Bolat împotriva Turciei

SECȚIA A DOUA

DECIZIE FINALĂ

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 36769/02 prezentată de Kemal BOLAT contra Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), reunită la 10 ianuarie 2006 într-o cameră compusă din: Dl J.-P. Costa, președinte, A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, V. Butkevych, Dna D. Jočienė, Dl D. Popović, judecători, și dna S. Dollé, grefier de secție, Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 27 ianuarie 1999, Având în vedere decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere decizia parțială din 7 noiembrie 2002, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: ÎN FAPT Reclamantul, Kemal Bolat, este resortisant turc, născut în 1977. Acesta este reprezentat în fața Curții de av.

Nuran Paylașan, avocată în Ankara. A. Circumstanțele speței 1. Procedura în fața camerei nr. 2 a curții de securitate a Statului din Ankara La 17 martie 1995, reclamantul a fost arestat și plasat în custodie polițienească. La 23 martie 1995, acesta a semnat o depoziție, în care a declarat că este simpatizant al organizației ilegale MLKP[1] și că a participat la activități în numele acesteia. În fața procurorului Republicii pe lângă curtea de securitate a Statului din Ankara („procurorul" – „curtea de securitate a Statului"), acesta a recunoscut că a participat la câteva manifestații și evenimente organizate de MLKP, fără a fi totuși membru activ. Acesta a reiterat aceste afirmații, precum și pe cele făcute la poliție în fața judecătorului asesor al curții de securitate a Statului.

La 31 martie 1995, reclamantul a fost admis la beneficiul eliberării provizorii. La 18 mai 1995, procurorul l-a pus pe reclamant, precum și pe alte douăsprezece persoane, sub acuzație pentru apartenență la o organizație ilegală, în temeiul art. 168 § 2 din Codul penal. La 28 februarie 1996, camera a 2-a a curții de securitate a Statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de doisprezece ani și șase luni pentru fapte pe care le comisese înainte de 17 martie 1995. Reclamantul și o parte a inculpaților au formulat recurs în casație. Reprezentanta reclamantului a solicitat ținerea unei audiențe publice, ceea ce a fost acordat. La 4 martie 1997, la finalul audienței, după ce a ascultat-o pe av.

Paylașan, Curtea de Casație a închis dezbaterile, informând părțile că pronunțarea hotărârii va avea loc la 12 martie 1997. La 12 martie 1997, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea sa confirmând hotărârea atacată, în absența av. Paylașan, dar în prezența consilierului unui alt apelant. 2. Procedura în fața camerei nr. 1 a curții de securitate a Statului din Ankara Suspectat de apartenență la MLKP, reclamantul care își recâștigase libertatea la 31 martie 1995, a fost din nou arestat la 17 octombrie 1995. La 1 noiembrie 1995, a fost plasat în detenție provizorie. Printr-un act de acuzare din 4 decembrie 1995, procurorul a inculpat douăzeci și cinci de persoane, printre care reclamantul, pentru apartenență la MLKP, mereu în temeiul art. 168 din Codul penal.

La 4 februarie 1997, camera 1 a curții de securitate a Statului l-a condamnat pe reclamant la doisprezece ani și șase luni de închisoare pentru fapte comise între iunie și octombrie 1995. Reclamantul și o parte a inculpaților au formulat recurs în casație. Reprezentanta reclamantului a solicitat din nou ținerea unei audiențe publice. La 6 noiembrie 1997, după ce a ținut o audiență și a ascultat-o pe av. Paylașan, Curtea de Casație i-a avizat pe cei prezenți că hotărârea va fi pronunțată la 26 noiembrie 1997. La 26 noiembrie 1997, Curtea de Casație a dat citire hotărârii sale confirmând hotărârea atacată, în absența av. Paylașan. La 28 august 1998, la cererea av. Paylașan, grefa curții de securitate a Statului nr. 1 i-a remis copia hotărârii de casație.

B. Drepturile și practica interne pertinente Pentru dreptul și practica interne pertinente în ceea ce privește curțile de securitate a Statului, a se vedea hotărârile Özel c. Turciei (nr. 42739/98, §§ 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turciei (nr. 53431/99, §§ 11-12, 23 octombrie 2003). În această privință, este necesar să se reamintească faptul că, prin Legea nr. 5190 din 16 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial la 30 iunie 2004, aceste instanțe au fost definitiv desființate.

