ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4981/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1832 din 3 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiate contestația formulată de contestatoarea M.A. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientele D.F. și D.V. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin dispoziția nr. 10124 din 11 aprilie 2008 emisă de Primarul General al municipiului București a fost respinsă notificarea reclamantei M.A., pentru lipsa calității de persoană îndreptățită, în condițiile Legii nr. 10/2001. Notificarea fiind formulată prin mandatar, era obligatorie arătarea acestei calități, precum și indicarea numelui persoanei sau persoanelor care apreciază că au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de despăgubiri, în sensul legii speciale de reparație și în numele cărora este formulată notificarea.

Cum în cauză reclamanta nu avea mandat scris din partea intervenientelor și nici măcar nu a formulat cererea în numele lor, ci în nume personal, nu se poate reține existența unui mandat. Cât privește cererile de intervenție în interes propriu, instanța de fond le-a respins ca neîntemeiate, pentru că notificarea a fost făcută în numele reclamantei, care nu are calitate de persoană îndreptățită, iar intervenientele nu au putut face dovada că ar fi formulat în termenul legal vreo notificare în nume propriu. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta M.A., solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea acțiunii introductive. A criticat hotărârea pronunțată în fond pentru nelegalitate, în sensul greșitei interpretări a dispozițiilor art. 1533 C. civ.

Astfel, a susținut că mandatul este, de regulă, un contract consensual și că de aceea nu se impunea ca actul să îmbrace formă scrisă pentru a produce efect juridice, în condițiile art. 1191 C. civ. Mandatul verbal dat de interveniente, în calitate de mamă, respectiv mătușă ale apelantei, putea fi dovedit prin orice mijloc de probă. A criticat sentința și pentru netemeinicie, în sensul înlăturării greșite a depozițiilor martorelor L.E. și I.V., cu care s-a făcut dovada existenței mandatului tacit, precum și a faptului că despăgubirile au fost solicitate în numele intervenientelor. Care aveau calitatea de persoane îndreptățite. In cursul judecării cauzei intervenienta D.F. a depus cerere de aderare la apel, solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate și admiterea cererii de intervenție în interes propriu.

Prin decizia nr. 47/A din 21 ianuarie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat, reținând că, deși în principiu contractul de mandat este unul consensual, pentru a se putea verifica limitele împuternicirilor primite de mandatar, mandatul trebuie să îmbrace forma scrisă. Aceasta cu atât mai mult cu cât în materia Legii nr. 10/2001 procedura de restituire impune ca notificarea să fie formulată în scris, ceea ce reprezintă o aplicare a principiului simetriei formelor. Totodată, a respins ca inadmisibilă cererea de aderare la apel formulată de intervenienta D.F., în temeiul dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., reținând că aderarea trebuie făcută împotriva persoanei care a formulat apelul principal, iar nu în favoarea acesteia.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta M.A., solicitând schimbarea în tot a hotărârilor pronunțate și admiterea acțiunii, cu consecința anulării dispoziției 10124/2008 și obligării pârâtului să emită o ofertă de restituire prin echivalent a imobilului notificat. A susținut că de la data depunerii notificării (13 iunie 2001) și până la data emiterii dispoziției atacate (11 aprilie 2008) nu a fost considerată persoană fără calitate, purtând corespondență cu intimata în vederea completării dosarului, că în speță, date fiind legăturile de rudenie cu cele două interveniente, a avut mandatul tacit al acestora, care nu trebuia să îmbrace forma scrisă, că notificarea a fost redactată la indicațiile executorului judecătoresc, după ce acestuia i s-a explicat situația de fapt, că în conținutul notificării s-a precizat în mod expres că se solicită acordarea de despăgubiri pentru fosta proprietate a doamnei D.F.

