BOLAT c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
BOLAT c. TURQUIE (CtEDO, 2006)
SECȚIA A DOUA
DECIZIE FINALĂ
PRIVIND ADMISIBILITATEA
cererii nr. 36769/02
prezentată de Kemal BOLAT
contra Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), reunită la 10 ianuarie 2006 într-o cameră compusă din:
Dl J.-P. Costa, președinte,
A.B. Baka,
I. Cabral Barreto,
R. Türmen,
V. Butkevych,
Dna D. Jočienė,
Dl D. Popović, judecători,
și dna S. Dollé, grefier de secție,
Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 27 ianuarie 1999,
Având în vedere decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei,
Având în vedere decizia parțială din 7 noiembrie 2002,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, Kemal Bolat, este resortisant turc, născut în 1977. Acesta este reprezentat în fața Curții de av. Nuran Paylașan, avocată în Ankara.
A. Circumstanțele speței
Procedura în fața camerei nr. 2 a curții de securitate a Statului din Ankara
La 17 martie 1995, reclamantul a fost arestat și plasat în custodie polițienească.
La 23 martie 1995, acesta a semnat o depoziție, în care a declarat că este simpatizant al organizației ilegale MLKP[1] și că a participat la activități în numele acesteia. În fața procurorului Republicii pe lângă curtea de securitate a Statului din Ankara („procurorul" – „curtea de securitate a Statului"), acesta a recunoscut că a participat la câteva manifestații și evenimente organizate de MLKP, fără a fi totuși membru activ. Acesta a reiterat aceste afirmații, precum și pe cele făcute la poliție în fața judecătorului asesor al curții de securitate a Statului.
La 31 martie 1995, reclamantul a fost admis la beneficiul eliberării provizorii.
La 18 mai 1995, procurorul l-a pus pe reclamant, precum și pe alte douăsprezece persoane, sub acuzație pentru apartenență la o organizație ilegală, în temeiul art. 168 § 2 din Codul penal.
La 28 februarie 1996, camera a 2-a a curții de securitate a Statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de doisprezece ani și șase luni pentru fapte pe care le comisese înainte de 17 martie 1995.
Reclamantul și o parte a inculpaților au formulat recurs în casație. Reprezentanta reclamantului a solicitat ținerea unei audiențe publice, ceea ce a fost acordat.
La 4 martie 1997, la finalul audienței, după ce a ascultat-o pe av. Paylașan, Curtea de Casație a închis dezbaterile, informând părțile că pronunțarea hotărârii va avea loc la 12 martie 1997.
La 12 martie 1997, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea sa confirmând hotărârea atacată, în absența av. Paylașan, dar în prezența consilierului unui alt apelant.
Procedura în fața camerei nr. 1 a curții de securitate a Statului din Ankara
Suspectat de apartenență la MLKP, reclamantul care își recâștigase libertatea la 31 martie 1995, a fost din nou arestat la 17 octombrie 1995.
La 1 noiembrie 1995, a fost plasat în detenție provizorie.
Printr-un act de acuzare din 4 decembrie 1995, procurorul a inculpat douăzeci și cinci de persoane, printre care reclamantul, pentru apartenență la MLKP, mereu în temeiul art. 168 din Codul penal.
La 4 februarie 1997, camera 1 a curții de securitate a Statului l-a condamnat pe reclamant la doisprezece ani și șase luni de închisoare pentru fapte comise între iunie și octombrie 1995.
Reclamantul și o parte a inculpaților au formulat recurs în casație. Reprezentanta reclamantului a solicitat din nou ținerea unei audiențe publice.
La 6 noiembrie 1997, după ce a ținut o audiență și a ascultat-o pe av. Paylașan, Curtea de Casație i-a avizat pe cei prezenți că hotărârea va fi pronunțată la 26 noiembrie 1997.
La 26 noiembrie 1997, Curtea de Casație a dat citire hotărârii sale confirmând hotărârea atacată, în absența av. Paylașan.
La 28 august 1998, la cererea av. Paylașan, grefa curții de securitate a Statului nr. 1 i-a remis copia hotărârii de casație.