În ceea ce privește practica privind notificarea către cei interesați a hotărârilor de casație pronunțate în materie penală, a se vedea Tahsin İpek c. Turciei ((dec.), nr. 39706/98, 7 noiembrie 2000) și mai recent Yavuz și alții c. Turciei ((dec.), nr. 48064/99, 1 februarie 2005). În această privință, dispozițiile pertinente ale Codului de procedură penală (CPP) sunt astfel formulate: Articolul 33 „În ceea ce privește deciziile luate în prezența celui interesat, i se dă citire deciziei și, dacă dorește, i se remite o copie. Celelalte decizii sunt notificate. Dacă cel interesat se află în detenție, documentul notificat îi este citit și explicat, dacă dorește." Articolul 261 „Pronunțarea unei hotărâri [de instanță] are loc la finalul audienței prin citirea dispozitivului transcris pe procesul-verbal al audienței (...) și a punctelor principale ale motivării.

(...) Dacă inculpatul este prezent la pronunțare, este informat despre căile de atac existente." Articolul 324 „Hotărârea [de casație] este pronunțată conform dispozițiilor art. 261. Dacă acest lucru se dovedește imposibil, hotărârea este pronunțată într-o săptămână de la audiență."

CAPĂT DE CERERE

Reclamantul se plânge de lipsa de imparțialitate și independență a camerelor curții de securitate a Statului din Ankara care l-au condamnat, din cauza magistraților militari care fac parte din componența lor. El alegă o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție care se citește după cum urmează: „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public (...) de către un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (...)" ÎN DREPT A. Argumentele părților 1. Respectarea termenului de șase luni Guvernul invocă regula celor șase luni, sub două aspecte.

În primul rând, afirmă că termenul de șase luni trebuie să înceapă să curgă de la data hotărârilor pronunțate de curtea de securitate a Statului din Ankara, deoarece, la momentul pertinent, nicio cale de atac nu putea remedia situația denunțată în ceea ce privește constituirea colegiilor curților de securitate a Statului. Potrivit Guvernului, chiar presupunând că termenul menționat ar fi început să curgă de la hotărârile Curții de Casație, cererea introdusă la 27 ianuarie 1999 ar fi totuși tardivă. În această privință, subliniază că cele două hotărâri ale acestei instanțe care au confirmat hotărârile curților de securitate au făcut obiectul unei notificări orale la 12 martie și 26 noiembrie 1997, respectiv.

Or, potrivit Guvernului, chiar admițând că reprezentanta reclamantului a fost împiedicată să participe la pronunțările publice ale hotărârilor, îi era oricând posibil să ia cunoștință despre acestea în zilele următoare. Guvernul reamintește, în cele din urmă, art. 33 din CPP și subliniază că reclamantul nu se poate plânge de lipsa unei notificări a hotărârilor Curții de Casație, în măsura în care acestea fac, conform legii, obiectul unei pronunțări publice.

Reclamantul contestă aceste argumente și invocă absența avocatei sale în ziua pronunțării hotărârii din 6 noiembrie 1997, și anume 26 noiembrie 1997. Astfel, susține că termenul de șase luni nu poate curge decât de la notificarea consilierului său a celei de-a doua hotărâri din 6 noiembrie 1997 care îl privește, și anume începând cu 28 august 1998. 2. Caracterul abuziv al cererii Guvernul susține că cererea formulată de reprezentanta reclamantului pentru a i se notifica hotărârea de casație nu putea avea drept scop decât eludarea regulii celor șase luni. Guvernul deplânge, de asemenea, caracterul abuziv al cererii pe care îl consideră introdusă în scopuri politice. Reclamantul contestă acest argument, susținând că o astfel de abordare ar echivala pur și simplu cu o piedică pentru dreptul la cererea individuală.

3. Absența interesului de a acționa Subliniind reformele constituționale și legislative intervenite în această materie, și anume excluderea judecătorului militar din colegiul curților de securitate a Statului, Guvernul susține, în plus, că reclamantul nu mai are interes pentru a acționa. Reclamantul contestă acest argument, pe motiv că în timpul proceselor sale, judecători militari făceau parte din colegii. B. Aprecierea Curții Având în vedere argumentele părților și faptele cauzei, Curtea nu consideră necesar să se aplece asupra chestiunii caracterului abuziv sau nu al cererii, nici asupra celei a absenței interesului de a acționa. Aceasta consideră, într-adevăr, că cererea se dovedește în orice caz tardivă pentru motivele care urmează.

