi aprioric

abuzivă atunci când exproprierea s-a făcut fără plata unor

despăgubiri echitabile.

În speță,

imobilele au fost expropriate din patrimoniul autorului Ș.C.V. în baza

prevederilor art. 1 din Decretul nr. 92/1950, prin care statul comunist de

atunci a urmărit „… întărirea și dezvoltarea sectorului

socialist în economia Republicii Populare Române … asigurarea unei bune

gospodăriri a fondului de locuințe supuse degradării din cauza

sabotajului marii burghezii și a exploatatorilor care dețin un mare

număr de imobile…”, deși art. 6 din Constituția Republicii

Populare Române din 13 aprilie 1948, în vigoare la data adoptării acestui

act normativ prevedea că aparțin Statului, ca bunuri comune ale

poporului, doar bogățiile de orice natură ale subsolului,

zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie

naturală, căile de comunicație ferate, rutiere, pe apă

și în aer, poșta, telegraful, telefonul și radioul. Aceeași

Constituție prevedea în art. 8 că proprietatea particulară care

a fost agonisită prin muncă și economisire este recunoscută

și garantată prin lege și se bucură de o protecție

specială, iar în art. 10 se prevedea că „Pot fi făcute

exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi

și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”.

Este de observat și

faptul că potrivit adresei din 27 noiembrie 2002 a Casei de Asigurări

a Avocaților (f. 476) autorul Ș.C.V. a practicat avocatura începând

cu 4 februarie 1900 și a fost epurat din corpul avocaților la 2

februarie 1945, fiindu-i refuzat dreptul de pensie – deși îndeplinea

condițiile de pensionare – până la 26 ianuarie 1965, când dosarul a

și fost închis deoarece solicitantul era decedat de mai bine de cinci ani.

Așadar, autorul

contestatorilor a fost lipsit de dreptul la pensie printr-o măsură

abuzivă și, printr-o altă măsură abuzivă,

bazată pe prima, el a fost expropriat fără nici o

despăgubire tocmai pentru că nu era pensionar, în condițiile în

care nu s-a făcut nici dovada că imobilele expropriate ar fi fost

dobândite altfel decât prin muncă și economisire.

Având în vedere aceste

considerente instanța a apreciat că exproprierea autorului

contestatorilor a fost abuzivă, iar titlul statului asupra imobilelor nu a

fost valabil.

Această constatare nu

poate produce însă alte consecințe juridice în afara celor prevăzute

de dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece Curtea Constituțională

a statuat prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că „Legea nr. 10/2001

recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor

preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării,

însă restituirea în natură a imobilului și implicit exercitarea

dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de

proprietate, fie prin decizia a autorității administrative implicate

în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul

în care deciziile acesteia sunt atacate în justiție”, precum și

că „dispunând că proprietarul se poate bucura de toate atributele

dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau a

hotărârii judecătorești de restituire, legiuitorul nu a

făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru

exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări

rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării

securității circuitului juridic, în deplină conformitate cu

dispozițiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală”.

Referitor la modalitatea de

despăgubire, din prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

instanța reține că, în cazul în care construcției ce face

obiectul notificării i-au fost adăugate, pe orizontală

și/sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri

a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria

desfășurată inițial, dacă părțile nu convin

altfel, foștilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri

reparatorii prin echivalent constând în bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi prin

soluționarea notificării, cu acordul persoanei

îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În acest sens sunt și

prevederile art. 26 din lege care dispun că în situația în care

restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu

soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau,

după caz, dispoziție motivată, să acorde persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii și să

propună acordarea de despăgubiri, dacă măsura

compensării nu este posibilă și aceasta nu este acceptată

de persoana îndreptățită.

De asemenea, din raportul de

expertiză topografică instanța a reținut că în timp ce

suprafața desfășurată a construcției inițiale

este de doar 234 m.p., cea a corpurilor de clădire construite ulterior –

ce sunt adăugate corpului inițial – este de 550 m.p., reprezentând

mai mult decât dublul acestuia din urmă.