B. Drepturile și practica interne pertinente
Pentru dreptul și practica interne pertinente în ceea ce privește curțile de securitate a Statului, a se vedea hotărârile Özel c. Turciei (nr. 42739/98, §§ 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turciei (nr. 53431/99, §§ 11-12, 23 octombrie 2003). În această privință, este necesar să se reamintească faptul că, prin Legea nr. 5190 din 16 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial la 30 iunie 2004, aceste instanțe au fost definitiv desființate.
În ceea ce privește practica privind notificarea către cei interesați a hotărârilor de casație pronunțate în materie penală, a se vedea Tahsin İpek c. Turciei ((dec.), nr. 39706/98, 7 noiembrie 2000) și mai recent Yavuz și alții c. Turciei ((dec.), nr. 48064/99, 1 februarie 2005).
În această privință, dispozițiile pertinente ale Codului de procedură penală (CPP) sunt astfel formulate:
Articolul 33
„În ceea ce privește deciziile luate în prezența celui interesat, i se dă citire deciziei și, dacă dorește, i se remite o copie.
Celelalte decizii sunt notificate.
Dacă cel interesat se află în detenție, documentul notificat îi este citit și explicat, dacă dorește."
Articolul 261
„Pronunțarea unei hotărâri [de instanță] are loc la finalul audienței prin citirea dispozitivului transcris pe procesul-verbal al audienței (...) și a punctelor principale ale motivării.
(...)
Dacă inculpatul este prezent la pronunțare, este informat despre căile de atac existente."
Articolul 324
„Hotărârea [de casație] este pronunțată conform dispozițiilor art. 261. Dacă acest lucru se dovedește imposibil, hotărârea este pronunțată într-o săptămână de la audiență."
CAPĂT DE CERERE
Reclamantul se plânge de lipsa de imparțialitate și independență a camerelor curții de securitate a Statului din Ankara care l-au condamnat, din cauza magistraților militari care fac parte din componența lor. El alegă o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție care se citește după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public (...) de către un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (...)"
ÎN DREPT
A. Argumentele părților
Respectarea termenului de șase luni
Guvernul invocă regula celor șase luni, sub două aspecte.
În primul rând, afirmă că termenul de șase luni trebuie să înceapă să curgă de la data hotărârilor pronunțate de curtea de securitate a Statului din Ankara, deoarece, la momentul pertinent, nicio cale de atac nu putea remedia situația denunțată în ceea ce privește constituirea colegiilor curților de securitate a Statului.
Potrivit Guvernului, chiar presupunând că termenul menționat ar fi început să curgă de la hotărârile Curții de Casație, cererea introdusă la 27 ianuarie 1999 ar fi totuși tardivă. În această privință, subliniază că cele două hotărâri ale acestei instanțe care au confirmat hotărârile curților de securitate au făcut obiectul unei notificări orale la 12 martie și 26 noiembrie 1997, respectiv. Or, potrivit Guvernului, chiar admițând că reprezentanta reclamantului a fost împiedicată să participe la pronunțările publice ale hotărârilor, îi era oricând posibil să ia cunoștință despre acestea în zilele următoare.
Guvernul reamintește, în cele din urmă, art. 33 din CPP și subliniază că reclamantul nu se poate plânge de lipsa unei notificări a hotărârilor Curții de Casație, în măsura în care acestea fac, conform legii, obiectul unei pronunțări publice.
Reclamantul contestă aceste argumente și invocă absența avocatei sale în ziua pronunțării hotărârii din 6 noiembrie 1997, și anume 26 noiembrie 1997. Astfel, susține că termenul de șase luni nu poate curge decât de la notificarea consilierului său a celei de-a doua hotărâri din 6 noiembrie 1997 care îl privește, și anume începând cu 28 august 1998.
Caracterul abuziv al cererii
Guvernul susține că cererea formulată de reprezentanta reclamantului pentru a i se notifica hotărârea de casație nu putea avea drept scop decât eludarea regulii celor șase luni. Guvernul deplânge, de asemenea, caracterul abuziv al cererii pe care îl consideră introdusă în scopuri politice.