Nimeni nu contestă faptul că, în ceea ce privește procedurile penale, dreptul turc nu prevede expres notificarea scrisă a celui interesat nici a hotărârii care îl privește, nici a hotărârii Curții de Casație aferentă, această categorie de decizii făcând în mod normal obiectul unei pronunțări publice, după cum prevăd art. 261 și 324 din CPP. Astfel de decizii nu intră deci prima facie sub incidența procedurii de notificare scrisă prevăzută la art. 33 din CPP. În astfel de cazuri, se admite că, în principiu, termenul de șase luni se calculează de la data la care cei interesați pot lua efectiv cunoștință de decizia definitivă care îi privește (Papachelas c. Greciei [MC], nr. 31423/96, §§ 30 și 31, CEDO 1999-II, și Z.Y.

c. Turciei (dec.), nr. 27532/95, 19 iunie 2001), ceea ce în prezenta cauză constă în hotărârile de casație pronunțate la 4 martie și 6 noiembrie 1997 respectiv și pronunțate public la 12 martie și 26 noiembrie următoare. Cererea introdusă vineri 27 ianuarie 1999 pare deci tardivă, în afară de cazul în care Curtea va fi convinsă de existența unor circumstanțe particulare care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului în cauză (mutatis mutandis, Haralambidis și alții c. Greciei, nr. 36706/97, § 39, 29 martie 2001). Or, argumentele reclamantului nu sunt suficiente pentru a forma o astfel de convingere.

Dacă invocă faptul că avocata sa nu a putut obține copia hotărârii de casație din 6 noiembrie 1997 decât la 28 august 1998, nu se vede în ce ar fi fost împiedicată să o facă mai înainte (a se compara cu Ali Șahmo c. Turciei (dec.), nr. 37415/97, 1 aprilie 2003). Desigur, nu se poate cere reclamanților sau avocaților lor să caute să se informeze zi după zi cu privire la existența unei hotărâri care nu le-a fost niciodată notificată (mutatis mutandis, Papageorgiou c. Greciei, hotărâre din 22 octombrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VI, p. 2287, § 32). În speță totuși, trebuie reamintit că av. Paylașan participase la audiențele în fața Curții de Casație și, cu această ocazie, fusese informată despre datele pronunțării publice a hotărârilor, fixate la 12 martie și 26 noiembrie 1997 respectiv.

Oricare ar fi motivele care ar fi putut împiedica prezența sa la pronunțări, rămâne că, începând de la aceste ultime date, av. Paylașan nu putea să nu știe că hotărârea așteptată era într-adevăr finalizată. Astfel, în circumstanțele prezentei cauze, perioada de inacțiune cuprinsă între 26 noiembrie 1997 și 28 august 1998 nu pare deloc justificată, nimic din dosar nu permite să se înlăture această prezumție. Acest lucru este a fortiori valabil pentru prima hotărâre de casație, datată 4 martie 1997, cu privire la care nicio explicație nu a fost furnizată Curții. Pe scurt, Curtea admite primul aspect al excepției Guvernului și respinge cererea ca tardivă, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

În consecință, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 § 3 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară restul cererii inadmisibil. S. Dollé J.-P. Costa Grefier Președinte [1] Partidul comunist marxist-leninist.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 36769/02 présentée par Kemal BOLAT contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 10 janvier 2006 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , I. Cabral Barreto , R. Türmen , V. Butkevych , M me D. Jočienė, M. D. Popović, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 27 janvier 1999, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu la décision partielle du 7 novembre 2002, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Kemal Bolat, est un ressortissant turc, né en 1977. Il est représenté devant la Cour par M e Nuran Paylașan, avocate à Ankara.

A. Les circonstances de l’espèce 1. La procédure devant la chambre n o 2 de la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara Le 17 mars 1995, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue. Le 23 mars 1995, il signa une déposition, dans laquelle il déclara être sympathisant de l’organisation illégale MLKP [1] , et avoir participé à des activités au nom de celle-ci. Devant le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara (« le procureur » – « la cour de sûreté de l’Etat »), il reconnut avoir participé à quelques manifestations et événements organisés par le MLKP, sans pour autant en être un membre actif. Il réitéra ces dires tout comme ceux faits à la police devant le juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat.

Le 31 mars 1995, le requérant fut admis au bénéfice de la libération provisoire. Le 18 mai 1995, le procureur mit le requérant, ainsi que douze autres personnes en accusation pour appartenance à une organisation illégale, en vertu de l’article 168 § 2 du code pénal. Le 28 février 1996, la 2 ème chambre de la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois pour des faits qu’il avait commis avant le 17 mars 1995. Le requérant ainsi qu’une partie des prévenus se pourvurent en cassation. La représentante du requérant sollicita la tenue d’une audience publique, ce qui fut accordé.