și că, astfel, se putea observa intenția reală de a solicita măsuri reparatorii în numele mamei sale, măsuri pe care niciodată nu a intenționat să le solicite pentru sine. De asemenea, a criticat decizia recurată pentru netemeinicie, în sensul că instanța nu a avut în vedere depozițiile martorelor L.E. și I.V., cu care s-a făcut dovada mandatului verbal dat de interveniente. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise formal motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Î nalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: La 13 iunie 2001 recurenta-reclamantă M.A.

a adresat, prin executor judecătoresc, Prefecturii (Primăriei) București notificare în baza Legii 10/2001, prin care a solicitat „acordarea de despăgubiri pentru terenul situat în sector 4 București, fosta proprietate a d-nei D.F., intrată în proprietatea statului cu Decretul Amfiteatru poziția 28, pentru care nu s-au primit despăgubiri de la SC A.V.L. B. SA" (fila 7 dosar fond). Din analiza notificării se poate lesne observa că aceasta a fost formulată în nume propriu, fără nicio referire la calitatea de mandatar a reclamantei, ori la calitatea de persoane îndreptățite a intervenientelor. Simpla referire la faptul că terenul pentru care s-a formulat notificarea a fost, înaintea preluării, proprietatea numitei D.F., nu poate conduce la stabilirea intenției reale a recurentei de a formula notificarea în numele mamei sale.

Din economia textului, această precizare pare a fi fost făcută pentru a oferi mai multe elemente de identificare a bunului pentru care se solicită despăgubiri. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea 10/2001 „Sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari la data preluării în mod abuziv a acestora." Recurenta-reclamantă nu este și nu a susținut niciodată că ar fi persoană îndreptățită în sensul acestor dispoziții legale. Din perspectiv acestor argumente, hotărârile pronunțate de instanțele de fond, prin care s-a menținut dispoziția atacată, reținându-se lipsa calității de persoană îndreptățită a reclamantei M.A., apar ca fiind legale.

Problema interpretării dispozițiilor Codului civil referitoare la contractul de mandat a fost, de asemenea, corect soluționată de instanțe. In principiu, mandatul este un contract consensual, pentru încheierea sa valabilă fiind suficient acordul de voință al celor două părți contractante. Din reglementarea art. 1533 C. civ. rezultă că mandatul poate fi și tacit. Cu toate acestea, problema verificării de către terți a limitelor împuternicirii primite de mandatar reclamă necesitatea întocmirii în formă scrisă a contractului. Mai mult, jurisprudența și doctrina au consacrat și în această materie principiul simetriei formelor, în sensul că dacă actul juridic la care urmează să participe mandatarul intră în categoria celor pentru care legea impune forma scrisă, atunci și mandatul trebuie să îmbrace aceeași formă.

In mod corect instanța de apel a reținut că Legea nr. 10/2001, prin dispozițiile art. 22 alin. (2), impune forma scrisă a notificării. Pe cale de consecință, mandatul dat în vederea reprezentării în procedura Legii nr. 10/2001 urmează să îmbrace, de asemenea, forma scrisă. Chiar și dacă s-ar accepta că într-o asemenea procedură este suficient un mandat verbal, pentru dovedirea căruia se poate apela la orice mijloc de probă, este imperios necesar ca din modul de formulare a notificării să rezulte că persoana care formulează notificarea a acționat în numele mandantului său, iar nu în nume personal. Abia din acest moment se poate discuta despre dovada existenței și limitelor mandatului. Cât privește critica referitoare la înlăturarea greșită a depozițiilor martorelor L.E.

și I.V., Înalta Curte observă că aceasta este o critică referitoare la netemeinicia hotărârii atacate. Dispozițiile art. 304 C. proc. civ. stabilesc, în mod expres, că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Or, critica mai sus amintită nu permite încadrarea ei într-unui din motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de lege In condițiile abrogării pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. (prin art. 1 pct. III 1 din O.U.G. nr. 138/2000), motivele de netemeinicie nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs. Pentru toate aceste considerente, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, cu consecința menținerii ca legale a hotărârilor pronunțate în cauză.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei civile nr. 47/A din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2010.