Reclamantul contestă acest argument, susținând că o astfel de abordare ar echivala pur și simplu cu o piedică pentru dreptul la cererea individuală.
Absența interesului de a acționa
Subliniind reformele constituționale și legislative intervenite în această materie, și anume excluderea judecătorului militar din colegiul curților de securitate a Statului, Guvernul susține, în plus, că reclamantul nu mai are interes pentru a acționa.
Reclamantul contestă acest argument, pe motiv că în timpul proceselor sale, judecători militari făceau parte din colegii.
B. Aprecierea Curții
Având în vedere argumentele părților și faptele cauzei, Curtea nu consideră necesar să se aplece asupra chestiunii caracterului abuziv sau nu al cererii, nici asupra celei a absenței interesului de a acționa. Aceasta consideră, într-adevăr, că cererea se dovedește în orice caz tardivă pentru motivele care urmează.
Nimeni nu contestă faptul că, în ceea ce privește procedurile penale, dreptul turc nu prevede expres notificarea scrisă a celui interesat nici a hotărârii care îl privește, nici a hotărârii Curții de Casație aferentă, această categorie de decizii făcând în mod normal obiectul unei pronunțări publice, după cum prevăd art. 261 și 324 din CPP. Astfel de decizii nu intră deci prima facie sub incidența procedurii de notificare scrisă prevăzută la art. 33 din CPP.
În astfel de cazuri, se admite că, în principiu, termenul de șase luni se calculează de la data la care cei interesați pot lua efectiv cunoștință de decizia definitivă care îi privește (Papachelas c. Greciei [MC], nr. 31423/96, §§ 30 și 31, CEDO 1999-II, și Z.Y. c. Turciei (dec.), nr. 27532/95, 19 iunie 2001), ceea ce în prezenta cauză constă în hotărârile de casație pronunțate la 4 martie și 6 noiembrie 1997 respectiv și pronunțate public la 12 martie și 26 noiembrie următoare.
Cererea introdusă vineri 27 ianuarie 1999 pare deci tardivă, în afară de cazul în care Curtea va fi convinsă de existența unor circumstanțe particulare care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului în cauză (mutatis mutandis, Haralambidis și alții c. Greciei, nr. 36706/97, § 39, 29 martie 2001).
Or, argumentele reclamantului nu sunt suficiente pentru a forma o astfel de convingere. Dacă invocă faptul că avocata sa nu a putut obține copia hotărârii de casație din 6 noiembrie 1997 decât la 28 august 1998, nu se vede în ce ar fi fost împiedicată să o facă mai înainte (a se compara cu Ali Șahmo c. Turciei (dec.), nr. 37415/97, 1 aprilie 2003).
Desigur, nu se poate cere reclamanților sau avocaților lor să caute să se informeze zi după zi cu privire la existența unei hotărâri care nu le-a fost niciodată notificată (mutatis mutandis, Papageorgiou c. Greciei, hotărâre din 22 octombrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VI, p. 2287, § 32). În speță totuși, trebuie reamintit că av. Paylașan participase la audiențele în fața Curții de Casație și, cu această ocazie, fusese informată despre datele pronunțării publice a hotărârilor, fixate la 12 martie și 26 noiembrie 1997 respectiv. Oricare ar fi motivele care ar fi putut împiedica prezența sa la pronunțări, rămâne că, începând de la aceste ultime date, av. Paylașan nu putea să nu știe că hotărârea așteptată era într-adevăr finalizată. Astfel, în circumstanțele prezentei cauze, perioada de inacțiune cuprinsă între 26 noiembrie 1997 și 28 august 1998 nu pare deloc justificată, nimic din dosar nu permite să se înlăture această prezumție. Acest lucru este a fortiori valabil pentru prima hotărâre de casație, datată 4 martie 1997, cu privire la care nicio explicație nu a fost furnizată Curții.
Pe scurt, Curtea admite primul aspect al excepției Guvernului și respinge cererea ca tardivă, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. În consecință, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 § 3 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară restul cererii inadmisibil.
S. Dollé
J.-P. Costa
Grefier
Președinte
[1] Partidul comunist marxist-leninist.