Le 4 mars 1997, à l’issue de l’audience, après avoir entendu M e Paylașan, la Cour de cassation clôtura les débats, informant les parties que le prononcé de l’arrêt aura lieu le 12 mars 1997. Le 12 mars 1997, la Cour de cassation prononça son arrêt confirmant le jugement attaqué, en l’absence de M e Paylașan, mais en la présence du conseil d’un autre appelant. 2. La procédure devant la chambre n o 1 de la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara Soupçonné d’appartenance au MLKP, le requérant qui avait retrouvé la liberté le 31 mars 1995, fut de nouveau arrêté le 17 octobre 1995. Le 1 er novembre 1995, il fut placé en détention provisoire. Par un acte d’accusation du 4 décembre 1995, le procureur inculpa vingt cinq personnes dont le requérant pour appartenance au MLKP, toujours sur le fondement de l’article 168 du code pénal.

Le 4 février 1997, la 1 ère chambre de la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à douze ans et six mois de prison pour des faits commis entre juin et octobre 1995. Le requérant et une partie des prévenus se pourvurent en cassation. La représentante du requérant sollicita derechef la tenue d’une audience publique. Le 6 novembre 1997, après avoir tenu une audience et entendu M e Paylașan, la Cour de cassation avisa les comparants que l’arrêt allait être prononcé le 26 novembre 1997. Le 26 novembre 1997, la Cour de cassation donna lecture de son arrêt confirmant le jugement attaqué, en l’absence de M e Paylașan. Le 28 août 1998, à la demande de M e Paylașan, le greffe de la cour de sûreté de l’Etat n o 1 lui délivra copie de l’arrêt de cassation.

B. Les droits et la pratique internes pertinents Pour le droit et la pratique internes pertinents en ce qui concerne les cours de sûreté de l’Etat, voir les arrêts Özel c. Turquie (n o 42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et Gençel c. Turquie (n o 53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003). A ce sujet, il convient de rappeler que, par la loi n o 5190 du 16 juin 2004, publiée au Journal officiel le 30 juin 2004, ces juridictions furent définitivement abolies.

Pour ce qui est de la pratique concernant la notification aux intéressés des arrêts de cassation rendus au pénal, voir Tahsin İpek c. Turquie ((déc.), n o 39706/98, 7 novembre 2000) et plus récemment Yavuz et autres c. Turquie ((déc.), n o 48064/99, 1 er février 2005). A ce sujet, les dispositions pertinentes du code de procédure pénale (CPP) sont ainsi libellées : Article 33 « S’agissant des décisions prises en présence de l’intéressé, il lui est donnée lecture de la décision et, s’il le souhaite, une copie lui est remise. Les autres décisions sont notifiées. Si l’intéressé se trouve en détention, le document notifié lui est lu et expliqué, s’il le souhaite. » Article 261 « Le prononcé d’un jugement [d’instance] a lieu à la fin de l’audience par la lecture du dispositif transcrit sur le compte-rendu de l’audience (...) et des points principaux de la motivation.

(...) Si le prévenu est présent lors du prononcé, il est informé des voies de recours existant. » Article 324 « L’arrêt [de cassation] est prononcé selon les dispositions de l’article 261. Si cela s’avère impossible, l’arrêt est rendu dans une semaine à partir de l’audience. » GRIEF Le requérant se plaint du manque d’impartialité et d’indépendance des chambres de la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara qui l’ont condamné, en raison des magistrats militaires siégeant en leur sein. Il allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui se lit comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) » EN DROIT A. Les arguments des parties 1. Respect du délai de six mois Le Gouvernement excipe de la règle des six mois, sous deux volets.

En premier lieu, il affirme que le délai de six mois doit commencer à courir à partir de la date des jugements rendus par la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara, car à l’époque pertinente aucun recours ne pouvait permettre de remédier à la situation dénoncée quant à la constitution des collèges des cours de sûreté de l’Etat. D’après le Gouvernement, même à supposer que ledit délai commençait à courir à partir des arrêts de la Cour de cassation, la requête introduite le 27 janvier 1999 s’avérerait toujours tardive. A cet égard, il souligne que les deux arrêts de cette juridiction confirmant les jugements des cours de sûreté ont fait l’objet d’une notification orale les 12 mars et 26 novembre 1997 respectivement.

Or, d’après lui, même si l’on admettait que la représentante du requérant fut empêchée de participer aux prononcés publics des arrêts, il lui était toujours loisible d’en prendre connaissance dans les jours suivants. Le Gouvernement rappelle enfin l’article 33 du CPP et souligne que le requérant ne peut se plaindre de l’absence d’une notification des arrêts de la Cour de cassation, dans la mesure où ceux-ci font, selon la loi, l’objet d’un prononcé public.

