ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 361/2010

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin dispoziția nr. 8954 din 23

octombrie 2007, Primarul General al Municipiului București, a respins

notificarea formulată de A.C.E., vizând acordarea măsurilor reparatorii în

echivalent pentru imobilul din București, pentru lipsa calității de persoană îndreptățită.

La 26 noiembrie 2007, A.C.E. a

contestat această dispoziție, solicitând instanței să constate dreptul de

proprietate comună al părinților săi asupra imobilului din București, și să

oblige pârâtul a-i admite cererea de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent, pentru acest imobil, preluat abuziv de către stat, prin Decretul

nr. 92/1950.

Investit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 48 din 11 ianuarie

2008, a respins contestația, ca nefondată, reținând în esență că din cuprinsul

actului dotal rezultă că bunicii materni ai reclamantei au înțeles să

constituie dota în favoarea fiicei lor G.R.

Or, anterior Constituției din 1948,

funcționa regimul separației bunurilor soților, fiecare din aceștia având

dreptul de a administra, folosi și dispune de bunurile sale, bunurile primite

ca dotă de viitoarea soție având rolul de a-l sprijini pe soț în susținerea

sarcinilor căsătoriei, fără a transforma caracterul de bunuri proprii al acestora.

Cum autoarea reclamantei, se mai

reține, nu a formulat o cerere de acordare a măsurilor reparatorii în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001, fiind singura persoană îndreptățită potrivit

acestui act normativ, dispoziția atacată este în acord cu legea.

Apelul declarat de reclamantă a fost

admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr.

511 din 23 iunie 2008, a schimbat în tot sentința atacată și admițând

contestația, a anulat dispoziția, constatând că reclamanta este persoană

îndreptățită la despăgubiri pentru suprafața de 208 mp teren și construcția

demolată de 378 mp, imobil situat în

București, ce se vor stabili conform Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar, a reținut în esență că reclamanta, este unica

moștenitoare a părinților săi – C. și F.R. – care, prin actul dotal

autentificat la data de 3 iunie 1946 au fost ambii „înzestrați” cu suprafața de

208 mp teren situat în București, pe care ulterior au edificat o construcție.

Indiferent de natura juridică – de

bun comun sau propriu – a imobilului, se mai arată, este cert că nemișcătorul a

fost preluat de Stat, de la R.I., tatăl reclamantei (decedat la 9 iulie 1987)

al cărei unică moștenitoare este notificatoarea, în speță fiind pe deplin

aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (2) din lege.

În cauză, au declarat recurs în

termen legal, atât reclamanta A.C.E., cât și pârâtul Municipiul București, prin

Primar General.

La termenul din 17 martie 2009, în

fața instanței supreme, reclamanta arată că înțelege să renunțe la judecata

recursului, întrucât motivele invocate în cererea de recurs au fost formulate și

printr-o cerere de îndreptare a erorii materiale, cerere admisă de instanța de

apel, prin încheierea din 8 septembrie 2008, care a reținut că suprafața

terenului pentru care urmează a se acorda măsuri reparatorii în echivalent este

de 259,50 mp iar a construcției, de 398,94 mp.

Potrivit art. 246 alin. (1) C. proc.

civ., reclamantul poate oricând renunța la judecată, fie verbal, fie prin

cerere scrisă.

Renunțarea la judecată, ca act

unilateral și de dispoziție al părții care a declanșat litigiul, poate interveni

inclusiv în recurs, ca o expresie a voinței acesteia de a se desista de la

judecată.

Așa fiind, instanța va lua act de

manifestarea de voință a părții.

În recursul său,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București,

prin Primar General, critică hotărârea dată în apel, susținând în esență că în

mod greșit instanța de control judiciar a reținut calitatea de persoană

îndreptățită a reclamantei, în condițiile în care din actele cauzei rezultă că

imobilul a fost bun propriu al mamei sale R.C.G., dobândit prin act dotal

autentificat.

Recursul se privește ca nefondat,

urmând a fi respins, în considerarea argumentelor, ce succed.

Așa cum corect a reținut instanța de

control judiciar, actul dotal, autentificat sub nr. 25292 din 3 iunie 1946 s-a

încheiat între, C.R. și F. – bunicii materni ai reclamantei – în calitate de

„înzestrători” și G.C.R. și I.F.R. – părinții reclamantei – în calitate de

„înzestrați”.

Împrejurarea că I.F.R., a fost parte

semnatară a actului autentic, atestă fără echivoc, intenția donatorilor de a da

nemișcătorul ca „zestre” în vederea căsătoriei, ambilor soți, iar nu exclusiv

fiicei lor G.R.

De altfel, tatăl reclamantei a

figurat în actele vremii ca deplin proprietar al imobilului, pe numele acestuia

nemișcătorul apărând și naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziția 6481.

Calitatea de unic moștenitor al

reclamantei atât după tatăl său I.F.R., cât și după mama sa G.C.R., este

atestată de certificatele de moștenitor și respectiv de calitate succesorală,

depuse în cauză (f. 21 și 23 – dos. 41709/3/2007 al Tribunalului București).

Decizia atacată a fost pronunțată și

în acord cu dispozițiile art. 24 alin. (2) din lege, potrivit căruia, în

absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de

autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura

preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Or, probele administrate în cauză nu

contrazic mențiunile inserate în actul de preluare, în condițiile în care, așa

cum s-a arătat, tatăl reclamantei a fost parte în actul dotal, alături de mama

acesteia G.R.

Așa fiind, în mod corect s-a

stabilit dreptul reclamantei, la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent,

pentru imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la judecarea

recursului declarat de

reclamanta A.C.E. împotriva deciziei nr. 511 din 23 iunie 2008 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, îndreptată prin încheierea din 8 septembrie 2008

a aceleiași instanțe.

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2010.