Întrucât, pe de o parte, din

dispoziția din 20 februarie 2007 a intimatului Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție reiese că acesta nu

este de acord cu restituirea în natură, iar pe de altă parte deoarece

intimatul, prin natura activităților desfășurare, nu poate

oferi contestatorilor bunuri sau servicii în echivalent, reiese că singura

modalitate de dezdăunare a acestora rămâne plata de despăgubiri

bănești.

Împotriva sentinței nr.

189/2008 a Tribunalului Bacău au declarat apel atât contestatorul P.R.I.,

cât și M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Apelantul – reclamant a

susținut că soluția corectă era aceea de restituire în

natură a imobilului revendicat și nu stabilirea de despăgubiri

bănești, obligarea contestatorilor la restituirea sumei de bani primită

la Legea nr. 112/1995 poate fi dispusă doar în ipoteza în care se

restituie în natură imobilul. Se mai susține că hotărârea

ce stă la baza respingerii capătului de cerere privind restituirea în

natură este nelegală, instanța nu argumentează deloc în

considerente de ce nu este posibilă restituirea în natură a

terenului, fie chiar și în parte, în urma decesului numitei P.R.E., în

calitate de moștenitori ai acesteia și calitatea de persoane

îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, T.G., P.M. și P.D.;

prima instanță nu s-a pronunțat explicit cu privire la anularea

dispoziției de respingere a notificării.

Apelantul M.P. - Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț – a criticat hotărârea

apelată sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin Decizia civilă nr.

125 din 1 octombrie 2008 Curtea de Apel Bacău, secția civilă, a

respins apelurile declarate de apelantul – reclamant P.I.R. prin mandatar P.E. și

de pârâți.

Pentru a hotărî astfel,

Curtea de Apel a reținut:

În conformitate cu art. 19

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care construcției ce face

obiectul notificării i-au fost adăugate, pe orizontală și

/sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a

căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria

desfășurată inițial, dacă părțile nu convin

altfel, foștilor proprietari li se acordă sau, după caz, propune

măsuri reparatorii prin echivalent sau despăgubiri acordate în condițiile

legii speciale.

Raportul de expertiză

topografică, efectuată în prima instanță, a concluzionat

că suprafața desfășurată a construcției

inițiale este de 234 m.p., iar cea a corpurilor de clădire construite

ulterior, adăugate corpului inițial, este de 550 m.p. reprezentând

deci „peste 100% din aria desfășurată inițial”.

Față de

situația de fapt, astfel reținută și de dispozițiile art.

26 din Legea nr. 10/2001, soluția primei instanțe, de a stabili

că reclamanții sunt îndreptățiți să

primească despăgubiri bănești acordate în condițiile

legii speciale apare ca legală și temeinică.

Legală și

temeinică este și dispoziția de obligare a contestatorilor, la restituirea

sumei de bani primită la Legea nr. 112/1995 având în vedere

dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001,

deoarece:

- Întrucât suprafața de

teren, identificată în schița anexă la raportul de

expertiză V.I. (fila 421 dosar fond) este afectată folosinței

normale a corpurilor de clădire vechi și noi, edificat în mod legal,

nu este posibilă restituirea sa în natură (art. 10 alin. (2) din

lege).

- Respingerea

contestației formulate de T.G.M., P.M.V.F. și P.M.D.D. putea fi

criticată, pe calea unui eventual apel, doar de acești contestatori,

întrucât numai ei justifică interes în susținerea acestui motiv de

apel.

- Chiar dacă nu s-a

pronunțat explicit cu privire la anularea dispozițiilor contestate,

din dispozitivul hotărârii primei instanțe rezultă clar că

aceasta s-a pronunțat implicit cu privire la acest capăt de cerere,

contestatorii nefiind prejudiciați sub acest aspect.

- Pentru ca pârâtul să

fie obligat la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în

culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în

sensul art. 274 C. proc. civ.