Le requérant conteste ces arguments et fait valoir l’absence de son avocate le jour du prononcé de l’arrêt du 6 novembre 1997, à savoir le 26 novembre 1997. Ainsi, il soutient que le délai de six mois ne peut courir qu’après la notification à son conseil du second arrêt du 6 novembre 1997 le concernant, à savoir à partir du 28 août 1998. 2. Caractère abusif de la requête Le Gouvernement soutient que la demande formulée par la représentante du requérant pour se voir notifier l’arrêt de cassation ne pouvait avoir pour but que de contourner la règle de six mois. Le Gouvernement déplore également le caractère abusif de la requête qu’il considère comme introduite à des fins politiques. Le requérant conteste cet argument, soutenant qu’une telle approche équivaudrait tout simplement à une entrave au droit de requête individuelle.

3. Absence d’intérêt à agir Soulignant les réformes constitutionnelles et législatives intervenues en la matière, à savoir l’exclusion du juge militaire du collège des cours de sûreté de l’Etat, le Gouvernement soutient en outre que le requérant n’a plus d’intérêt pour agir. Le requérant conteste cet argument, au motif que pendant ses procès, des juges militaires faisaient bien partie des collèges. B. Appréciation de la Cour Au vu des arguments des parties et des faits de la cause, la Cour n’estime pas devoir se pencher sur la question du caractère abusif ou non de la requête ni sur celle de l’absence d’intérêt à agir. Elle considère, en effet, que celle-ci s’avère en tout état de cause tardive pour les motifs qui suivent.

Nul ne conteste que s’agissant des procédures pénales, le droit turc ne prévoit pas expressément la notification écrite à l’intéressé ni du jugement le concernant ni de l’arrêt de la Cour de cassation y afférent, cette catégorie de décisions faisant normalement l’objet d’un prononcé public, comme l’énoncent les articles 261 et 324 du CPP. Pareilles décisions ne relèvent donc pas prima facie de la procédure de notification écrite prévue à l’article 33 du CPP. En pareils cas, il est admis qu’en principe, le délai de six mois est à compter de la date à partir de laquelle les intéressés peuvent réellement prendre connaissance de la décision définitive les concernant ( Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, §§ 30 et 31, CEDH 1999-II, et Z.Y.

c. Turquie (déc.), n o 27532/95, 19 juin 2001), ce qui dans la présente affaire consiste en les arrêts de cassation rendus respectivement les 4 mars et 6 novembre 1997 et publiquement prononcé les 12 mars et 26 novembre suivant. La requête introduite le vendredi 27 janvier 1999 paraît alors tardive, à moins que la Cour soit convaincue de l’existence de circonstances particulières qui aient pu interrompre ou suspendre le cours du délai en question ( mutatis mutandis , Haralambidis et autres c. Grèce , n o 36706/97, § 39, 29 mars 2001). Or les arguments du requérant ne suffisent pas à forger une telle conviction.

S’il fait valoir que son avocate n’a pu obtenir copie de l’arrêt de cassation du 6 novembre 1997 que le 28 août 1998, on ne voit pas en quoi elle aurait été empêchée de le faire avant (comparer avec Ali Șahmo c. Turquie (déc.), n o 37415/97, 1 er avril 2003). Certes l’on ne peut exiger des requérants ou de leurs avocats de chercher à s’informer jour après jour de l’existence d’un arrêt qui ne leur a jamais été notifié ( mutatis mutandis , Papageorgiou c. Grèce , arrêt du 22 octobre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VI, p. 2287, § 32). En l’espèce toutefois, il faut se rappeler que M e Paylașan avait participé aux audiences devant la Cour de cassation et, à cette occasion, avait été informée des dates du prononcé public des arrêts, fixés au 12 mars et 26 novembre 1997 respectivement.

Quelles que soient les raisons qui eurent pu empêcher sa présence lors des prononcés, il n’en demeure pas moins qu’à partir de ces dernières dates M e Paylașan ne pouvait être sans savoir que l’arrêt attendu était bien mis au net. Ainsi, dans les circonstances de la présente affaire, la période d’inaction allant du 26 novembre 1997 jusqu’au 28 août 1998 ne paraît guère justifiée, rien dans le dossier ne permettant d’écarter cette présomption. Il en va a fortiori de même pour le premier arrêt de cassation, daté le 4 mars 1997, au sujet duquel aucune explication n’a été fournie à la Cour. Bref, la Cour accueille le premier volet de l’exception du Gouvernement et rejette la requête comme étant tardive, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare le restant de la requête irrecevable. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président [1] Parti communiste marxiste-léniniste.