În speță, din

dispozitivul hotărârii atacate, rezultă că Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este „parte

căzută în pretenții” în înțelesul art. 274 C. proc. civ.,

fiind astfel legală obligarea sa de către prima instanța la

plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei au declarat

recurs reclamanții P.D.E., în nume propriu și ca mandatar, T.I.(Ș.),

M.D. și moștenitorii numitei P.R.E. care au susținut

următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate:

Se susține că nu

au fost analizate motivele de apel sub aspectul preluării fără

titlu a imobilului proprietatea lui V.Ș., neanalizarea capetelor de cerere

privitor la anularea dispoziției Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție nr. 6666/204/2003 neanalizarea petitului

referitor la teren, prin notificare solicitându-se atât imobilul vechi, cât

și terenul aferent, conform cererii precizatoare pe cale

administrativă, neadministrarea probatoriului de expertiză topo

cadastrală în apel, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 4 și

5, coroborat cu art. 312 (alin. (5)) C. proc. civ.

Recurenții consideră

că apelul a fost judecat de plano, în mod formal de instanța de apel,

iar prin nemotivare, apelanții au fost prejudiciați în mod direct,

probatoriile solicitate și formulate în scris fiind respinse

fără o motivare; că deși s-a solicitat anularea

dispoziției Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, instanța de fond omite să se pronunțe pe

acest capăt de cerere.

Un alt motiv de recurs

vizează incidența art. 304 pct. 4, 7, 8, 9 C. proc. civ. deoarece

instanța ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv obligarea

contestatorului M.D. la retrocedarea sumelor de bani primite de la mama sa

conform Legii nr. 112/1995 pentru imobil; interpretarea netemeinică,

motivarea contradictorie și străină de natura pricinii,

aplicarea eronată a art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și nu a art.

19 alin. (2), instanța refuzând de plano să restituie imobilul.

Ultimele critici vizează constatările raportului de expertiză

din care rezultă că nu a fost modificată construcția

inițială, ea regăsindu-se ca imobil de sine stătător,

nefiind modificate nici lucrările de amenajare și consolidare a

imobilului.

Și recurentul M.P. -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

și Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț a declarat recurs

împotriva Deciziei civile nr. 125 din 1 octombrie 2008 a Curții de Apel

Bacău susținând că sunt incidente motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând pe fond

respingerea capetelor de cerere privind obligarea acestora la plata

cheltuielilor de judecată.

În dovedirea acțiunii

sale, reclamanta - intimată a produs probele necesare dovedirii

calității sale de moștenitoare a lui Ș.V. și de

reprezentantă a celorlalți moștenitori ai acestuia. Cum

reclamanta – intimată nu a înțeles să producă aceleași

probe și în fața comisiei din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, în data de 20 februarie

2007, recurenta – pârâtă Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție a emis o dispoziție prin care a respins

notificarea formulată. Astfel, reclamanții – pârâți au completat

acțiunea în instanță, înțelegând să conteste

această dispoziție în cadrul aceluiași proces, deși nu mai

erau în termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ.

În mod evident recurentul –

pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție nu putea adopta o altă dispoziție decât cea pe care a

emis-o, obligarea la plata cheltuielilor de judecată de către instanța

de fond este injustă și neîntemeiată.

Analizând recursurile

declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că recursurile sunt

nefondate pentru considerentele ce succed:

Instanța de apel nu a

depășit atribuțiile puterii judecătorești și nici

nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel a

analizat motivele de apel formulate, atât sub aspectul preluării

fără titlu a imobilului proprietatea autorului V.Ș., cât și

sub aspectul analizării petitului referitor la teren, ca și a

petitului referitor la anularea dispoziției Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la care

această instanță a reținut că rezultă din

dispozitivul hotărârii primei instanțe că aceasta s-a

pronunțat implicit cu privire la acest capăt de cerere.

Motivele de recurs invocate

de recurenții – reclamanți nu pot atrage incidența motivelor de

casare sau de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

Astfel, critica privind

neadministrarea unor probatorii solicitate nu subzistă, instanța de

fond a respins efectuarea de probatorii pe care le-a considerat utile și

pertinente, pe care le-a coroborat, pronunțând, în consecință,

soluția de restituire prin echivalent a imobilelor preluate abuziv.

Nici susținerea

recurenților privind incidența motivului reglementat de art. 304 pct.

6 C. proc. civ. nu poate fi primită. Acest motiv de casare nu este

aplicabil hotărârilor de control judiciar prin care se păstrează

în întregime soluțiile atacate, respingându-se calea de atac, deoarece, în

aceste situații, instanța nu rejudecă cererile de chemare în

judecată, pentru a da mai mult decât s-a cerut. Acest motiv de casare nu

putea fi invocat, din punct de vedere formal, procedural, deoarece apelul

reclamanților a fost respins ca nefondat, acest motiv fiind

funcțional doar dacă instanța de apel s-ar fi pronunțat ea

însăși asupra fondului cauzei.

Pe de altă parte,

decizia instanței de apel cuprinde mențiunile prevăzute de art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind indicate acele considerente de fapt

și de drept în temeiul cărora s-a format convingerea

judecătorilor, nefiind incident motivul reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Nici ultimele critici

formulate nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei

atacate: instanța de apel a interpretat și aplicat în mod just

dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, considerând că nu se

impune restituirea în natură a imobilului constând în construcție

și teren aferent de 1586 m.p., considerând în mod corect că

reclamanții sunt îndreptățiți să primească

despăgubiri în condițiile legii speciale. Susținerea privind

greșita interpretare a raportului de expertiză constituie o chestiune

de fapt, ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe

denaturarea actului juridic dedus judecății, respectiv a actului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel s-a

pronunțat asupra tuturor criticilor ce au făcut obiectul apelului,

respectând principiul disponibilității părților.

Recursul declarat de M.P. –

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

și Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț este nefondat.

Criticile formulate de

recurentul – pârât nu pot atrage incidența dispoziției art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ. Decizia instanței de apel cuprinde, în

considerentele sale, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora

s-a format convingerea judecătorilor, precum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților, fiind întrunite cerințele prevăzute

de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nici susținerile

recurentului – pârât privind greșita interpretare a actului juridic sau

lipsa de temei legal prin încălcarea sau aplicarea greșită a

legii nu subzistă: instanța de fond și ulterior cea de apel au

interpretat în mod just actul juridic dedus judecății și au

interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente.

Prin admiterea acțiunii

promovată de reclamanți și obligarea intimatului Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să înainteze

notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc nr. 251/2001

Secretariatului General al C.C.S.D. în mod just s-au aplicat și

prevederile art. 274 C. proc. civ., fiind obligat pârâtul la cheltuieli de

judecată.

Pârâtul M.P. a fost obligat

în mod corect la plata cheltuielilor ocazionate de desfășurarea

procesului, către reclamanți, fiind partea căzută în

pretenții, conform dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Sub acest aspect,

susținerile recurentului – pârât privind neproducerea probelor necesare vizând

calitatea de reprezentant a reclamantei P.D.E., completarea tardivă a

acțiunii inițiale de către reclamantă și în final

adoptarea dispoziției de către M.P. care nu putea da o altă

soluție decât cea de respingere, nu pot atrage incidența motivului de

modificare a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de judecată

considerând în mod corect ca întrunite condițiile prevăzute de art. 274

C. proc. civ.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte de Casație și Justiție în baza art. 312 C. proc.

civ. va respinge recursurile declarate de recurenții – reclamanți

și recurentul – pârât M.P. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de recurenții – reclamanți P.D.E., T. (Ș.)

I., M.D., T.G.M., P.M.D.D., P.M.V.F., P.I.R., E.A.C., S.L.C.L. și M.P. –

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

și Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț împotriva Deciziei nr.

125 din 1 octombrie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția

civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

5 noiembrie 2009

.